Obiectiv îndeplinit - foame astâmpărată

TIPĂREȘTE

Despre mâncare nu prea agreez să scriu. Şi nici nu mă pricep. Dar mi-am zis să trec prin fiecare rubrică de impresii a site-lui şi să aştern câte ceva şi despre partea culinară a acestui week-end.

Era clar că, după micul dejun servit duminică dimineaţa la Complex Vaţa Băi (vezi impresii), înfulecarea următoare va fi undeva pe drumul spre casă, locaţia fiind în directă dependenţă cu mocăială noastră. Sau cu foamea Adrianei care apare instant de cele mai multe ori. Şi nu e prea bine să fie amânată, din considerente de bunădispoziţie… 😇

De prin Cheile Ribicioarei deschide subiectul. Hopa, înseamnă că la finalul drumeţiei ne urcăm în maşină şi ne oprim la primul restaurant! Îmi şi împărtăşeşte preferinţa, anume tochitură cu mămăliguţă, cu o oarecare temere că nu vom găsi prin zonă.

Poţi să te raliezi grijilor ei? Şi să conduci în tăcere? Cu un optimism afişat mai mare decât cel resimţit interior, o asigur că de abia aştept să gust şi eu din respectivul preparat şi că ofer la schimb din ce îmi voi comanda eu. Mai mereu procedăm astfel, cu comenzi diferite.

Ajungem în Brad şi la primul restaurant întâlnit pe partea stângă descălecăm din maşină. Consultând meniul, observăm că se pregătesc doar mâncăruri la grătar: mici, ceafă sau vîrşli locali, recomandaţi de chelneriţă.

Ne oprim sau continuăm căutarea? 🤕 Oare găsim alte restaurant în apropiere sunt întrebat de soţie? Semn clar că gradele pe scara foamei se ridică spre zona roşie…

„Găsim noi şi tochitură undeva în Brad” e îndemnul de continuare a căutărilor. Şi nu durează decât mai puţin de două minute, atât cât ne trebuie să ajungem – conducând regulamentar – la Pensiunea restaurant Ana Maria.

Care se prezintă a fi îngrijită, cu jardinierele şi ghivecele pline de flori, cu o parcare mare şi curată. Plus cu ce ne interesa pe noi în stânga acesteia, adică restaurantul.

Beneficiind de temperaturile mult mai mari decât cele normale, preferăm terasa, aidoma tuturor celorlalţi flămânzi. Cu mese şi scaune de lemn dispuse pe o suprafaţă destul de mare – a se putea citi şi încăpătoare – este deservită de trei chelneriţe, cea arondată zonei în care ne aşezăm prezentându-se rapid pentru a ne aduce meniurile şi întreba ce lichide dorim.  

Doar o berică pentru doamna! 🍺Observ un clipocit rapid de gene al tinerei domnişoare, semn că este oarecum surprinsă de prima comandă. Ce să facem dacă încă nu s-a inventat maşina care să te ducă singură la domiciliu… Şi nici tramvaiul lui nea Gică Petrescu nu mă duce de acolo acasă.

Până să se întoarcă fata aveam doar eu de luat la puricat ceaslovul de bucate pentru a mă hotărî. După o oarecare perioadă de frunzărit paginile înainte şi înapoi mă decid asupra unei porţii de fasole cu ciolan, bineînţeles cu ceapă roşie. Cred că mai corectă ar fi inversarea celor două preparate în meniu.

Cu toate că în drumeţie pofteam la o îngheţată, aşezaţi la masa ne oprim asupra câte unei porţii de papanaşi. “Să ştiţi că nu avem gem… decât de afine” . O, mă speriasem puţin, credeam că nu aveţi deloc.

De la preluarea comenzii şi până la servirea bucatelor au trecut 35 de minute, răstimp în care am avut timp să dau roată cu privirea la ce se întâmplă pe terasă şi cu picioarele restaurantului aflat în interior, unde am ajuns datorită locaţiei toaletei. Pe care am găsit-o surprinzător de curată şi spaţioasă.

Spiritul de observaţie care încă nu s-a deteriorat cu totul îmi permite să remarc faptul că unitatea atrage persoane din oraş care vin să servească masa împreună cu familia. De prin alte zări cred că doar noi doi suntem.

La una din mese chelneriţele servesc şi ele câte o porţie de mâncare, probabil aflată pe lista bonusurilor oferite de angajator.  

Odată comanda adusă, dăm să ne înfruptăm. Prima constatare este a comesenei mele care critică baza tochiturii, carnea adică. Are prea multe zgârciuri. Care vor şi rămâne în farfurie pentru a fi debarasate. În coş sau la pisici. Mă gândesc că bucătarul nu le bagă înapoi în oală, neatinse fiind decât cu furculiţa.

A mea, carnea, e prea multă. Ca şi în alte părţi pe unde am mai fost şi mâncat – sau cum am citit în alte articole pe AFA – ciolanul e prea mare şi mulţi se satură înainte de a-l mânca tot. Nu a fost cazul meu, care am lăsat în farfurie doar osul şi ceva grăsimi. Dar nici nu am mai mâncat absolut nimic decât peste 25 ore, adică luni spre seară.  

Cumva, deasupra am fost nevoit să fac loc şi papanaşului – cu gem de afine dar şi o smântână cam prea lichidă – considerat a nu se ridica în topul celor gustate de-a lungul verii.

Mai să mă ia moţăiala pe scaun până Adriana îşi consumă întregul volum al ţapului în care i s-a servit berea.

Şederea noastră pe terasă se finalizează cu plata, varianta agreată fiind cardul. La care sunt nevoit să tastez şi PIN-ul, semn clar că valoarea tranzacţiei are 3 cifre înainte de virgulă.

De curiozitate, mă uit pe notă. Deşi ochelarii rămăseseră în maşină, văd destul de bine costul unei  farfurioare cu ceapă. Care întinde simţitor coarda mirării. Adică 7 lei. Atât a ajuns să coste o ceapă roşie – drept e că mare - într-un restaurant din ţara asta? Cu 5 lei nu mai iei nici măcar una degerată… 😁

Drept concluzie, nu pot afirma că m-a dezamăgit restaurantul per ansamblu, însă dacă voi mai trece pe acolo fără soaţa mea înfometată mai sus de 5 grade pe scara socotelii necesităţii urgente de a mânca, voi privi doar din treacăt spre ghivecele cu flori frumos aranjate la intrarea în pensiune.        

---

VIZUALIZĂRI: 857 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI