Cisnădioara, o poveste frumoasă!

TIPĂREȘTE

Despre Cisnădioara mai auzisem eu, chiar și aici pe AFA, lucruri frumoase, iar acum când am ajuns în zonă, având cazarea la Epic Centrum Hotel-Cisnădie, mi-am spus că trebuie neapărat s-o văd și eu.

Vizita la Cisnădioara am planificat-o pentru sâmbătă, în cea de-a doua zi a escapadei noastre de primăvară. Imediat după micul dejun, destul de matinali fiind, am parcurs cei cca 2km care despart localitățile.

De cum intri în sat, se deschide o piațetă mare, largă, piațeta Gozelinus, cu o parcare pe măsură, pregătită pentru vizitatorii ce ar vrea să vină. Am constatat că nu eram singurii și nici primii turiști. Mi-a plăcut satul de la prima vedere, ba chiar de pe drum, când am zărit pe deal cetatea.

Câteva date utile despre Cisnădioara:

După cum deja v-am spus, distanța față de Cisnădie este de cca 2km, spre vest, iar dacă veniți din Sibiu sunt undeva la 10 km, pe drumul spre Rășinari.

Zona este deluroasă, spre sud vedem în depărtare munții Cibin, pentru ca spre est să se înalțe falnic-munții Făgăraș. Râul Cisnădie străbate satul fix în spatele dealului cu cetatea, pentru ca mai apoi să reapară în mijlocului satului, ducând spre Valea Argintului.

Dacă vorbim despre vechimea satului, trebuie să vă spun că prima atestare documentară apare în 1223, atunci când bazilica fortificată din deal, odată finalizată, este donată Mânăstirii Cisterciene din Cârța. Cu toate astea dovezile arheologice se duc mult mai mult în trecut, undeva în epoca fierului.

Cisnădioara este cunoscută ca și Mächelsbärch pentru sași, Michelsberg în limba germană și Kisdisznód în limba maghiară. De fapt este știut faptul că până în 1989, populația predominentă era reprezentată de sași.

Vizita noastră:

Sigur că îmi doream cel mai mult să ajung la cetatea de pe deal, dar pentru început, pentru încălzire, am zis că e bine să facem un tur de sat, mai ales că obiectivele păreau apropiate, turlele bisericilor fiind vizibile de la depărtare.

Aici este totodată și centrul satului, iar localnicii începeau deja să mișune cu treburile lor, de, pentru ei era doar o zi de muncă-sâmbătă.

Casa de cultură și școala tronează în centru, ca bifurcație pentru două străzi, una la vale, alta la deal. Una este strada cu bisericile, cealaltă o ia la vale, spre Valea Argintului. Din loc în loc sunt fântâni frumoase, îngrădite cu grilaje din lemn, vopsite în roșu, dar se pare că apa nu este potabilă.

Am apucat întâi pe strada bisericilor, admirând casele frumoase și mari, case vechi, dar majoritatea frumos renovate, vopsite în culori pastelate, pe mare parte din ele apărând și anul construcției. Am văzut și case din anul 1828, care arătau uluitor. Mi-au plăcut obloanele de lemn, recondiționate, vopsite în maro sau roșu, ori verde după caz. Am întâlnit și cerdacuri, din lemn, tare aspectuoase. Porțile sunt mari, înalte, unele arcuite, altele drepte, caracteristice caselor săsești din Transilvania. În plus foarte șic mi s-au părut ancadramentele geamurilor, din lemn sculptat, vopsite în culori tari. Foarte frumos. Acest lucru l-am remarcat și la casele din Cisnădie, probabil că este caracteristic local.

Am văzut și pensiuni drăguțe, care îmbie la câteva zile liniștite, garantate, cu siguranță.

Pe partea dreaptă a străzii este Biserica Ortodoxă Sfinții 40 de Mucenici, destul de nouă și cred încă nefinalizată judecând după panourile ce indicau „șantier în lucru” .

Aș putea spune că aproape peste drum, pe stânga, este Biserica Evanghelică, sau biserica din vale, cum este cunoscută de toți localnicii. Ea este construită pe locul unei foste biserici în stil gotic. Turnul este cel care s-a păstrat de atunci. Biserica nouă a fost finalizată în 1764 și este construită în stil baroc.

În partea de nord a curții este o fântână, de data asta se pare cu apă potabilă, două femei se aprovizionau cu gălețile și un monument dedicat soldaților căzuți în Primul Război Mondial, pe care l-am văzut și pozat doar prin gard, printre nuiele. Poarta era ferecată cu lacăte pe toate laturile sale. Dacă am fi putut intra probabil că puteam admira orga, despre care se spune că este unică în Transilvania, o orgă cu tuburi, care încă este funcțională, ea fiind restaurată și modernizată. Atât cât am putut, am dat ocol bisericii pe toate laturile, admirând-o, pozând-o.

Din păcate am avut ghinion și la Muzeul De Etnografie, muzeu al tradițiilor săsești. Nici aici nu era deschis și nici măcar un orar afișat sau vreun număr de telefon pentru informații.

Revenind în centru, ne-am spus că e timpul pentru urcuș. Cetatea era acolo sus, se zărea ușor printre copaci, ademenindu-ne parcă!

Am pornit spre strada Cetății, trecând pe lângă chioșcul unde se plătește intrarea. Un domn ne-a invitat să urcăm liniștiți și să plătim la plecare, doamna de la casierie fiind sus la cetate, pentru deschidere. Am purces la drum, nu înainte de a admira pisicuțele adunate lângă chioșc care primiseră micul dejun și acum erau foarte ocupate.

Drumul este frumos, amenajat cu un mic trotuar, pe alocuri sunt trepte, nu e foarte dificil, depinde acum și de condiția fizică a fiecăruia. Sunt oricum câteva băncuțe numai bune pentru a-ți putea trage sufletul la nevoie. Nici nu ai cum să nu iei câte o pauză, priveliștea care se așterne la picioare te invită la visare și neapărat la o ședință pentru pozat. Cărarea este circulară, ne rotim ușor în jurul satului, dezvăluind treptat turle, grădini, acoperișuri cu țigle roșii. În vegetația încă umedă după topirea zăpezii, apar ușor primele flori de primăvară, toporași firavi sau narcise sălbatice ne amintesc că în fiecare an, natura reînvie.

Ajunși sus ne odihnim preț de câteva minute pe băncuța din fața intrării, o întâlnim și pe doamna casieră, ne invită să nu ratăm nimic, în special panorama de jur-împrejur. Ne spune că din loc în loc, la diferitele obiective există panouri informative, în trei limbi, română, germană și engleză. Pentru cei cu telefoane smart, pe panouri sunt QR coduri care scanate ne spun și povestea locului.

Cetatea Cisnădioara

Dealul stâncos care mărginește satul Cisnădioara, precum și toate pământurile și bazilica din deal, aparțineau pe vremuri bisericii catolice din Sibiu. Ele au fost făcute cadou lui Andrei al II-lea, regele Ungariei. Acesta le-a dăruit la rândul său unui magister-Gozelinus, care a dat și numele pieței centrale din Cisnădioara.

” Pentru a-și asigura un loc în Paradis” , după cum spun cronicile, Gozelinus a donat totul Abației Cisterciene din Cârța. După ce aceasta a fost desființată, localnicii au folosit cetatea pe post de refugiu în caz de război, de atacuri ale turcilor.

Dealul este cunoscut în actele vremii ca Mons Sancti Michaelis iar bazilica existentă a fost dedicată Sfântului Mihail. Când vremurile s-au mai liniștit, sătenii au transformat vechea bazilică într-un depozit de alimente. Abia după invazia tătară din 1241, s-au început lucrările de renovare și reconstrucție a actualei biserici, iar de atunci și până acum, a rămas neschimbată timp de 800 de ani, ceea ce o deosebește de toate celelalte biserici din Transilvania.

La prima vedere, cetatea este impunătoare. La asta contribuie și faptul că cetatea este mai sus decât cărarea, ca și zidul solid din piatră. Ne întâmpină așadar zidul de incintă, oval, neregulat. Urcăm cele câteva trepte, trecem prin porticul îngust și pășim în curtea cetății. Descopăr biserica frumoasă, pe care o văzusem deja în poze, dar reală pare și mai impresionantă. Construită din piatră, cu trei nave, nava centrală, două nave laterale, cor, absida centrală și două abside laterale. Pe partea de vest are un frumos portal romanic, încadrat de arcade, ce au fost adăugate în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Un loc perfect pentru poze! De faptă toată cetatea, împrejurimile, zidurile cenușii de piatră, iarba abia crescută, abia înverzită, totul este foarte fotogenic.

Biserica este înconjurată de jur-împrejur de ziduri de incintă, care la exterior sunt mai înalte, au cca 5-6 metri, iar pe interior 2-3 metri. Tot în secolul al XIII-lea s-au ridicat și turnurile de poartă din zidul de la sud, cu drumul de strajă și creneluri.

În curtea din spatele bisericii, spre sud, există un platou mai înalt, cu băncuțe, aranjate în semicerc, unde te poți odihni, sau pur și simplu poți admira priveliștea ori asculta liniștea, sau din când în când ciripitul stingher al păsărilor, care parcă ar vrea să nu deranjeze...

Nu suntem singurii vizitatori și mă bucur pentru asta.

După ce am admirat totul pe exterior, intrăm pe la ușa din sud în biserica rece și luminoasă. Lumina vine de la micile ferestre înguste, semicirculare. Remarc și aici, altarul, simplu, descopăr plăcuțele comemorative dedicate ofițerilor și soldaților germani și austrieci căzuți în primul război mondial, plăcuțe aduse tocmai din cimitirul de la Gușterița în 1940, despre care citisem acum pe net, scanând codul.

Pe pereții navei principale se pot vedea încă slabe fragmente din frescele medievale.

În prezent biserica nu este folosită, doar cu diferite ocazii speciale.

Se spune că aici acustica este minunată, așa că ocazional sunt organizate concerte, sau festivaluri.

Bineînțeles că am făcut o mulțime de poze, locul este minunat, panorama este spectaculoasă, se vede foarte frumos orașul Cisnădie la est, satul Cisnădioara se desfășoară la nord, iar la sud munții Cibin. Pesemne că dacă erau mai mult înverziți copacii erau și mai aspectuoși. Pentru asta trebuie neapărat să mai venim odată, ori toamna pentru culorile sale pastelate, ori mai încolo puțin, peste doar câteva săptămâni, pentru verdele crud al primăverii.

Pe latura de vest a cetății, în curte, am regăsit bolovanii celebrii, ca niște ghiulele, celebri pentru că au o poveste frumoasă, adevărată. Se spune că tinerii ce se căsătoreau erau „obligați” să-și arate puterile ducând sau măcar rostogolind câte o bucată de piatră până sus la cetate. De reușeau, erau considerați numai buni de însurătoare. Așa, sătenii aveau și muniție pentru atacatorii care ar fi îndrăznit să urce la cetate. Ei ar fi fost „primiți” cu pietre în cap.

O altă poveste pe care am mai auzit-o și în alte sate săsești, cum ar fi Biertanul, este cea despre cuplurile ce doreau să se despartă, să divorțeze. Ei erau închiși câteva zile într-o încăpere, în cazul acesta la biserica Sfântului Mihail din deal, lăsați singuri, în încercarea de a-și rezolva problemele în acest timp, timp de mare cugetare. Se spune că de cele mai multe ori reușeau!

Pe când urcam treptele spre cetate am citit pe una dintre plăcuțe că aici este o altă lume. Nimic mai adevărat!

Sunt mărturii ale altor vremuri, iar acum cu siguranță, este o lume de calm și liniște, lucru tot mai rar în zilele noastre, devenite atât de agitate.

Cert este că mie mi-a făcut mare plăcere plimbarea, pe care v-o recomand cu drag și vouă.

La plecare am achitat biletul, care costă 8 lei pentru adulți și 4 lei pentru copii și studenți.

Orarul de vizitare este 10-18.

După vizita la cetate am mai hoinărit prin sat, urmând acum ulița care duce la vale, spre Valea Argintului, unde dacă am mai fi continuat încă vreo 2km, am fi ajuns la un monument al naturii, la calcarele cretacice, cunoscute de turiști ca și Piatra Broaștei, tocmai datorită formei luate în timp de depunerea calcarului.

De fapt există și aici, lângă podul peste râul Cisnădie sau Argint cum i se mai spune, un panou informativ despre posibilele trasee turistice, de luat la pas sau cu bicicleta.

Noi acum însă, ne-am mulțumit cu ceea ce-am descoperit aici, un sat ordonat, cu străzi curate, clădiri îngrijite, gospodării frumoase, sincer, o plăcere deosebită și o surpriză frumoasă!

În micul părculeț din centru, pe lângă falnicii copaci ce străjuiesc lângă parcare, taraba-chioșc cu băuturi răcoritoare tocmai și-a deschis obloanele, pregătind cele câteva mese cu umbrele pentru doritori de o pauză de cafea sau ceva de băut.

Cu zâmbetul pe buze, satisfăcuți de ce tocmai descoperisem, ne făceam deja planul pentru următoarea parte a mini-vacanței. Dar asta, pe data viitoare!

Webmaster, o rugăminte: youtu.be/LA--CxlAZZ0. Mulțumesc frumos!

---

VIZUALIZĂRI: 1774 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI