Muzeul de Istorie a Moldovei, din Palatul Culturii - Iași

TIPĂREȘTE

Iată că am ajuns la penultimul review din cele promise, la acela referitor muzeul care expune o mică parte din istoria Moldovei Acesta este găzduit de Palatul Culturii din Iași, pe care l-am vizitat la sfârșitul lunii mai. Recunosc că am făcut un adevărat maraton prin Palat, ca să le vedem pe toate, în cele câteva ore pe care le-am alocat vizitei aici.

După ce am intrat în palat și am fost uimită, efectiv, de frumusețea camerei gotice de la parter, am schimbat câteva cuvinte cu personalul supraveghetor și am fost îndrumați să cumpărăm bilete pentru ce vrem să vizităm. Am luat pentru toate patru muzeele și am fost îndrumați să mergem pe culoarul din stânga intrării, cel din dreapta Turnului cu ceas, privit din interior, unde se află Muzeul de istorie a Moldovei.

Înainte, însă, de-a dezvolta acest subiect, chiar dacă nu am văzut-o înaintea altor încăperi, trebuie să subliniez ceea ce eu cred că este, fără să exagerez, cea mai importantă parte a acestei expoziții, și anume: fundația ruinelor de sub muzeu. Din informațiile ulterioare de acasă am aflat că sunt urmașele ansamblului fostei curți domnești, atestată documentar începând cu anul 1434. Mai târziu, între 1804 –1806, prințul Alexandru Moruzzi a construit și el un impunător palat domnesc care a fost afectat de incendii. Peste vreo 40 de ani prințul Mihail Sturdza l-a refăcut, între 1841 -1843, iar în anul Unirii de la 1859, clădirea devine „Palat Administrativ al Iașului”, după ce capitala se mută la București. Dar incendiile parcă și-au făcut un scop din a distruge clădirea, astfel încât, după ce iar au afectat-o cu pârjolul lor, s-a luat hotărârea, la începutul sec. XX, a demolării clădirii, în 1904 - 1906, și a reconstruirii vechiului palat.

La intrare, imediat după ce am deschis ușa, mi-a fost frică să pășesc în camerele cu podea de sticlă, sub care se vedeau aceste ruine. Cei care ați mai pășit pe podele de sticlă suspendate (vezi, printre altele, podeaua pasarelei „Tower Bridge” și a celei de la „Tour Eiffel”), cred că v-a fost și vouă un pic de teamă când ați văzut că sub voi se află „nimic”, că ai impresia că atârni deasupra unui „hău”, că ești suspendat în aer și că ți-e teamă să nu te prăbușești în gol! . Asta am simțit aici, pășind în camerele cu podea de sticlă, pe tot perimetrul lor. Camerele sunt strategic luminate pe dedesubt, ca să pună în valoare zidurile fundației vechiului palat. Mi-am învins teama, am pășit în interior, am făcut pozele de rigoare și am mers mai departe.

Cred că două, trei rânduri sunt necesare pentru a puncta importanța „Muzeului de istorie”, în Iași. Informațiile de acasă îmi spun că el a luat ființă în anul 1860, și că fost primul de acest gen, din România. Activitatea acestuia este continuată de Muzeul de Antichități, înființat în 1916, pe lângă Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. În 1952, Muzeul de Antichități a trecut din subordinea Universității în cea a Institutului de Istorie și Filologie din cadrul Filialei Iași a Academiei Române. În 1954, cu titulatura schimbată în cea de „Muzeu de Istorie a Moldovei”, a primit un nou sediu, în Palatul Culturii. Până în 1968, a fost subordonat administrativ și științific Institutului de Istorie și Arheologie. După un scurt interval de timp, în care a funcționat ca instituție distinctă, „Muzeul de Istorie a Moldovei” a intrat, din 1971, în componența Complexului Muzeistic Iași.

În sălile următoare mi-am reamintit de o mică parte din istoria Moldovei, învățată cu ceva ani în urmă, la școală. Astfel, mi-am amintit de Voievodul Alexandru Lăpușneanu, al cărui jilț, se pare, că a fost cel pe care l-am fotografiat și care a fost adus de la Mânăstirea Slatina, jud. Suceava. Am mai văzut sabia atribuită Prințului Alexandru Ipsilanti, conducătorul „Eteriei” de la 1821 și sabia de vânătoare pe care a primit-o Domnitorul Alexandru Ioan Cuza de la Împăratul Napoleon al III-lea, cu monograma acestuia, o cămașă de zale purtată de războinicii din sec. XIV, XV, o armură de paradă din sec. XVI – (oare cum se deplasau în ea acei soldați?). De asemenea, am văzut o cuirasă (eu știam că-i spune „platoșă”) și un coif de ofițer din garda imperială rusă. Mai este și un rastel cu arme de foc, în fața unor ofițeri de infanterie și, mai apoi, văzând o „uniformă de roșior” mi-am amintit imediat de schița lui Caragiale -„Vizita”- și de Ionel, copilul „minune” al gazdei, madam Popescu, cel cu dulceața răsturnată în galoșii lui Nenea Iancu, care era îmbrăcat în uniformă de roșiori.

Mai sunt multe piese pe care le-am fotografiat și pe care, dacă le-aș aminti ar trebui să ocup un spațiu mai mare și să vă plictisesc. Nu pot trece, însă, mai departe fără să amintesc de o altă încăpere pe care n-am uitat-o, și anume aceea a unei „Săli de Judecată” din perioada interbelică. Pereții acesteia sunt îmbrăcați cu lambriuri foarte frumoase, executate din „bois ciment”, materialul unei rețete descoperită de Henry Coandă, un ciment special, care imită structura și culoarea lemnului de stejar. Mobilierul din lemn, scaunele judecătorilor și cele două robe originale de atunci, expuse în vitrine luminate, te face să nu le uiți ușor!

Am să trec acum, la partea care mi-a plăcut în mod deosebit, și anume aceea de Socializare și divertisment, de la 1900. Exponatele de față făceau parte din seria lianților care înlesneau socializarea și diferitele moduri de petrecere a timpului liber. Am văzut o cameră tipică perioadei de început de secol XX, destinată relaxării sau activităților artistice, cu pian și mobilă elegantă, cu scrin și set de canapea cu scaune, îmbrăcate cu mătase. Nu lipsește zona meselor de joc, cea pentru servirea ceaiului sau cea a discuțiilor filozofice sau a serilor de lectură.

Ca orice femeie căreia-i plac podoabele, am admirat și fotografiat o casetă de farduri și de bijuterii, care etalau podoabe din materiale prețioase, de un rafinament aparte, filigranate și minuțios lucrate. Mi-au mai plăcut obiectele vestimentare, toaletele de damă executate din materiale fine, dantele și mătăsuri. Nici bărbații n-au fost uitați, au și ei alocate vitrine unde am putut vedea cum era moda masculină de atunci: se purtau bolerouri, cămăși, veste, manșete, gulere, pălării și-am mai văzut și câteva accesorii ale celor care mergeau la „Jokey Club”, printre care un ceas de buzunar, cu lanț și cu două capace, un port-țigaret, o cutie de țigări, o scrumieră și o călimară.

Toate aceste obiecte de mobilier și de vestimentație mă fac să cred că oamenii de atunci se bucurau mai mult de prieteni și de viață. Din păcate noi, astăzi, în era digitală am pierdut ceva de o importanță capitală, după părerea mea: TIMPUL PETRECUT CU APROPIAȚII! - și, uneori, chiar și cu familia!

Dar, nu vreau să mă pierd în, și să vă plictisesc cu platitudini „filozofice”! Vă las să vedeți pozele atașate!

---

VIZUALIZĂRI: 1111 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI