Prin sate de munte spre Schitul Bradu

TIPĂREȘTE

Turiștii care vin în stațiunea balneoclimaterică Băile Olănești pentru cu totul alte activități decât cele de tratament medical au la dispoziție mai multe variante de petrecere a timpului liber. Având în vedere că stațiunea este situată într-o zonă subcarpatică, la limita Munților Căpățânii, drumețiile ocupă un loc important în programul zilnic al turiștilor. Nici noi nu am făcut excepție de la această activitate, întăritoare pentru minte, trup și suflet.

Întrucât în toată țara se anunțau coduri colorate de ploaie și vijelii ne-am propus să efectuăm această drumeție chiar a doua zi după sosirea la Pensiunea Iulia Star (vezi impresii). Vremea a fost superbă, din când în când nori pufoși traversau cerul, temperatura a fost una potrivită pentru călătorie. După un mic dejun care ne-a încărcat cu energie am purces la drum. Echipa a fost formată din 6 adulți și doi copii de 6 și 7 ani; echipamentul a fost constituit din încălțăminte adecvată drumețiilor, bețe de treking, pelerine de ploaie, apă și gustări, șepci de protecție împotriva razelor solare.

Traseul Băile Olănești – Tisa – Gurguiata – Schitul Bradu însumează circa 7 km pe sens, cu o diferență de nivel de vreo 200 m în prima parte a drumului, apoi alți circa 200 m în cea de-a doua parte a traseului. Vom străbate poteci prin pădure și drumuri neasfaltate, cărări pe curbe de nivel, vom atinge o altitudine maximă de 800 m în apropiere de satul Gurguiata. Traseul se desfășoară parțial prin pădure, prin două așezări umane și câteva porțiuni descoperite; urcăm, mai pieptiș ori mai ușor, coborâm pante mai scurte ori mai lungi, ne odihnim pe porțiuni drepte. În privința timpilor de parcurs, am făcut 3,5 ore la dus și doar 2 ore la întors, în condițiile în care am fost însoțiți și de doi copii.

Intrarea pe traseu se face în capătul aleii dinspre izvoarele 8-13 și drumul începe cu un urcuș susținut prin pădure. Pământul era un pic umed de la ploile precedente, dar umbra copacilor ne-a apărat de razele soarelui. A fost piatra de încercare această rampă, am ajuns sus la o băncuță după mai multe pauze și cu „limba scoasă de un cot”, cum se spune (se vede lipsa antrenamentului). Copiii erau în schimb „fresh” și se bucurau la vederea rădăcinilor încolăcite ale copacilor, admirau pălăriile ciupercilor ori stâncile masive din vârful rampei. Sub coroanele verzi ale arborilor se păstrează încă un decor de toamnă – un covor de frunze ruginii. Nu mi-a plăcut faptul că această porțiune de pădure a fost înțesată cu ambalaje și sute de pet-uri goale aruncate peste tot.

Ne odihnim 10 minute după urcuș, apoi după 50 de metri ieșim din pădure pe o cărare ce urmărește conturul dealului. Ieșim din întuneric la lumină, parcă pătrundem într-o altă dimensiune, o lume unde timpul se scurge altfel. În fața ochilor ne apar culmi împădurite, câteva acoperișuri în zare, un câmp de ferigi la picioare. Ajungem în satul Tisa, localitate aparținând administrativ de orașul Băile Olănești. Dacă în 2011 în satul Tisa locuiau 44 de persoane, primarul din Olănești vorbea la începutul anului 2016 despre existența a 50 de familii în sat.

Intrarea în satul Tisa se face prin dreptul unei troițe, credința strămoșească fiind pavăză și sprijin locuitorilor din această zonă submontană. Străbatem ulița principală trecând prin dreptul caselor vechi, unele nelocuite. Cele în care viața își continuă cursul într-un ritm aparte sunt împodobite cu flori, iar animalele domestice roiesc prin curte. Un cățel de talie mică iese bucuros de oaspeți de după o poartă. Ne dăm binețe cu câțiva localnici care trebăluiesc prin bătături. Peisajul care ne înconjoară este de vis, nu ne mai săturăm de admirat.

Satul este așezat pe Dealul Tisei la 712 m altitudine; cred că în punctul cel mai înalt se află biserica „Sf. Nicolae”, un lăcaș modest construit în 1942 pe cheltuiala familiilor Tisanu și Baicu, ajutați și de ceilalți locuitori ai micii așezări. Biserica a fost reparată între anii 2007-2009, atunci când se reface și pictura. Portretele ctitorilor și ale soțiilor lor sunt așezate în frescă chiar în pridvorul deschis al bisericuței.

Facem popas într-o poiană la marginea satului, un covor de flori de câmp ne înveselește. Crestele împădurite constituie un fundal perfect pentru fotografii. De aici pornește a doua parte a traseului, pe un drum rupt în câteva locuri de șuvoaiele de apă; urcăm din nou spre pădure, apoi printre ochiurile de soare care se ițesc între arbori, atingând undeva cei 800 de m altitudine. În jurul nostru zboară fluturi, albine și alte insecte colorate, la întoarcere dăm chiar peste un șarpe care ieșise la soare. Descoperim câteva tufe de zmeură coaptă și mai multe vrejuri de mure încă verzi.

Iată că începem și coborârea, zărim semnul care ne indică intrarea în satul Gurguiata; ne așezăm câteva minute pe băncile de la popasul amenajat lângă trei troițe. Așezarea împrăștiată pe costișe este atestată documentar în anul 1768 și azi aparține administrativ de Băile Olănești. În 2011 satul Gurguiata avea 52 de locuitori, măicuțele de la schit spunând că în ultima vreme s-au mai construit case de vacanță în zonă. Întâlnim câteva case răzlețe, o stupină, un cuptor de uscat fructe, o troiță mai nouă și una mai veche. În zare se ițesc crestele masivului Buila-Vânturarița – imagini naturale splendide.

Schitul Bradu. Fără să ne dăm seama ne-am trezit în fața porților ansamblului mănăstiresc, este capăt de drum, nu ai cum să dai greș. Am observat schelele care înconjoară cele două monumente istorice, biserica și turnul, fapt ce ne-a bucurat – starea lor de conservare nu era tocmai bună. În curte câțiva muncitori își vedeau de lucrările lor, iar vreo 4 măicuțe curățau niște legume la o masă de lemn. Una dintre ele s-a apropiat de grupul nostru, am dat binețe, după care ne-a îndemnat să ne odihnim și apoi să intrăm în vechea biserică.

Pe locul numit „Râpa Bradului” a existat un loc de închinăciune anterior lăcașului de astăzi, iar pădurile din preajmă erau împânzite de pustnici și schimnici. Biserica cu hramul „Sf. Ioan Botezătorul” a fost ctitorită de ieromonahul Sava (fost stareț la Mănăstirea Iezer) și preotul Grigorie în anul 1784, moment când se execută și fresca de către un anume Dimitrie zugrav. Vremurile bune și mai puțin bune au trecut peste micuțul așezământ, părăsit pentru o vreme și renăscut în 1994.

Am încercat să ghicim silueta bisericii de sub schele, un lăcaș modest, dar pitoresc. Construcția specifică zonei submontane a Vâlcei este formată dintr-un pridvor deschis sprijinit pe coloane, pronaos, naos și altar; acoperișul din șindrilă a fost reînnoit recent. Pătrundem în biserică pe sub pisania scrisă cu litere chirilice, lumina pătrunde cu greu în naos prin cele două ferestruici. Catapeteasma este din zid, zugrăvită și are drept particularitate existența doar a unei singure uși diaconești (caz întâlnit de noi și la biserica Mănăstirii „Sf. Nicolae” din Predeal – vezi impresii, imaginea P17).

În pronaos se găsesc portretele ctitorilor, alături de ieromonahul Sava aflându-se alte câteva fețe bisericești și funcționari de la Episcopie. Pictura este degradată, în unele locuri tencuiala a căzut; s-au făcut sondări și se așteaptă bani pentru o eventuală restaurare a frescei.

În fața bisericii se află turnul clopotniță, o construcție de piatră intercalată cu cărămidă. Are două etaje, la parter și primul cat se află câte o mică cămăruță (foste chilii), la ultimul etaj se află clopotele. Am pătruns pe culoarul strâmt, întunecos și am urcat treptele de piatră. Încăperea de la etaj are o ușă scundă de lemn, iar în interior tavanul e boltit prin mai multe arce. Am continuat prin întuneric către camera clopotelor; ferestre mici ne oferă posibilitatea de a privi împrejurimile. Aspectul general al acestui turn este al unei cule, asemănătoare cu cea din Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni (vezi impresii). Având în vedere izolarea schitului este posibil ca acest turn, edificat tot în 1784, să fi fost construit cu scopul de locuință de refugiu a călugărilor în fața lotrilor sau animalelor sălbatice.

Am scos din rucsace produsele ce le-am adus la mănăstire și am cerut voie să stăm la masa de lemn din curte pentru o gustare. Am fost îndrumați și către sursa de apă rece de la care ne-am umplut sticlele cu apă, apoi măicuța care ne-a oferit informații în biserică a adus pe masă un borcan cu zacuscă, un castron cu șnițele de soia, pâine, mere și apă rece. Ne-au oferit cu drag din mâncarea lor de post, fiind o zi de vineri.

După circa o oră am pornit din nou la drum spre Olănești, unii din noi un pic îngrijorați din cauza povestirilor cu urși auzite la schit. Traseul de întoarcere a fost identic, dar a conținut mai multe porțiuni de coborâre, astfel că timpul petrecut pe drum a fost de doar două ore. Am ajuns în stațiune târziu după-amiază, obosiți, dar încântați de cele văzute.

Recomandări. Precizez că vizita la Schitul Bradu se poate face și cu un autoturism 4x4 (cu garda la sol mai înaltă) ori de teren (am văzut două măicuțe într-un asemenea vehicul), dar atunci unde ar mai fi farmecul drumeției prin natură? Șoseaua județeană cu indicativul 656 se află în atenția autorităților pentru modernizare (arenavalceana.ro/cjv-mode ... -bradu-olanesti), la fel și drumul spre Mănăstirea Iezer și Mănăstirea Pahomie.

Doritorilor de drumeție le recomand să aibă asupra lor un echipament adecvat, rezerve de apă și ceva de ronțăit. Consider că persoanele mai în vârstă și care au probleme de sănătate vor avea dificultăți la abordarea acestui traseu. Înțeleg acum și depopularea accentuată a celor două sate datorită accesului greoi. După parcurgerea traseului veți fi însă încântați de peisajele văzute, de florile și insectele întâlnite, de frumusețea nemărginită a Naturii și de liniștea spirituală oferită de vechiul lăcaș de cult.

Alegeri inspirate!

P. S. Iată cuvintele cu care începea preotul Teodor Bălășel descrierea excursiilor făcute în vara anului 1906 prin munții și mănăstirile din Vâlcea: Munți și mănăstiri. Cuvinte simple, banale, fără înțeles, chiar, pentru ureche delicată a Românilor, de nouă și sarbădă prefacere, dar cari spun atât de multe adevăratului suflet creștinesc și românesc! Munți și mănăstiri. Iată sânul în care ne-am zemislit, ca creștini și ca Români, în niște vremuri grele și pline de tot felul de durere și învălmășeală. Iată maica duioasă, care ne-a născut, trupește și sufletește, și ne-a păstrat viața, în cursul veacurilor. Dacă n-ar fi fost munții și mănăstirile noastre, n-ar fi putut fi azi un Popor Românesc, cu viața lui trupească și sufletească, cu trecutul lui istoric, bogat în fapte mari și minunate și plin de glorie și strălucire.

---

VIZUALIZĂRI: 9635 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI