Impresiile unui băştinaş

inedit... nu m-as fi asteptat la un asemenea review, si totusi mi-a captat atentia, lucru care se intampla destul de rar in ultimul timp. Chiar daca voi parea ciudata, iti acord votul meu si pentru ca nu am pretentii de om citit cu multa carte explica-mi te rog de ce denumesti Alba Iulia Balgradul de azi?

Mulţumesc pentru vot.

Este bine de ştiut că Mihai Viteazul nu a intrat în Alba Iulia ci în Bălgrad.

Bătrânii, locuitori în satele vecine, nu veneau la Alba Iulia, ci la Bălgrad. Deci denumirea de Bălgrad era mai populară şi mai cunoscută pe vremea moşilor mei.

ar fi mult mai in folosul "burgului" daca ai face inca un mic efort si ai "rdica" si aici cateva dintre pozele despre care vorbesti in povestirea ta. nu cred sa fie multi cei ce vor cauta si vizita acel blog; omul e foarte comod si lenes din fire...

am apreciat si eu impresiile. foarte frumos scris!

abbilbal, am vizitat si eu de curand Alba Iulia si mi-a placut foarte mult. Ceea ce s-a facut la Cetatea Alba Carolina (Traseul Celor Trei Fortificatii - despre care edilii spun ca ar fi obiectiv turistic unic in Europa) e deosebit si am toata lauda pentru cei care s-au implicat in restaurarea cetatii. Mi-a placut si ca am vazut foarte multi turisti, atat in Cetate cat si in Catedrala Reintregirii.

Un vot si din partea mea pentru acest oras!

Felicitari stimate domn pentru initiativa. Am o rugaminte ; asa ....cu umor si sinceritate...ne povestiti ceva inedit din viata dvs. legat de acest oras...ceva ce nu gasim pe un site " oficial"...ceva ce v-a ramas in suflet ?

Iată unul dintre puţinii useri ai site-ului care ştie să folosească diacriticele! Şi asta încă la o vârstă despre care unii cred că n-are nimic de-a face cu calculatorul.

Bun venit pe site şi felicitări!

Faine şi pozele!

Într-adevăr, Bălgrad (Oraşul Alb) este vechea denumire a oraşului, dar eu prefer numele latin (Alba Iulia), cel de origine slavă îmi inspiră alte lucruri, mai puţin plăcute.

Măi oameni buni mulţam de primire pe site ori sait ori cum vă place să scrieţi că mai nou DOOMdoiu nu mai dă oprelişti. Au uitat limbiştii, pardon, iertaţi scăparea, lingviştii, să pretindă a voroghi corect româneşte. Şi cine spune că bătrânii nu ştiu folosi diacriticele ăla mare mincinos e, că doar bătrânii cu diacritice au învăţat a scrie. Dar aici vin ăilalţi care scriu cum se nimereşte că nici la examenele de limbă română nu mai e musai să se scrie corect româneşte. Doar deaia în România se învaţă limba română în maghiară şi dacă tot veni vorba Alba Iulia nu e o denumire latină, ci o traducere a lu' Gyulofehervar şi dacă am greşit această scriere, să mă ierte cei care ştiu. Numele latin este Apullum, da şi pe ăsta grămăticii limbii române l-au transformat în Apulum. Uitaţivă bine la diferenţa de scriere că nu-i mare.

Da să nu credeţi cumva că io-s mare dascăl şi să mă ierte Dumnezău că doar nici mie nu-mi plăcu limba română da câte ceva tot am "furat" de la profesorii Lascu Tit-Liviu, Pătrăşcanu Traian, Lăncrănjan Ion (nu-i vorba de scriitorul din Oarda), Lăncrănjan Gheorghe, dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească acolo unde sunt, dar şi de la cei care ne predau geografia, istoria, chiar matematica şi nu spuneau că ei sunt de materia X şi nu ştiu vorbi şi scrie corect româneşte. Ei erau PROFESORI şi se respectau ca atare, iar noi eram elevi şi îi respectam, nu săream la gâtul lor când primeam note mici. Dar asta nu înseamnă că nu făceam prostii. Făceam cu duiumul, dar respectând limitele.

Să vă spun poveşti? Păi IO v-aş spune cu multă plăcere da' nu-s prea vorbăreţ şi nici scriitor nu-s. Sunt un hoinar şi-mi place să hoinăresc; pe drum, pe lângă drum, printre vorbe, pe lângă vorbe şi faţă de vorbe nu am nici cel mai mic resentiment. Eu nu folosesc vorbele cetite, ci vorbele auzite şi tansformate aşa cum apar ele azi. Degeaba mă întrebaţi cum îi zicea moşu la cutare lucru, că IO nu mai ştiu. Dacă aud cuvântul ştiu ce-nseamnă da' să iasă din capul meu ferească sfântul. Eu ştiu doar vorbele mele mai mult sau mai puţin înţelese de alţii. Nu mă interesează din ce naţie sunt luate; nu mă interesează că-s latinisme, slavonisme, francofone, rusofone sau anglicane. Ştiu doar că moşu când zice: "mă duc la Bălgrad" mergea la chiaţ şi o dată pe an la târg. Că în altă parte nu avea unde. Şi acum gata cu vorba.

Pentru că tot m-aţi înzârdit am să copiez ce am scris aici şi trec prin blogul "Bălgradul de azi". Să ştie şi ăia care cetesc acolo ce zâc IO aici.

Noa hai, serbus mă dragilor şi dacă mă mai mai primiţi la hodină voi veni cu dragă plăcere.

Impresii noi din burgul vechi

Sejur...

Hai să-i zicem şi sejur.

În jurul anului 1962, elev de liceu fiind, de la Catedrala Reîntregirii acum, atunci doar biserică, până la Liceu, atunci Şcoală medie Mixtă, se mergea pe un maidan. Pe la mijlocul acelui maidan era o porţiune destul de mare unde băltea apa şi drumul nostru trecea pe acolo. Pe atunci nu se ştia de pavele la amenjarea trotuarelor. Se foloseau bucăţi de cărămidă şi pietre aruncate din loc în loc, dar nu prea departe unele de altele, pe care mergeam. Într-o zi ploioasă şi rece ajungând în mijlocul mocirlei, dintr-un motiv sau altul, se răsturnă o piatră cu mine. Odată ajunsă apa în pantoful cu vârf cui, cum era pe vremea aia, n-am mai stat pe gânduri şi nici să aleg drumul, ci am luat-o la sărituri prin glod. Nu a fost destul că mi-am murat picioarele, dar mai trebuia aranjată şi uniforma. Şi cum încă nu era vremea să se dea încălzire până la terminarea orelor nu s-au uscat nici hainele, nici pantofii. Plăcerea mare era când păşeam că fâşâia apa ca de la robinetul cu garnitura stricată.

mi-i drag a te citi, bade abbilbal. De fapt, a te asculta - ca nu citesc, ci-ascult vorba molcoma precum a unui bunic de care mi-i atat de dor...

Mai zi-ne, cand ii gasi un pic de vreme...

Tare frumos mai povestiţi. Un grai aparte care nici nu mă gândeam că mai există. Felicitări şi pentru utilizarea diacriticelor, sunteţi un exemplu de erudiţie pentru noi, cei mai tineri. Mai spuneţi-ne ceva frumos când mai aveţi timp... Noi vă aşteptăm la hodină...

@abbilbal

Îmi cer scuze pentru exprimarea probabil mai puţin clară. Nu era vorba că bătrânii nu ştiu să folosească diacriticele, ci, dimpotrivă, de faptul că mulţi utilizatori ai calculatorului nu folosesc, din neştiinţă, sau din comoditate, diacriticele. Iar un om mai în vârstă este considerat de cei mai tineri ca fiind un nepriceput în ale tehnicii moderne.

Şi prin modul în care ai scris, ai dovedit că nu e întotdeauna aşa.

În privinţa numelui oraşului, când am spus că e latin, nu m-am referit la cum îi spuneau romanii, ci la faptul că numele actual, deşi apare în actele maghiare, este latinesc (chiar şi ungurii scriau acum şapte-opt sute de ani în latină), aşa cum Belgradului sârbesc îi spuneau Alba Graeca. În niciun caz nu e o traducere a lui "Gyulafehérvár", lucrurile nefiind prea clare asupra originii.

O posibilă explicaţie ar fi transformarea, pornind de la numele slav, Belgrad = Cetatea Albă:

Alba lui Gelu > Alba lui Gyula > Alba lui Iula > Alba Iulia.

De ce slavii i-au spus Cetatea Albă, nume preluat şi tradus şi în germană (Weissenburg) explicaţia o dă Iorga: "Belgradul fiind (...) o cetate, arată tocmai existenţa zidurilor, care fiind de piatră, erau (...), albe".

De altfel, asta explică existenţa mai multor locuri cu aproximativ acelaşi nume (Belgrad, Bolgrad, Bielograd) şi cu acelaşi înţeles: Cetatea Albă

Oricum, scrierea cu diacritice nu este, sau nu ar trebui să fie opţională. Văd însă şi semne bune. Uite, krondia s-a molipsit şi ea şi a început să scrie cu diacritice.

Am citit cu mare plăcere acest review despre oraşul meu natal, unde revin mereu cu drag şi unde îmi petrec mereu sărbătorile. Am multe amintiri legate de oraş: liceul (am absolvit la HCC), m-am căsătorit în Catedrala Reîntregirii etc.

Într-adevăr, e lăudabil ce s-a făcut cu cetatea, merita să fie mai bine pusă în valoare. Mai sunt, însă, multe de făcut prin oraş.

Ultima oară când m-am plimbat prin cetate am descoperit cu plăcere că a fost reconstruită Poarta a II-a a cetăţii, ocazie cu care i-am aflat şi povestea. Mereu crezusem că a fost demolata datorită vechimii sau vreunui eveniment nefericit, nu ştiam că fusese dinadins distrusă la sfârşitul secolului al XIX-lea, în scopul reducerii pantei la intrarea în cetate!

Uite că şi corinka a început să scrie cu diacritice

Deci, se poate ...

Da, sigur că se poate! Întotdeauna am preferat diacriticele, numai că la serviciu nu am instalat programul, scriem fără diacritice, aşa e regula, iar eu m-am obişnuit aşa, astfel că şi atunci când scriu de acasă cu diacritice, mai "mănânc câte o căciuliţă".

Tăul

Noa sara bună. (pentru mine este noa în loc de no şi serbus în loc de servus) Cred că e bine zâs că doar nu-i decât o jumătate de ceas trecut de miezul nopţii. De acum gata şi cu apostruful ăla la suprimarea articolelor terminale. Vorbele nu-s cu apostrof şi precizările fiind făcute să-i dau drumul cu o precizare: povestea cu diacriticele nu a fost cu supărare din partea mea. I-am dat drumu în mod firesc şi nu m-am gândit la nimic altceva decât că printr-o serie de găzete, mai puţin sau mai mult centrale, se găsesc tot felul de minuni. Dacă pe aici, printre noi sau la locurile muncă se mai admite să nu avem calculatoare dotae, se admite. Dar pentru un redactor BA! mai ales dacă lucră la o gazetă cu pretenţii de a fi respectată şi crezută.

Da hai s-o las baltă treaba asta şi să vă mai zâc una. Da pe care? A! E una de prin jurul lui 1948, poate 49 sau chiar 50. Dar are vreo importanţă anul? Le iau de-a valma.

Era o zi de vară. Nu ştiu cât a fost de călduroasă vara aia, da ştiu că plouase tare într-o zi. Curau păraiele prin Ciugud de mama lor. Eu acolo-mi ţineam zâlele, că de născut m-am născut în Bălgrad, pe strada Olteniei, aproape de Săpunaru, apoi am fost dus pe unde mergeau şi ceilalţi. Adică mama şi tata. Deci, în acea zi de vară eram îmbrăcat destul de gros. Cu nişte pantalonaşi bufanţi făcuţi din pânză de casă şi un roc, ori căput, cum vă place să-i zâceţi, peste chimeşe. După ce se opri ploaia am ieşit desculţ prin noroi. Îmi plăcea să frământ noroiul cu picioarele desculţe. Am ieşit în drum. Pe drum nu era nimeni. Doar apa curgea părău pe şanţul de la marginea drumului. Locuiam la moşu, în Capu Satului. M-am uitat pe drum în jos, spre Murăş şi undeva, mai departe, am văzut doi copii jucăndu-se în părău. Hai şi IO la ei. Fără să ţin seama că nădragii îmi acopereu gleznele, am mers prin apă. Ajuns la locul de întâlnire cu ăilalţi doi, hai să oprim apa cu glod şi să facem tău. Da cum stam pe vine şi apa începu să crească în tău, ajunse la curu nădragilor. Când am simţit eu că mă udă m-am ridicat da am continuat să rămân cu tovarăşii mei de joacă. După o vreme se sparse adunătura de ţânci şi am plecat spre casă. Apa se cam terminase de curs prin şanţ şi mergeam agale prin noroi. Ajuns acasă, dă mama cu ochii de mine. "Ce-i cu tine mă? Ai păţât ceva? " IO: "ba, dă-mi să mânc. " Mama: "da tu nu vezi în ce hal eşti? unde ai fost? " IO: "am făcut tău... " şi mama pleosc un dos de palmă peste gură iar în loc de mâncare mă legă, chipurile, cu o sfoară de un picior de masă să mă învăţ minte şi să nu mai plec de acsă. Eram într-o cămară folosită drept bucătărie de vară. Pe jos era pământ. M-am aşezat jos, lângă piciorul mesei şi am început să smiorcăi. Vine buna şi mă vede. "Ce-i cu tine acolo? " IO: "m-o legat mama. " Buna: "cum te-o legat că doar poţi pleca. " IO: "nu plec până nu vine ea să mă dezlege. " Buna "hai, scoală-te şi pleacă de aici. " IO: "nu plec. " Buna: "când îţi zâc să pleci pleacă de aici că am treabă şi-ţi mai dau vreo două. " IO m-am ridicat şi am plecat că doar legătura era fără nod. Da buna mă strigă înapoi: "hai să mânci! " IO: "nu-mi trăbă". Buna: "să nu te aud, că trăbă să mânci. Ce-o fost o trecut. "

abbilbal, ti-am mutat amintirile la rubrica primei tale interventii.

Te-as ruga ca orice continuare (de acest tip) sa fie facuta aici, tin foarte mult ca rubrica "impresii" sa ramana pentru scopul pentru care a fost creata, adica pentru impresii si recomandari din VACANTA dintr-o anumita destinatie.

Mulţam de prcizări meştere. Dacă nu-i cu deranj, voi continua, dacă-i cu deranj mă voi opri, da nu pot da la grămadă ce-mi cer oamenii ăştia şi atunci o iau cătinel ca cochilu când se învaţă a merge. Şi pănă la urmă cred că voi adopta metoda de a scrie pe blogul meu şi cine vrea să cetească să vină acolo, adecă în "BĂLGRADUL DE AZI"

Şi pentru corinka o precizare. Cu ocazia lucărilor din şanţul de sud s-a demolat eşafodul ce era imediat dupî intrare pe un colţ al cetăţii, au început şi sunt în fază avansată lucrările de amenajare la Poarta a V-a, în curtea acelui actual cămin, ce hăăăt pe vremuri era corp de gardă, şi sunt sigur că se vor face amenajările de rigoare la poarta a VI-a, lângă Arhive.

De o zi bună să beneficiaţi toţi cei care treceţi pe drumurile ţării, indiferent în ce direcţie. În orice parte găsiţi lucruri frumoase.

Ar mai fi una de zis. Dar pacă am uitat ce că m-am încurcat pe potecile astea de aici. Ia să vedem: aia nu, aia da, dar mai târziu, aialtă nici atât... a, da! Poate asta. Am ajuns la bătrâneţe fără să învăţ a ănnota, deşi nu-mi este frică de apă şi nu mă feresc a intra până la subsuoară dacă am unde. Şi cum sunt destul de lung, vă daţi seama că subsuoara mea e cam departe. Şi de ce nu ştiu înnota? Păi simplu. Am o reacţie negativă la înnot. Reacţie căpătată pe la vreo... hai să zic 9 poate zece ani, deci prin jurul lui 1953, anul în care a murit şi "Starlin" cum îi ştiam IO că trebuie să-i zic. Dar asta nu pentru că m-a învăţat cineva, ci aşa-mi cădeau bine literele în cuvânt.

În vara acelui am m-am luat coadă după un frate al mamei şi un văr al lui, mai mari ca mine cu vreo 9-10 ani, şi am mers la Murăş. Acolo am căutat unde era apa mai mare şi am găsit o porţiune unde-mi ajungea la capul cheptului, că era secetă şi Mureşul mic. Şi, la un moment dat, cum stam IO aşe, gură cască, privind niciunde, numa ce mă trezesc sub apă. M-a trântit fratele mamei. Buimăcit şi neavând vreme să trag aer în chept decât sub apă, am holbat ochii să văd unde sunt. Eram pe fundul Murăşului şi mă ducea apa. Din instinct m-am răsucit peste cap pentru a ajunge cu picioarele pe prundiş cu faţa în jos şi m-am ridicat încercând să respir şi să tuşesc. Nu mai puteam, dar cu prezenţă de spirit vărul mamei mi-a cărat nişte pumni în spate până mi-am revenit. Deşi eu am vrut să mai rămânem, ei m-au dus acasă, unde nimeni n-a povestit nimănui nimic până astăzi când povestec eu.

După ani de zile, prin vacanţa de vară a anului 1962 am fost într-o excursie cu Şcoala Sportivă la mare. Jucam baschet şi am avut ceva rezultate. Nici acolo nu m-am ferit de apă deşi nu ştiam să înnot. Am ajuns undeva în dreptul unei geamanduri şi după o mişcare greştită, poate sărind după o minge, am ajuns sub apă. Atunci am gustat apa de mare, dar aveam deja experienţă şi nu m-am speriat.

Au mai trecut nişte ani şi în 1980 am ajuns din nou la mare, de data asta la un curs de partid. Într-o după-masă moleşită, hai şi noi să ne răcorim în mare. Tot pe undeva pe unde era apa mare jucam volei. La un moment dat sărind după o minge, în cădere mi-a cedat genunchilul piciorului drept şi am ajus cu spatele pe nisipul de sub apă. Nimeni nu şi-a dat seama ce mi s-a întâmplat, dar atunci am reuşit puţin mai greu să mă redresez şi am stat mai mult sub apă. Dar ştiam gustul apei de mare şi când am ieşit la suprafaţă toţi credeau că am vrut să mă joc.

Păi acum ia spuneţi şi voi. Mai pot eu să înving reflexul de a nu înnota? Am făcut doar scufundări reuşite şi de peste două decenii nici din alea. Acum nu mai intru nici în Murăş pentru că acolo s-a extras din dreu pietriş şi nu mai ştiu la ce să mă aştept. Mai bine privesc apa de pe ţărmure.

Notă PS.

La comentariul de sus ce răsună ca un ecou înfundat vă rog să treceţi cu vederea greşelile de dactilografiere cî mi-am amintit să-l citesc după ce i-am dat drumul. Mulţam fain.

Pentru cei care trec prin Bălgrad doar virtual voi completa albumul meu foto cu ceea ce am văzut şi văd pe unde umblu. Nu sunt în ordine cronologică a fotografierii ci după cum îmi cade bine să le scot din "dulapul calculatorului".