Capitală domnească, reședință boierească, cetate imperială și mănăstire – Strehaia

TIPĂREȘTE

Orașul Strehaia. Dacă întrebi oamenii ce știu despre „Strehaia”, mulți vor răspunde că au auzit despre un anumit personaj local și despre casele cu turnulețe din localitate. Dar Strehaia înseamnă mult mai mult din punct de vedere istoric și religios: capitală, reședință boierească/domnească, sediu al băniei, cetate imperială, episcopie și mănăstire. Numită acum circa 100 de ani „marele sat” de către istoricul Nicolae Iorga, așezarea Strehaiei are în zilele noastre statut de oraș deși puține lucruri o califică pentru un asemenea rang. Numele localității derivă din termenul „streh” provenit din slava veche și având înțelesul de „ascuns”/„acoperit”. Probabil că în vremurile de demult satul întemeiat pe o terasă joasă era pur și simplu ascuns în vegetația de pe malul râului Motru.

În primul rând Strehaia a fost timp de câteva luni capitală a Țării Românești, domnul Radu Mihnea stabilindu-și aici reședința în perioada septembrie 1601 și martie 1602. În al doilea rând, în această localitate își are reședința de origine familia Craioveștilor (sau a Strehăienilor, cum s-au numit unii membrii ai acestei adevărate dinastii boierești). Ei au construit aici o reședință boierească aleasă, undeva spre sfârșitul secolului al XV-lea. În a doua jumătate a veacului al XVII-lea domnul Matei Basarab, descendent al Craioveștilor pe latură feminină, reface și mărește casa boierească transformând-o într-un palat domnesc din care astăzi mai vedem doar amprenta la sol și ruinele beciurilor.

Din punct de vedere administrativ, chiar înainte de a fi temporar capitală a Țării Românești, Strehaia a găzduit Bănia Severinului (de mai multe ori la sfârșitul anilor 1300) atunci când Banatul Severinului trecea ba la munteni, ba la maghiari. Așezarea Strehaiei mai deține această onoare și la sfârșitul anilor 1400, după care se mută definitiv la Craiova.

Privind rolul religios al mănăstirii Strehaia avem dovezi despre funcționarea în acest loc a Mitropoliei de Severin a Țării Românești (1474-1504). De asemenea, documentele atestă existența aici a unei episcopii (1673-1679/1688).

Din punct de vedere defensiv Matei Basarab concepe în jurul palatului boierilor Craiovești o fortificație formată din valuri de pământ, ziduri, turnuri de apărare, fântână și chiar un donjon (unit cu biserica devenită astfel un fel de element defensiv). Presiunea turcească îl va îndemna să transforme curtea fortificată de la Strehaia în mănăstire, biserica jucând din când în când rolul de capelă domnească. Acest lucru este dovedit și de orientarea neobișnuită a altarului bisericii – deviat spre sud întrucât casa boierească restaurată și mărită de Matei Basarab a impus modul de orientare a bisericii nou construite.

În cei 20 de ani ai stăpânirii austriece în Oltenia administrația străină a simțit potențialul militar al mănăstirii Strehaia incluzând-o într-un proiect amplu de fortificare a zonei. Astfel austriecii au edificat în jurul mănăstirii o fortificație de formă pentagonală, de pământ cu val și șanț, prevăzută cu bastioane semicirculare în colțuri.

Nu voi insista asupra istoriei amănunțite a mănăstirii de pe malul Motrului care a străbătut secolele cu bune și cu mai puțin bune. După secularizarea din secolul al XIX-lea și etapa de biserică de mir, ansamblul revine la rangul de mănăstire. În anii 2000 întreg complexul monahal trece printr-o acțiune de restaurare care ne oferă imaginea de azi.

În centrul localității în dreptul unui indicator pătrundem în parcarea din fața mănăstirii, loc unde a fost amenajat și un mic spațiu de relaxare. În fața noastră se înalță turnul de poartă și clopotniță, solid, prevăzut cu gang de acces și poartă masivă de lemn. Zidurile de cărămidă cu creneluri de tragere înconjoară mănăstirea, probabil pe vremuri a existat și un drum de strajă. Pătrundem în interior pe o portiță scundă de lemn practicată în poarta mare și ajungem într-o lume liniștită, ferită de ispitele de afară.

În fața noastră se întind ruinele restaurate ale casei domnești, de fapt beciul acestei clădiri. Distruse aproape complet la sfârșitul secolului al XIX-lea, urmele casei domnești, de fapt beciul a fost reconstituit între anii 1965-970. Dimensiunile casei sunt apreciabile, beciul era străbătut de un rând de arcade de cărămidă; în câteva locuri vedem cărămizile originale ale construcției. Palatul domneasc ridicată de domnul Matei Basarab pe structura vechii case boierești a Craioveștilor îndeplinea cerințele epocii de confort și amenajare spațială.

Pe zidul sudic se află un foișor care permitea domnului să privească împrejurimile și, probabil, să se odihnească în aer liber; pe acoperișul de șiță tronează un cocoș de tablă ornamental. La baza acestui chioșc se găsește un izvor-fântână, vis-a-vis fiind o ușă de acces într-o încăpere aflată în piciorul de zidărie/turn care constituie baza foișorului de lemn. Pe lângă ziduri sunt trasate urmele vechilor corpuri de chilii.

Biserica cu hramul „Sfânta Treime” a fost construită cu altarul deviat spre sud (123 grade față de nordul magnetic) din cauza poziției casei domnești și ne atrage atenția prin masivul turn amplasat pe pronaos. Posibil ca acest turn să fi avut rol de donjon, important element defensiv al unei fortificații. Ocolim lăcașul de cult și vedem și turnulețul de acces în turn lipit de fațada sud-vestică. Ocnițe, brâuri sub formă de zimți de fierăstrău și ancadramente de piatră la ferestre sunt elemente simple de decor. Pridvorul deschis zidit la 1693 pe latura nord-vestică de către domnul Constantin Brâncoveanu e plin de schele, se restaurează pictura. Din aceeași perioadă datează și ușa de la intrare, sculptată în lemn de stejar în douăsprezece canaturi de un meșter lemnar.

Călătorul sirian Paul de Alep este primul care descrie ansamblul mănăstiresc de la Strehaia la 1657: Biserica este foarte frumoasă şi împodobită cu tot felul de ornamente, fiind zugrăvită atât pe dinăuntru, cât şi pe din afară. Într-un cuvânt, este o mănăstire domnească şi este foarte preţuită în această ţară pentru frumuseţea sa şi pentru întăriturile sale. Câteva sute de ani mai târziu savantul Nicolae Iorga scria de asemenea că: biserica e foarte bine păstrată și îngrijită.

Ancadramentul ușii terminat cu o acoladă, ușa sculptată din lemn cu motive vegetale și pisania cu litere chirilice ne întâmpină. În interior o parte din pictura deteriorată a fost restaurată, ieșind în evidență scena ctitorilor: domnul Matei Basarab și soția și boierii Craiovești. Tabloul votiv este important și prin faptul că alături de cuplul domnesc apare și fiul lor, Mateiaș. Am remarcat de asemenea frumusețea catapetesmei, ușile împărătești și cele diaconești, vechi, sculptate și pictate. Un alt element inedit cumva este „cafasul” – o tribună în naos; acest spațiu se pare că avea legătură directă printr-un coridor suspendat direct cu palatul domnesc, astfel că domnul sau doamna puteau asista oricând doreau la slujbele religioase.

Concluzii. Chiar dacă acum Strehaia nu mai reprezintă importanță politică, economică sau religioasă, mănăstirea-cetate a rămas un martor tăcut al unor vremuri zbuciumate. Ruinele palatului domnesc și biserica mănăstirii sunt monumente care atestă trecerea prin acele locuri ale unor oameni importanți. Ne-am plimbat câteva zeci de minute, am intrat în biserică, am încercat să înțelegem istoria locului. Recomand celor care tranzitează Strehaia să se oprească 20-30 de minute și la mănăstirea lui Matei Basarab.

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 1158 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI