Oradea

TIPĂREȘTE

Am prins o zi cu ploaie la Oradea dar tot mi-a plăcut orașul și, dealtfel, mi-a plăcut și ploaia.

Din Piața Unirii am mers pe strada Avram Iancu pentru că am vrut să ajungem la Muzeul Țării Crișurilor. Era cer acoperit dar ploaia a început abia după ora 17:00 când, deja, ne întorceam. Am trecut, din nou, pe lângă impresionanta fațadă a Liceului Aurel Vlaicu, pe lângă monumentul eroilor cu statuile a 3 soldați ce stau adunați în jurul unei bare verticale (nu am înțeles logica) și-a venit o aversă de vară de n-aș fi zis că e noiembrie. Spăla străzile și ne-am adăpostit (la fel ca și alți trecători) sub streașina de la intrarea la serviciile secrete. Tocmai se termina programul, ieșeau oamenii de la job și mă miram: cum de nu e secret cine lucrează acolo? Dar cum de nu e secret la ce oră se termină programul? Oare de ce nu ies pe ușa din dos? Păreau niște funcționari banali cu comportament de oameni normali.

Se mai liniștea ploaia și am plecat, pe strada Avram Iancu înapoi spre Piața Unirii care deja strălucea după proaspăta spălare. Avram este foarte apreciat în Crișana. La fiecare oră, turle de biserică îngână suav, stilizat:

Iancule ma-are

Bravule ta-are

Cu noi să fii...

Doar instrumental dar n-am cum să redau asta aici, fără cuvinte.

Se întuneca și tot mai stropea ușor de ploaie dar nu vroiam să întrerup explorarea. Am mai umblat vreo două ore prin oraș deși eram deja udă la picioare.

Am pornit pe strada pietonală Vasile Alecsandri paralelă cu Crișul Repede și Strada Independenței, mergând spre parcul 1 Decembrie.

Terasele stăteau întinse pe ambele părți de stradă și regretam că este totul stropit masiv. Era plăcut de stat pe o terasă din aia. Toată strada strălucea în luminile felinarelor. Mesele invadau spațiul de circulat, unele după gărdulețe, altele fără gard. Prin ploaie, am văzut placa informativă pe casa unde a stat Avram Iancu când a fost la Oradea. Acum este terasă la exterior, pe caldarâm iar la interior este cafenea cu niște fotolii foarte confortabile, gri, de pluș și au și blănuri pentru cine dorește să se protejeze de frig.

La capătul pietonalei am dat de parcul 1 Decembrie, în formă perfectă de dreptunghi, cu amenajări de pe vremea comuniștilor, cu un bazin părăginit și un monument imens al eroilor, pus pe un soclu pe care se poate urca, avansând pe câteva trepte, pe o platformă ce oferă vizibilitate panoramică asupra parcului, de la picioarele statuii. În rest, parcul este dotat cu arbori, bănci, alei și este destul de citadin că nu se izolează de mediul urban înconjurător față de care are deschidere.

Spre capătul parcului blochează vizibilitatea clădirea Casei de Cultură a Sindicatelor, comunistă și această, cu niște plăci arhitectonice mari, bej în partea de sus, cu arhitectira sa specifică și cu imagini în mozaic despre proletariat, lupta de clasă și crearea omului nou. Spre deosebire de alte orașe, clădirea este menținută în stare de funcționare și are portar. Presupun că, ocazional, au și activități la locație.

Întoarcerea spre Piața Unirii și primăria Oradea am efectuat-o pe malul Crișului Repede. Mi-a plăcut că este alee pietonală aproape de apă, gard de siguranță între alee și apă, metalic și nu prea înalt, există și alee pentru biciclete, alta decât cea pietonală iar între ele este spațiu cu vegetație, pe un teren în pantă ce coboară spre albia râului iar mai sus este trotuarul de la marginea străzii pe care trece tramvaiul silențios. Era o atmosferă selectă și îmi plăcea mult. Din loc în loc se întrerupea gardul metalic și era acces spre apă, pe niște bolovani. Aleea asta, deși este lângă stradă, e altă rață-n altă traistă și se numește Aleea Emanuil Gojdu.

Pe aleea pietonală de la malul Crișului Repede am trecut pe sub Podul Intelectualilor, luminat de niște linii luminoase oblice montate deasupra podului și, deja, ambientul s-a schimbat. Chiar lângă pod este clădirea cu terasa The Bridge, orientată spre apă, mai sus decât aleea pe care mergeam eu. Terasa e amenajată frumos dar clădirea e veche și sumbră.

În scurt timp, clădirile s-au apropiat lipit de aleea de lângă apă, gardul de siguranță a dispărut și se putea ajunge la apă coborând câteva trepte abrupte, la dreapta mea, la stânga era perete vertical de clădire, betoane cenușii iar atmosfera devenise friky și neprietenoasă. Îmi părea rău că nu mi-am continuat plimbarea pe trotuar, pe la stradă, mai sus. Nu știam unde duce calea pe care mergeam și dacă mă scoate undeva și, cu adevărat, drumul s-a blocat, s-a terminat brusc, un perete vertical l-a închis iar eu am rămas cu ochii în soare deși acesta se poziționa de partea cealaltă a planetei. Am mai înaintat puțin spre capătul aleii și am găsit o ușă care, spre norocul meu, era descuiată și am intrat într-un restaurant elegant din care am ieșit, prin intrarea sa principală, spre Strada Independenței. Era restaurant Mediterana. Mă bucuram că am scăpat ușor din capcana Crișului Repede. Mergând spre trotuar, m-am intersectat cu un cetățean grăbit care m-a întrebat dacă mai e deschis la sinagogă. Ce sinagogă, dom’ne, eu abia am scăpat de pe Criș. Habar n-am. Dar, cu adevărat, acolo este Sinagoga Neologă Sion. M-aș ține departe de locuri din astea. Involuntar, m-am gândit că, poate, de-aia oi avea așa o senzație friky.

Oricum, mai în față, spre podul Ladislau, clădirile se depărtează iar de apă și aleea pietonală revine, la malul apei, la oarece distanță de trotuar, după o zonă cu vegetație, la fel ca și în spatele meu dar eu n-am mai fost curioasă să merg pe acolo. M-am depărtat de Crișul Repede, am traversat Stada Independenței și, curând, am ajuns la arcadele unei frumoase clădiri ce părea recent renovată, fiind foarte frumos ornamentată. Am pătruns pe sub o cupolă și am realizat curând că mă aflu chiar în pasajul de la Palatul Vulturul Negru (vezi impresii) din care am ieșit spre Piața Unirii care strălucea, la fel de feeric cum e mereu dar deja eram obosită și m-am grăbit spre castelașul în care locuiam (în acea noapte).

---

VIZUALIZĂRI: 355 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI