La pas prin Oradea îngheţată, în cel mai friguros weekend din ianuarie

TIPĂREȘTE

Am nimerit să mergem la Oradea la mijloc de ianuarie, când gerul Bobotezei venise cu o întârziere de o săptămână. Fireşte că eram conştienţi că în luna lui Gerar şansele să fie frig erau foarte mari, dar ne-am asumat lucrul ăsta încă de când am cumpărat biletele de avion. În timpul zborului, deasupra Carpaţilor şi nu numai, vremea era însorită, însă cum am ajuns deasupra Oradei, o ceaţă groasă acoperea totul, aşa că la sol atmosfera era tare vaporoasă la propriu.

După 45 de minute de zbor, de la aeroport, am ajuns în oraş simplu și ușor cu autobuzul nr. 28, de fapt un microbuz bine conectat la cursele avioanelor, achitând cu cardul biletele de la automatul instalat în interior, 3 lei/persoană/sens. Am coborât la stația Emanuil Gojdu și, grație recomandărilor unei doamne vârstnice, foarte amabilă, care ne-a „mirosit” că suntem turiști de weekend, am sosit la hotel foarte repede.

Vremea a fost rece și închisă în prima zi, ninsese în noaptea de dinainte, încă mai cădeau fulgi mici din cerul acoperit. Sâmbătă, ziua următoare, cerul s-a înseninat, dar gerul a pus stăpânire pe urbe, iar la o maximă diurnă de -6 ℃, pot să afirm că ar fi putut crăpa și pietrele. Duminica, gerul s-a mai înmuiat, deși ziua debutase cu soare, dar curând avea să se înnoreze, astfel că după prânz era închis de-a binelea.

Acesta fiind rezumatul meteo nu tocmai propice al minivacanței, pot spune că nu ne-am dat bătuți și ne-am zis că e musai să alternăm bălăcelile în piscina hotelului cu plimbări prin Oradea cea frumoasă, că doar veniserăm s-o admirăm în centrul său istoric, atrași de povestea de succes a orașului în cei mai recenți ani. Este, fără îndoială, unul dintre cele mai elegante orașe din România. Specificul și arhitectura orașului sunt datorate influenței austro-ungare și a stăpânirii imperiale de care a avut parte timp de secole întregi.

Oradea a fost bine pusă în valoare și faima de oraș restaurat a ajuns destul de departe, inclusiv la urechile noastre, așa încât eram curioși să vedem cum arată orașul cu arhitectură preponderentă stil Art Nouveau. Acest stil se caracterizează prin delicateţe, eleganţă şi romantism, făcându-şi apariţia la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX ca un manifest al schimbării. Avea drept sursă de inspiraţie natura, cu liniile sale fine, curbate și feminine care ies în evidență. De altfel, termenul de Art Nouveau a fost folosit prima dată pentru a descrie lucrările care doreau să iniţieze o reformă în artă, artiștii vremii luptând împotriva convenționalismului încercând să găsească noi formule artistice.

Curentul şi-a lăsat amprenta asupra unui mare număr de clădiri din Oradea, care constituie un bogat patrimoniu Art Nouveau ce i-a conferit urbei cinstea de a fi singurul oraş românesc care face parte din reţeaua oraşelor europene marcate de acest curent precum: Viena, Praga, Helsinki, Barcelona, Glasgow sau Budapesta. În Oradea, stilul s-a manifestat mai ales în arhitectură, pe filiera austriacă a curentului, numită „secession".

Nu voi face referire la istoria orașului, voi spune doar că Oradea e unul dintre acele orașe româneşti unde timpul şi naţiile – românii, ungurii, austriecii, turcii chiar – care și-au trăit veacurile acolo și-au lăsat amprentele adânc pe străzile și pietrele de temelie ale multor clădiri ce înfrumusețează orașul cunoscut mai întâi după numele său latin de Varadinium. Fiind situată la 13 km de graniţa cu Ungaria şi Europa de Nord-Vest, Oradea este una dintre principalele porţi de intrare în țară din zona nord-vestică. De asemenea, este unul dintre cele mai dezvoltate oraşe ale României, cu foarte multe obiective turistice şi o amplasare ce îl transformă într-o destinaţie turistică, dar şi de tranzit, care își primeşte bucuroasă turiștii.

În prima zi, în dorința celei dintâi orientări în spațiu, am plecat per pedes de la hotel cu harta în mână spre centrul pietonal, pentru a identifica palatele vestite din urbea de pe Crișul Repede precum și alte puncte de interes. Aveam în minte să ajungem la Centrul de Informaţii Turistice de unde am fi vrut ceva sfaturi, recomandări, materiale. Am luat-o pe strada Parcul Traian, în curând am dat de Parcul Traian din care ni s-a ivit în raza vizuală monumentul poetului Ady Endre înapoia căruia se află muzeul dedicat aceleiaşi personalităţi locale. Din parc se poate observa mai bine clădirea în care funcţionează Palatul de Justiţie, în fapt unul dintre palatele emblematice ale oraşului.

Încă de la început, am sesizat că oraşul, în partea sa centrală, este bine semnalizat şi dotat cu panouri, indicatoare, hărţi la dimensiune mare, în română, engleză şi maghiară, pentru o bună orientare a celor care vor să-l cunoască, aşa încât cine este interesat se poate descurca foarte uşor.

Curând am sosit la intersecţia cu strada Republicii, un fel de Corso, şi am ştiut, conform recomandărilor celor de la hotel, că suntem în inima turistică a Oradei. Aici ne-au întâmpinat, unul vis-á-vis de celălalt, palatele Apollo şi Moskovits Miksa, adevărate bijuterii arhitecturale, cu alură zveltă, primul de culoare alb-crem, cel de-al doilea zugrăvit în nuanţe tari de bleu.

Am luat-o la stânga, mai mult din instinct, întrucât panourile ne spuneau că am fi avut de văzut în ambele sensuri lucruri interesante. Din câte mi-am dat seama, strada aceasta pietonală este o arteră de mare importanţă pentru cine ajunge prima dată în oraş, iar în afara clădirilor istorice, bisericilor precum biserica romano-catolică Sf. Ana (fosta biserică a Mănăstirii Ursulinelor), chiar a reşedinţei Episcopiei Ortodoxe a Bihorului, este locul în care întâlnim multe terase, restaurante, patiserii și magazine. Acum era cam pustie, lucru de înţeles pe o vreme rece din cale afară, dar îmi imaginez că altfel e plină de viaţă, cu atmosferă vibrantă.

Mai departe, am dat şi de grupul statuar „Holnaposok” ce reprezintă patru membri unei societăţi literare şezând la masă pe terasa unei cafenelei, unul dintre aceştia stă în picioare lângă un scaun gol. Astfel, trecătorii sunt invitaţi să se aşeze la masă cu poeţii şi să-şi facă poze cu ei.

De-a lungul străzii, am admirat Casa Poynar un pic lateral, Palatul Kolozsvari, Palatul Rimanóczy, Palatul Stern, ca să amintesc doar câteva dintre clădirile-monument pe care le-am văzut din mers.

Ţinta noastră era să ajungem în Piaţa Unirii, însă până acolo aveam să admirăm uimitoarea clădire a Teatrului Regina Maria, ca mai apoi să trecem prin Piaţa Regele Ferdinand I şi ochii să ne fie vrăjiţi de hotelul Astoria cu un edificiu impresionant. Bine, oriunde ai privi, în centrul Oradei, vezi palat lângă palat, unul mai frumos ca altul, cu o arhitectură fină. Este lăudabil că foarte multe clădiri au fost reabilitate, iar altele sunt în curs de restaurare, ceea ce face din urbea de pe Crişul Repede o adevărată bijuterie arhitecturală.

Ne-am abătut puţin pentru a intra în Centrul de Informaţii Turistice pe care l-am găsit închis, deşi era în orele de program, apoi am observat de departe palatul Adorján I.

Am traversat Crişul Repede pe podul Sfântul Ladislau şi mai încolo un pic în raza vizuală ne apare palatul Primăriei cu al său turn semeţ din care altădată se putea admira oraşul de sus, acum ambele în renovare, îmbrăcate în schele şi plase protectoare.

De acolo, am „sărit” practic în Piața Unirii care este nucleul Oradei istorice, o piață absolut superbă în care tronează statuia ecvestră a regelui Ferdinand I, înconjurată de clădiri fenomenale, locul în care s-au materializat diverse idei ale maeștrilor arhitecți, pictori, constructori. Larga deschidere este mărginită de Palatul Episcopiei Greco-Catolice, Casa Kovács, splendidul Palat Vulturul Negru, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” , Biserica Adormirii Maicii Domnului sau Biserica cu Lună, Catedrala Greco-Catolică „Sf. Ierarh Nicolae” .

Am admirat îndelung, în ciuda frigului care ne rebegise de tot, piaţa în ansamblul său, ne-am apropiat de toate clădările sale absolut impunătoare, am intrat în Biserica cu Lună şi în Catedrala Greco-Catolică unde am găsit deschis. Ne-am promis că vom reveni ziua următoare pentru a aprofunda arealul, de-acum gândul prioritar era să ne întoarcem la hotel şi să ne înmuiem oasele în piscina cu apă reconfortantă. Aşa că am luat-o spre parcul 1 Decembrie prin care am trecut bucurându-ne de albul omătului ce pusese stăpânire pe acesta, apoi pe lângă piaţa Emanuil Gojdu, traversat pe podul Dacia şi, gata, la hotel.

A doua zi, după micul-dejun și o ședință matinală de relaxare la piscină, în apele termale, ne-am gândit că ar fi potrivită o privire panoramică asupra Oradei, de la înălțimea dealului Ciuperca, punctul cel mai de sus, spre care pornea un traseu per pedes chiar de la noi de la hotel. Cerul era limpede și albastru, soare din plin, iar peisajele parcă decupate din „Crăiasa Zăpezii” . Am trecut prin parcul „Ion C. Brătianu” , am luat-o pe niște străduțe încâlcite și am traversat calea ferată pe o pasarelă pietonală metalică înaltă, nu prea confortabilă pentru mine. De partea cealaltă, am intrat în arealul Grădinii Publice Ciuperca și am urmărit cu atenție poteca spre vârf, din cauza zăpezii căzute proaspăt nepreamaivăzându-se bine traseul și nepreaștiind unde și pe ce călcăm. Se poate merge acolo și pe o șosea cu mașina, însă nu era cazul nostru. Ajunși în vârf, am dat de un restaurant funcțional, o cafenea nefuncțională și de un peisaj hibernal de poveste cu Oradea albă, acoperită de nea. Ne-am pozat și am pozat totul într-o ședință foto prelungită, apoi am făcut cale întoarsă exact pe unde veniserăm.

De la hotel, ne-am îndreptat din nou spre centru, mai cu seamă că se apropia ora prânzului și deja puseserăm ochii pe Cyrano. Conturaserăm un plan ce includea Complexul Baroc pe care n-am fi vrut nicidecum să-l ratăm, pe lângă strada Republicii și Piața Unirii în reluare și aprofundare.

În Piața Unirii, ne atrăgea musai Palatul Vulturul Negru și Pasajul Vulturul Negru despre care citisem un pic și care ne fermecaseră la o primă privire în ziua precedentă. O adevărată splendoare să privești așa o capodoperă precum grandiosul palat și să te pierzi prin pasajul plin de birouri, restaurante, cafenele, galerii de artă, magazine șic, cu ale sale vitralii de pe care te salută silueta zveltă a unui vultur negru cu aripile desfăcute. Din ce mi-am dat seama, este cea mai importantă clădire a stilului său din Oradea, fiind un loc important de întâlnire pentru scena socială a urbei.

Rămânând pe aceeași parte a Crișului Repede, după câteva zeci de metri zărim Sinagoga Sion, cu o cupolă ce nu poate scăpa privirii trecătorului, și aruncându-ne ochii pe malul celalălt al râului, ni s-a părut că acesta este mult mai bogat în clădiri monument, așa că ne-am zis că nu strică o tură și pe acolo.

Am traversat din nou pe podul Sf. Ladislau, apoi am luat-o imediat în dreapta, pe strada Libertății, urmărind chiar un indicator care ne semnala că pe acolo ar fi și Casa Darvas-La Roche, un alt exemplu renumit de arhitectură tipică Oradei, o altă bijuterie proaspăt restaurată, cu o față nouă, reușită, ce-și afișează gloria și frumusețea de altădată. Până acolo, printre altele, am dat de un superb palat-reşedinţă al arhitecţilor celebri Kálmán Rimanóczy tată şi fiu.

Venise vremea să ne repunem pe Calea Republicii şi să depăşim intersecţia cu str. Mihai Eminescu, pentru a ne îndrepta către Complexul Baroc despre care „vorbeau” toate indicatoarele şi panourile de informaţii turistice că ar fi ceva deosebit, suscitându-ne interesul. Am întâlnit biserica romano-catolică Sf. Spirit, un alt monument istoric, am intrat un pic să-i vedem şi interiorul. Pe urmă, urmărind indicatoarele, am trecut prin parcul Petőfi Sándor mărginit de strada omonimă, ce în curând avea să devină strada Şirul Canonicilor. Atunci am ştiut că suntem în apropierea complexului, apărându-ne în raza vizuală un complex maiestuos, sofisticat, aparte, clădiri de o frumuseţe cu totul uimitoare. Am exclamat wow, fără ezitare.

Complexul Baroc este mai bătrân cu cel puţin un secol şi jumătate faţă de clădirile din centrul istoric al Oradei, acesta fiind ridicat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ca cel mai important Complex Baroc din România, precum si unul dintre cele mai reprezentative ale Europei. Acesta este format din trei monumente: Palatul Baroc, Bazilica Romano-Catolică şi Şirul Canonicilor.

Palatul Baroc, cunoscut ca şi Palatul Episcopiei Romano-Catolice, este unul din cele mai valoroase şi grandioase edificii construite în stil baroc pe teritoriul Romaniei, despre care se spune că ar avea o sută de camere şi 365 de ferestre, câte una pentru fiecare zi a anului.

Catedrala Romano-Catolică, cu hramul Sfanta Maria, construită între 1752 și 1780 după planul unui vestit arhitect italian al vremurilor, este cea mai mare construcţie în stil baroc de acest gen de pe teritoriul Romaniei și între cele mai frumoase bazilici din Europa.

Șirul Canonicilor reprezintă un complex arhitectural format din zece clădiri înșiruite, construite în mai multe etape pe parcursul a mai mult de o sută de ani, între 1750-1875. Este compus din 57 de arcade care constituie un coridor lung ce unește cele zece cladiri.

Am ajuns la Complexul Baroc, cumva la ceea ce numesc fotografii „ora de aur” , când soarele strălucește abundent, înainte să meargă la culcare. În apropiere de acesta, bateriile aparatului foto s-au epuizat brusc din cauza temperaturii scăzute de afară, fără nicio avertizare prealabilă și fără a avea altele de rezervă. Nu-i nimic, mi-am zis, am telefonul cu care voi fotografia în continuare. Numai că, tot din cauza gerului, după doar câteva cadre cu monumentele puse frumos în evidență de lumina apusului, a cedat și el, închizându-se brusc, din cauza bateriei descărcate în grabă. Complexul nu se vizita, fiind închis din motive de reabilitare.

De acolo, rebegiți de frig, am dat fuga la hotel având numai gândul la piscina aburindă care ne aștepta caldă și tonică să-i trecem pragul.

Cea din urmă zi a minivacanței orădene a debutat tot cu o baie prelungită la piscină, după ce am luat micul-dejun. Ne propuseserăm să ne decazăm până în prânz și să ne lăsăm băgăjelele la recepție, lucruri despre care aranjaserăm deja. Planul pentru acea zi cuprindea vizita cetății medievale Oradea aflată la o aruncătură de băț de hotelul nostru, apoi masa de prânz la Cyrano și plimbare de voie prin centru, așa ca de final.

Zis și făcut, după ce am trecut pe lângă impunătoarea Catedrală Episcopală „Învierea Domnului” pe care o zăream cu uşurinţă din balconul camerei noastre de hotel, am ajuns destul de repede și de lejer la Cetatea Medievală a Oradei, locul în care s-a născut orașul în urmă cu nouă veacuri. Cu o formă pentagonală şi cinci bastioane triunghiulare, două porţi de acces-de est şi de vest-, cetatea uimeşte prin ceea ce a reprezentat odinioară construcţia, dar şi prin rolul său extrem de important de apărare. Am pătruns în arealul cetăţii prin Poarta de Vest şi am luat la picior incinta dintre ziduri şi bastioane, am vizitat miezul său străjuit de edificii straşnice. A fost restaurată nu demult însă ar mai fi încă de lucru până să se poată spune că s-a încheiat procesul de reabilitare. Înlăuntrul zidurilor, conform planului cetăţii de astăzi, există corpuri de clădiri botezate de la A la P care găzduiesc fie Muzeul Oraşului Oradea, fie Muzeul Pâinii, Galeria de Artă-centru multicultural, palate princiare, un restaurant-pizzerie, cafenea şi vinotecă, consulatul Slovaciei, etc. Atrage atenţia biserica romano-catolică, o construcție barocă de o simplitate deosebită, dar şi de o frumuseţe aparte.

Am dat mai multe ture prin complexul cetăţii, am vizitat inclusiv amfiteatrul organizat într-unul din bastioane (bastionul Ciunt), după care ne-am îndreptat spre centrul oraşului pe care doream să-l mai luăm încă o dată la pas, înainte de a lua masa de prânz. Am colindat pe strada Vasile Alecsandri unde am admirat alte clădiri și palate precum Casa (magazinul de sticlărie) Deutsch, Palatul Moskovitz Adolf și fiii. După-amiază, ne-am retras la hotel de unde ne-am recuperat băgăjelele şi, la lăsarea întunericului, ne-am înfiinţat în staţia de autobuz pentru a lua microbuzul 28 spre aeroport, din acelaşi loc în care ne lăsase în urmă cu două zile.

Concluzie

Cam aşa s-a desfăşurat minivacanţa noastră orădeană, scurtă și înghețată, la început de an. Ne-a plăcut mult Oradea, un oraș frumos și civilizat, ne-am simțit bine acolo, oamenii locului ne-au impresionat extrem de pozitiv, singurul inconvenient a fost vremea cam neprietenoasă, dar pe care l-am depășit în stil caracteristic. Zborul de întoarcere la Otopeni a fost lin și interesant, pilotul semnalându-ne când am trecut pe deasupra Clujului și a Brașovului, luminate ca veritabile feerii. Am fost din nou norocoși în sensul că în acea zi de duminică s-a desfășurat un ultim zbor la Oradea al companiei Blue Air pentru luna ianuarie, acestea urmând a fi întrerupte și reluate începând cu martie.

Vă rog, atașați următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=zpgiC_PwKjk

---

VIZUALIZĂRI: 2211 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI