Drumuri gorjene (I)

TIPĂREȘTE

Despre Târgu Jiu se pot scrie multe, sau nimic. Că este capitala unui județ sărac, deși el, județul, stă pe o mină de aur, de care nici locuitorii săi, nici venetici investitori nu știu să profite. Vorbesc aici de munții ce delimitează, la nord, regiunea (care, chiar de la ei își trage numele, pe filiera străveche, slavonă, căci Gorj de la Gore – munte – își are obârșia, alături de Jiul, care îl străbate). Sursă de venit, prin potențiala producție de brânzeturi, fructe și, nu în ultimul rând, băuturi, ar putea face din zonă o atracție ”cu origine controlată” (dacă nu mă înșeală memoria, prin 2007 citeam, la Cracovia, cum polonezii au pus stăpânire pe cuvântul ”brânză”, tot așa cum, din nou, dacă amintirea nu îmi joacă feste, ungurii au luat în posesie ”palinca”). Am rostit, însă, cuvântul cheie, în această introducere, anume ”potențial”... Nu în ultimul rând, aceiași munți ascund un alt... potențial, turistic, de data aceasta, atât de subtil și de bine ascuns, încât, de multe ori, nici măcar localnicii cu vechime nu îl deslușesc, pentru a ni-l pune la dispoziție nouă, celor doritori de aventură.

Iar Târgu Jiu a crescut frumos, în ultimii 20 de ani, de la micul orășel de provincie, în care nimic nu părea a se întâmpla, la urbea care, prin reabilitarea centrului, prin reconstrucția parcului și, mai ales, a Căii Eroilor ar putea deveni o sursă de inspirație pentru turiști și nu numai...

Nu numai, pentru că, aici, aproape uitată de contemporanii noștri, tot așa cum a fost uitat de către contemporanii lui, își are originea o cale monumentală unică, ivită din mintea unui artist pentru care se bat galeriile de artă din lumea bună. I se spune Calea Eroilor, pentru că, într-un fel, celebrează eroismul celor care, într-un romantism anacronic, în pingele și carabine de la 1877, au purces, pe acel Jiu, în sus, să elibereze Ardealul.

Mie, unuia, îmi place mai degrabă interpretarea dată de Constantin Noica acestei căi. Pentru că se referă la un descălecat și la o curgere, adică la nașterea și evoluția unui popor. Adică, iată, Jiul, râul pe care coboară bărcile, acele bărci care, generic, poartă în pântecele lor pe cuceritori sau pe fugari. Aici au găsit loc de acostat și, la Masa Tăcerii, așezați circular, pe scaune, precum odinioară cavalerii regelui Artur, bătrânii pun țara la cale. În liniște, fără zarvă, fără ca vreunul să fie mai egal decât celălalt. Iar ei consideră că au găsit un loc bun pentru descălecat. Așadar, sfătoși, circumspecți și conștienți de rolul lor, stau de-o parte și de alta a Căii, pe Aleea Scaunelor. Iar prin fața lor defilează, mândri, tinerii, sătui, poate, de atâta mers pe unduirea nesigură a apei. Ei, bătrânii, zâmbesc și rămân acolo, pe scaune, pentru că rolul lor s-a sfârșit. Precum Moise și generația lui de bătrâni, menirea le-a fost să-și scoată neamul la liman, fără ca ei să mai calce pe Pământul Făgăduinței. Tinerii nu îi bagă în seamă, doar s-au obișnuit într-atât cu bătrânii, încât nici nu concep lumea fără ei. Sunt tineri și dornici de iubire, de aceea pășesc pe sub Poarta Sărutului, unde, chiar și azi, alți tineri își unesc destinele. Târziu își dau seama că au rămas singuri, că între ei și eternitate nu mai e nimeni, pentru că, iată, de acum, ei sunt pe cale de a deveni bătrânii... De aceea se opresc la Biserica Sfinților Apostoli Petru și Pavel, deoarece Calea îi aduce la confluența celor lumești cu cele de sus și, până la urmă, Templul este cel care asigură nemurirea unui popor. Care popor începe să curgă, generație după generație, în simbolistica atât de cunoscută, a creșterilor și descreșterilor, din Coloana Infinitului. Iar acum, povestea se rupe, abrupt și fără sens, pentru că cei care, cu eforturi și multe scandaluri mioritice ce au ținut prima pagină mulți ani, au reabilitat complexul brâncușian, nu au înțeles semnificația Căii și, probabil, nu l-au citit pe Noica. Deoarece Parcul și, o dată cu el, Calea, se termină la Coloană, frumos, ca la un Obelisc, deși, după Coloană și în linie cu toate celelalte monumente, se ridica o masă circulară, din piatră, fără scaune. Iar acea masă își avea rolul precis în curgere, acela de masă ritualică a sfârșitului... Cu un bonus, l-aș adăuga eu, pentru că, dacă Obeliscul sfidează Cerul, împungându-l cu vârful lui ascuțit, Coloana, prin creșterea retezată brusc, îl sprijină, să nu se prăvălească peste noi, precum titanul Atlas, odinioară.

Indiferent de sensul pe care îl dăm acestei Căi, sau, poate, fără nici o semnificație, pelerinajul trebuie făcut, de la vest, de lângă Jiu, la est, fie și pentru a marca, cu pioșenie, drumul iscat din genialitatea unui țăran născut la Hobița, într-un loc uitat de Dumnezeu, pe care Franța l-a adoptat și Lumea Nouă l-a înțeles, poate și pentru o confirmare a adevărului că nimeni nu e profet în satul lui.

Iar, o dată cu acest pelerinaj, să descoperim un oraș vechi, dar, în același timp, tânăr.

Poate un pic prea tânăr, dacă ne gândim la nepriceperea plină de bunăvoință a ospătărițelor de la terasa ”Doina Gorjului”, din parc, că nici nu te poți supăra pe ele, deși primești mâncarea comandată după ce ai și uitat de ce te afli acolo și, pe deasupra, și rece, încât te întrebi, dacă tot a fost gata de mult, de ce te-au lăsat să aștepți? Dar asta e, masa din lemn, cu miros de lemn, de la terasa din lemn ce îți oferă vederii, discret, aleile din parc și oamenii care le preumblă, te fac să uiți de aceste inconveniente.

Pentru că, dacă vrei lux, te poți bucura de el la restaurantul construit pe Insula de pe Jiu (și unde s-a celebrat nunta Andrei cu Măruță, eveniment despre care localnicii vorbesc cu mândrie, încă), la care ajungi după ce treci apa pe podul istoric pe care au pășit și armatele Primului Război Mondial. Și, acolo, lângă Insulă, frumoasa statuie a bărbatului cu pălărie ce îmbrățișează o femeie ni-l poate aminti pe Brâncuși însuși, cu pălăria binecunoscută. Pentru că statuia însăși a câștigat marele premiu la concursul internațional de acum câțiva ani, surprinzând chiar spiritul sculptorului. Poate nu întâmplător, autorul ei este un japonez, care și-a mai lăsat amprenta prin câteva creații purtând patina maestrului, din loc în loc, prin oraș.

Iar dincolo de parc se ajunge în Centrul pietonal, frumos reamenajat pentru promenadă (și, cred, mare parte din populația orașului se regăsește acolo, pe bănci, pe aleile pietruite sau printre fântânile arteziene cu jocuri de lumini, a căror răcoare este binevenită în zilele caniculare de vară).

Acolo, între Prefectură și biserica ”Sfinții Voievozi”, în piațeta care se numește a Victoriei, se ridică monumentul creat de Milița Pătrașcu, ucenica lui Brâncuși, dedicat eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu. Astăzi, doar porumbeii, ce așteaptă firimituirile de pâine cu care îi gratulează copiii și pensionarii, mai țin onorul...

Târgu Jiu îmi pare, azi, un oraș tânăr, poate și pentru puzderia de bebeluși scoși cu religiozitate la plimbare în Centrul pietonal, poate și pentru mulții adolescenți, de loc gălăgioși sau de studenții proaspăt întorși de la cursurile încheiate la Timișoara, Craiova, București sau, de ce nu, chiar în localitatea devenită, de ani buni, centru universitar.

Târgu Jiu îmi pare, azi, un oraș abandonat în timp, poate pentru conservatorismul locuitorilor trecuți de prima tinerețe, care își regăsesc bucuria în satele dimprejurul orașului (să nu uităm, locul de pe Jiu a fost unul de târg, unde se adunau sătenii de la munte ca să se întâlnească cu sătenii de la vale și să își schimbe bunurile, într-un comerț ancestral). Iar acest conservatorism se regăsește, în limbajul economic modern, în lipsa supermarketurilor sau a centrelor comerciale specifice capitalelor de județ. Un Kaufland, un Lidl și un Interex, așezate în triunghi, sunt suficiente pentru a satisface nevoile locale.

Și, o ciudățenie pe care nu mi-am putut-o explica, eu, șofer cu ștate vechi... La fiecare intersecție s-au construit sensuri giratorii, ceea ce nu este rău, dar, tot la fiecare intersecție există semaforizare, pentru trecerile de pietoni. Ei, bine, când șoferii capătă culoarea verde, trebuie să fie extrem de atenți, deoarece în sensul giratoriu intră, simultan, mașini din toate cele patru direcții, ca și cum s-ar da verde simultan, pentru toți. Ceea ce creează ambuteiaje ilogice, care blochează, până la urmă, chiar zona semaforizată.

Probabil că și asta face parte din modernismul brâncușian al unui oraș care vrea să crească!

---

VIZUALIZĂRI: 1787 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI