Oradea - Muzeul Oraşului Oradea

TIPĂREȘTE

Pentru impresiile a ceea ce am găsit că reprezintă Oradea în zilele noastre voi face o abatere de le modul în care prezint, în general, impresiile mele despre locurile vizitate.

Astfel încât nu voi scrie foarte multe despre ceea ce am găsit aici, dar vă invit cu toată căldura de care sunt în stare să ajungeţi - dacă nu aţi şi fost deja – în unul dintre cele mai interesante oraşe ale României.

Un municipiu în care am ajuns din nou după câteva decenii – vreo două, ca să nu mă credeţi cine ştie cât de bătrân! – şi pe care în consider a avea cea mai bogată şi diversificată zestre urbanistică din ţara noastră.

Clădiri alăturate cu stiluri foarte diferite şi extrem de diverse, scoase în evidenţă prin priceperea şi stăruinţa administraţiei publice locale, fac din Oradea – după umila mea părere – oraşul cu cel mai frumos şi bogat patrimoniu arhitectonic din România.

Nu o să mă apuc să enumăr sau să înşir salba acestora, faceţi bine şi mergeţi să le vedeţi, dar o plimbare prin Piaţa Unirii şi Calea Republicii vă va oferi prilejul să admiraţi multe palate şi case superbe, mai ales că au fost restaurate în ultima perioadă.

Dacă tot am ajuns aici mi-am zis că în una din zile să mergem şi în Băile Felix, staţiune cu anumite rezonanţe afective în sufletul meu.

Locul în care mi-am petrecut cinci veri consecutive, ştrandul în care am învăţat să înot, restaurantul hotelului “Nufărul ” unde am văzut primele meciuri ale unui Campionat Mondial de fotbal, cel din Spania 1982, nu aveau cum lipsi din acest itinerar afectiv al sejurului de sfârşit de an.

Doar că minunatele amintiri aflate în tolba sentimentală s-au izbit de realitatea cruntă a zilelor noastre. Una deplorabilă!! Ce a putut ajunge staţiunea aceasta... Cu mâna pe inimă afirm că acum 38 de ani era infinit mai atragătoare şi mai bine gospodărită. Doar construcţia unui hotel de 5 stele în a cărui parcare se alineau bolizi mai scumpi decât ai întâlni la Chamonix sau Aspen nu înseamnă evoluţie sau dezvoltare turistică. Permite-ţi-mi să nu adaug mai mult...

De cum am programat sejurul în Oradea ne-am planificat să ajungem în oraş astfel încât să avem posibilitatea de a vizita cetatea în ultima zi a anului 2019, având în vedere că primele două zile ale lui 2020 erau libere şi muzeul închis.

Drept pentru care acolo am şi făcut primul drum, chiar înainte de a ne caza.

Şi nu aveam ce regreta, chiar dacă cetatea în sine arată mult prea renovată (de îmi este permisă o asemenea exprimare ce reflectă o apreciere personală) şi nu păstrează nota de autenticitate străveche. În contrast, zidurile au rămas cam atacate de vânt şi ploi, cu iederă căţărată curajos până la limita lor superioară, cu ierburi şi arbuşti crescuţi pe culmea plană, iar starea lor fizică actuală – nerenovată - defineşte mai corect trăsăturile unei cetăţi medievale.

Este o opinie personală, poate fi combătută fără a-mi pricinui supărări.

E de apreciat investiţia administraţiei locale pentru a reconstrui cetatea ridicată în secolul al XI-lea sub forma unui pentagon. Nu o să copiez sau reiau multitudinea de informaţii oferite de principala sursă actuală, internetul, ci mă voi referi în cele ce urmează la strădaniile unor oameni care cred că îşi iubesc munca şi fac posibilă petrecerea extrem de plăcută a timpului de către vizitatori.

Este vorba de munca angajaţilor Muzeului Oraşului Oradea ale cărui săli de expoziţie au fost foarte frumos aranjate, primind exponatele mai multor colecţii private sau concepute chiar de aceştia.

Tariful perceput pentru vizitarea muzeului a fost de 15 lei/persoană deşi pe site-ul instituţiei este afişat unul de 5 lei. Probabil că se ia în considerare şi numărul colecţiilor expuse, însă în acest caz ar fi indicată o menţiune. Una dintr-aceea mică, precum la contractele pe care le ai în faţă şi ţi se cere să le semnezi repejor.

De cum intri, la parter, sălile sunt pline cu jucării de lemn. Aşa am crezut şi eu iniţial, dar dacă acorzi puţină atenţie înscrisurilor de la intrare şi celor răsfirate prin săli, afli că eşti în faţa unor machete ce prezintă invenţiile lui Leonardo da Vinci, a unor schiţe şi mecanisme care l-au condus spre descoperiri de-a dreptul neverosimile raportate la vremurile respective.

Colecţia unui cetăţean din Budapesta îmi confirmă faptul că italianul pomenit mai sus a avut tip să cerceteze, să inoveze, chiar să se joace cu ideile lui pentru că la vremea respectivă nu avea posibilitatea să îşi piardă altcumva timpul. Nu existau reţele de socializare, nu urmăreai în timp real cotele de pariuri, netul era o utopie iar scenariile serialelor de pe Kanal D sau Netflix încă nu erau scrise.

Cu mare mirare, dar şi ulterioară consideraţie, ai ocazia să te pui în temă cu descoperirile lui Leonardo. Habar nu aveam nici a creionat prima schiţă a tancului blindat – iniţial având forma unei broaşte ţestoase cu tunuri dispuse pe întreg perimetrul carapacei -, a paraşutei – la început cu o bază pătrată şi acoperită cu un giulgi -, a rulmentului cu bile sau a celui pentru ax vertical utilizate în mecanica modernă sau chiar a bicicletei pe care o folosesc atât de des.

Schiţele macaralei proiecate şi folosite de Brunescheli pentru ridicarea Domului din Florenţa, a maşinii de tipărit sau a celei de teatru care permite tragerea şi ridicarea cortinei pentru a da senzaţia unei scene în mişcare sau a roţii dinţate au ieşit tot din creionul italianului.

Până să ajung aici nu ştiam că există anemometrul sau anemoscopul, deficienţă tehnică pe care aţi constata-o şi voi la o introspecţie sinceră. Pentru a nu răsfoi Dex-ul, vă sar în ajutor şi vă aduc la cunoştinţă că primul termen se referă la aparatul care măsoară forţa vântului iar cel de-al doilea direcţia dinspre care bate.

Tot într-una din săli remarc că distanţa pe care o parcurg pe jos trecând pe la diferite obiective turistice se poate măsura cu odometru, instrumentul care anticipează dispozitivele pentru măsurarea kilometrilor parcurşi de autoturisme. Cum a început să se cuantifice distanţa parcursă? Cu o roabă. De la aceasta s-a plecat şi de la mici pietre care se adăugau pentru marcarea unei rotaţii complete a roţii ei.

Pentru distracţia copiilor este amenajată o sală de jocuri, materialul constructiv fiind tot lemnul. Iar când am trecut noi pe acolo nu doar copiii se jucau...

Nu pot trece mai departe fără a-mi face cunoscută dezamăgirea privitoare la modul în care au înţeles cei care păstoresc expoziţia să prezinte exponatele. Apreciabil că denumirile erau în patru limbi – maghiară, engleză, italiană şi română – dar consider că e scandaloasă exact această ordine, cu steagul şi explicaţiile în limba noastră trecute ultimele. Nu cred că există în lume un asemenea afront!

M-am adresat în acest sens angajatului prezent la serviciu şi mi s-a răspuns foarte senin că fiind o expoziţie particulară maghiară nu aveau cum interveni. Te cruceşti mai tare!!! Dacă ungurul ăla nu voia să treacă deloc limba română, curatorii muzeului erau de acord şi cu asta?

În sălile de la etaje sunt amenajate alte expoziţii. Unele ocupă o întreagă aripă a clădirilor Palatului Princiar, altele doar două, trei sau patru camere.

Încăperile repartizate a prezenta viaţa şi activitatea generalului Traian Moşoiu sunt excelent decorate şi aranjate, astfel încât ai senzaţia că ai pătruns într-o cameră veche bombardată, cu ziare în locul geamurilor pentru a păstra în interior bruma de căldură furnizată de o sobă pe lemne în anii grei ai Primului Război Mondial.

Odată intrat în prima cameră vezi pe pat rănitul cu capul complet bandajat şi asistenta Crucii Roşii care încearcă să-i oferă puţină alinare, iar alături de ei camaradul adâncit în lecturarea gazetei ce aduce ultimele noutăţi din prima linie a frontului. Parcă speriat că a fost prins aici, un alt oştean pare a încerca să se facă nevăzut şi urcă în grabă scara ce duce într-un pod a cărei intrare ai impresia că e de-a dreptul autentică, atât de bine este conturată cromatic în tavanul încăperii.

Păşind mai în interiorul stabilimentului ce aminteşte de acei ani, ai o clipă de derută când dai aproape nas în nas cu ofiţerii ce pun la punct strategia următoarei bătălii. Şi par a fi atât de meticuloşi în îndeplinirea îndatoririlor lor militare încât un lasă nimic la voia întâmplării, pe un perete alăturat fiind prezentat până şi meniul săptămânal conceput pe zile şi pe cele trei mese.

Pentru menţinerea greutăţii ideale atât de necesare în cazul sprinturilor cu armamentul din dotare către liniile inamice, soldaţilor li se servea in fiecare dimineaţă acelaşi meniú, adică ceai de frunze de mure cu pâine şi marmeladă, excepţie ziua de sâmbătă când nu se primea marmelada.

La prânz aveai două feluri iar seara doar ciorbă, singura zi diferită fiind joia când se bucurau de fasole cu şuncă în locul ciorbei.

Vă încumetaţi la un asemenea regim cazon?

Despre generalul Traian Moşoiu aveam să aflăm că era din partea locului, s-a bucurat de aprecieri militare şi înaintări în grade şi funcţii (e cel care s-a aflat în fruntea armatei ce a eliberat Oradea), a fost condamnat la închisoare pentru că a evidenţiat discrepanţa dintre condiţiile cazone ale ostaşilor români comparativ cu cei austro-ungari dar şi că a avut o înclinaţie spre literatură.

Continuăm apoi cu o altă expoziţie adusă de vecinii noştri de la graniţa de vest intitulată “Viaţa la Curtea Regală a lui Matei Corvin”. Fără prea multă relevanţă istórică în ceea ce mă priveşte, trebuie totuşi să menţionez caracterul cumva interactiv sugerat de organizatori, de vreme ce manechinele expuse în varii situaţii – meseni, boieri, preoţi, războinici sau cărturari – păreau foarte vii iar fondurile muzicale susurate în surdină aveau darul de a te familiariza cu activităţile curente ale perioadei respective.

Pe holuri treceai printre copii ale unor tablouri sau schiţe realizate de Picasso, Matisse, Dali sau Klimt până să ajungi la alte săli.

În câteva din ele, expoziţia “Cornul abundenţei – luxul în lumea nobiliară transilvană” ne prilejuieşte ocazia să aflăm că nobilii preferau la acea vreme să se pomădeze sau să îşi dea pe corp cu tot felul de substanţe aromate în detrimentul spălatului pentru a masca mirosurile neplăcute.

Se trăia într-o lume a igienei precare în care “rareori” se făcea baie, iar în sezonul rece cred că nici un putea fi vorba de aşa ceva. Potrivit însemnărilor unuia dintre nobilii acelei vremi, picioarele şi le spăla la două săptămâni iar în ultimii douăzeci şi cinci de ani nu crede că s-a spălat vreodată pe cap.

Tot aici apar referiri la trendul bărbilor şi al frezelor, la purtatul corsetelor şi constrângerile la care erau supuse doamnele pentru modelarea siluetei până la revoluţionara Coco Chanel, cea care prin creativitatea ei desfiinţează corsetul şi oferă sexului frumos posibilitatea de a-şi etala atracţiile şi în alte moduri, diferite celui care te lăsa – cred – deseori fără suflare.

Trecem şi prin încăperile ocupate de lucrările aniversare marcând 50 de ani de grafică românească şi prin cele cu exponate ce urmăresc viaţa bisericească elenă pentru a ajunge colecţia de artă fotografică a localnicului Ştefan Toth Istvan.

Colecţia cuprinde peste 500 de piese constând în diverse echipamente, materiale şi accesorii fotografice. O sumedenie de aparate de fotografiat, de la cele mai vechi – lipseau, cred, doar cele ce împroşcau apă - la unele de generaţii performante, de la filmele alb negru Azomureş şi cele color de 24 sau 36 de poziţii până la ustensilele şi tăviţele de developat. Aveam să aflu – şi să pufnesc într-un râs reţinut când am citit – că denumirea străveche a blitz-ului era “fulger electronic”.

Trecem şi prin domeniul religios al expoziţiilor “File de istorie”, prezentată de Episcopia Greco-Catolică de Oradea, şi “Iudaismul Mesianic”, prezentată de Comunitatea Evreilor Mesianici, ocazie numai bună să citesc şi să bag la cap că, pentru urmărirea textelor din cărţile religioase, evreii foloseau “yad-ul”, un obiect subţire din lemn, frumos colorat, de forma unui creion care are în vârf o lucrătură asemănătoare palmei, cu un deget întins pentru urmărirea cuvintelor.

Nu aveam cum rata – şi, bineînţeles, zăbovi mai mult la exponatele galeriei “Un veac de feminitate” ce marchează drumul modei bucureştene timp de 100 de ani, de la mijlocul secolului al XIX-lea, din momentul în care se desprinde de stilul fanariot şi se orientează spre Vestul Europei.

Ai ocazia să faci cunoştinţă cu pălăriile de catifea, umbreluţele de soare cu detalii preţioase, pelerinele, corsetul şi crinolinele despre care citisem în tinereţe prin romane. Ceea care definea imaginea epocii era femeia clepsidră. Cum o fi aratând ea, mai greu de imaginat...

În această avalanşă de importuri – aidoma vremurilor actuale – se păstrează totuşi şi tradiţionala ie românească, prezentată alături de alte obiecte vestimentare feminine ce se poartă pe sub rochii...

Obiectele de întreţinere a frumuseţii – foarfece şi pile de unghii, pieptene –, diverse bijuterii, poşete, mici binucluri şi chiar degetare pentru a-şi feri arătătorul de împunsături harnicele doamne pe care mi le închipui pe divane la o şuetă pe vremea “Belle Epoque”sunt etalate aici. Doamnele de la noi încă îşi tăiau, probabil, singure pieliţele unghiilor şi se făceau cu ojă în glorioasa perioadă anterior amintită, cea în care apar primele saloanele cosmetice în America iar parfumul devine un produs de lux obligatoriu.

Pentru femeia mondenă devine obligatorie absolvirea cursurilor de artă a seducţiei în vremea în care apar şi carnetele de bal, precursoare ale folderelor secrete cu numere de telefon, de WhatsApp şi adrese de email din cluburile de fiţe ale nopţilor noastre.

Ulterior stră-străbunicile consoartelor noastre se vor emancipa accelerat, tivul rochiilor urcă tot mai îndrăzneţ şi insinuant iar consumul de material pentru o rochie scade spre nemulţumirea negustorilor. Madamele se vor prezenta cu ţigări aprinse, dansează charleston şi îşi găsesc idoli în peliculele cinematografice.

Urmează perioada în care nu mai incită cu ceea ce lasă la vedere, iar fiicele Evei încep să provoace prin rochiile lipite de trup, cu spatele lăsat gol, visul fiecărei fete mai bondoace sau mai durdulii lipsite de posibilitatea de a se înfăţişa astfel la elegantele baluri ce se ţin în palatele aristocratice.

Şi uite aşa vine cel de-al doilea război mondial iar materialele din care se croiesc ţinutele devin mai sobre, mai lipsite de culoare, asta şi din cauza faptului că dispare de pe piaţă mătasea, folosită în principal pentru confecţionarea paraşutelor. Nu mai există mătase pentru ciorapi, însă inventivele doamne – întru menţinerea senzualităţii – îşi vor desena pe picioare (nu am aflat zona...) dungi care amintesc de marginea superioară a articolului de lenjerie.

Depăşim Salonul artelor decorative în care sunt prezentaţi o sumedenie de gogoşi (sau gogoaşe) americani foarte coloraţi şi ne oprim la „Evoluţia oraşului Oradea în regimul comunist”.

Prilej de aducere aminte a statului la coadă la lapte, începând cu ora 5, aliniaţi paralel cu cele două sticle goale reprezentând porţia maximă pe care puteai îndrăzni să o primeşti.

Coşul de cumpărături din plastic jerpelit pe care îl luai cu tine prin magazin în speranţa că găsesţi ceva pentru a-i acoperi fundul, uniforma de şcoală şi cea festivă de pionier cu cele trei şnururi – albastru, galben şi roşu, în ordinea importanţei purtătorului -, bicicleta Pegas şi trotineta a cărei vedere îmi stârneşte instantaneu un rictus şi senzaţia unei dureri, amintindu-mi de fluierele picioarelor mereu sângerânde, reprezintă obiecte ce readuc în memorie anii frumoasei copilării comuniste.

La fel şi Telecolorul, o rara avis şi o minune tehnică deţinută doar de potentaţii vremii, cu ecranul mai pastelat ce ne permitea să vedem şi noi un meci cu purici mai puţin numeroşi decât acasă. Ce vremuri, cele în care mergeam pe jos 3,5 km de acasă până la unchiul meu să-l văd pe Vialli în tricoul albastru al Sampdoriei... Iar după meci, seara după ora 22, mai fă şi drumul de întoarcere spre casă...

Tot în cadrul prezentării am văzut Abecedarul pe care l-am răsfoit prima dată, exact în forma şi modelul de atunci!! Am fost cuprins de nostalgie! Penarul de lemn cu socotitoarea cu biluţe din interior a sporit-o! Bine că nu au avut să expună o culegere de matematică pentru că reveneam iute cu picioarele pe pământ...

Sticlele groase de sifon şi cea de Ci-co stau ca o mărturie a lichidelor aflate la îndemâna proletarilor acelor vremuri.

În toată expoziţia predomină culoarea roşie şi mai peste tot se afla chipul, zâmbetul şi privirea fostului pantofar şi conducător de naţie românească.

Sincer, parcă degaja o aură, era prezent peste tot şi în toate. Şi nu puteam să-l urăsc. Probabil pentru că cei care l-au urmat în fruntea ţării au fost şi mai slabi decât el.

Nostalgie...

După vremuri apuse, după o copilărie frumoasă în care Crăciunul era atât de minunat – eu nu mi-l amintesc fără zăpadă -, în care, vara, străbăteam de dimineaţa până seara dealurile şi pădurile iar când ne lua setea sorbeam apă din orice baltă cât de cât limpede pe care o întâlneam în cale, în care jocurile erau cu participare efectiv umană şi nu pe calculator doar.

Mi-am amintit cu drag acea perioadă, cu prieteni care acum sunt demult plecaţi în ţări străine sau, undeva, sus în ceruri, cu partidele de tenis în care „racheta”, era, pur şi simplu, manualul cartonat de fizică, sau în care aşteptam clopoţelul pentru a relua “nemţeasca” de unde o lăsasem cu o pauză înainte.

Nu mă aflu în categoria celor care afirmă sus şi tare că era mai bine în acea perioadă, dar, în acele vremuri, doamna dirigintă era „dânsa”, ne adresam întotdeauna cu „dumneavoastră” profesorilor, eram elevi timizi şi aveam bucurii mai mărunte, însă, cu siguranţă, mai plăcute.

Şi, credeţi-mă, nu aş da copilăria mea pe a altora de acum...

---

VIZUALIZĂRI: 699 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI