Mănăstirea Bistriţa din Costeşti Vâlcea

TIPĂREȘTE

Costeşti este o comună din judeţul Vâlcea situată pe DN67 la 40 km de Râmnicu Vâlcea. Cu un relief muntos deşi altitudinea medie este de 400 m, Costeşti este aşezat sub munţii Căpăţânei ai căror vârfuri ajung până la 2000m. Traseele montane din aceştia sunt destul de dure şi durează 8-12 ore. Cuprinzând patru sate, populaţia stabilă a Costeştiului nu depăşeşte 3500 locuitori, principalele activităţi fiind tăierea lemnelor, mineritul în exploatarea de calcar de pe Arnota şi oieritul. Săpăturile arheologice au scos la iveală în vatra satului artefacte din epoca fierului dar prima atestare documentară este din timpul lui Neagoe Basarab în 1512. Cu o puternică încărcătură religioasă, Costeşti are pe teritoriul său două mănăstiri, 10 biserici şi două capele. Cele mai importante sunt Mânăstirea Bistriţa situată în localitate, mânăstirea Arnota aşezată în muntele cu acelaşi nume, schitul Păpuşa, bisericile din peşteră, 44 de izvoare şi altele. Relieful calcaros a săpat Peştera Liliecilor sau a sfântului Grigore Decapolitul şi arealul pe care se găseşte muzeul trovanţilor. Apele sulfuroase şi ioduroase au fost captate în băi, din păcate azi în paragină. Vârful Stogul țâșnește spre cer din mijlocul comunei. Spectaculoasele chei Costeşti, numite şi ale Pietrenilor se află în rezervaţia parcului natural Buila-Vânturăriţa şi însoţesc pe o distanţă de 4 km pârâul Costeşti. În acest peisaj mirific pe alocuri sălbatic, pe altele domol, a fost zidită mănăstirea Bistriţa. Accesul e uşor, din DN67 făcându-se o ramificaţie asfaltată DJ149 la capătul căreia, după 6 km se ajunge la mânăstire.

Mănăstirea Bistriţa este unul din cele mai frumoase lăcaşuri din Oltenia fiind în același timp de-a lungul vremurilor un centru cultural şi spiritual de primă mână. A fost ctitorită de boierii Craioveşti în 1492-94 dar distrusă în 1508 de Mihnea cel Rău care s-a răzbunat pe boieri pentru pierderea tronului. Au refăcut-o tot boierii Craioveşti sub domnia lui Neagoe Basarab prin anii 1515 când a început să fie înzestrată cu odoare şi podoabe bisericeşti de mare valoare. Dintre acestea, moaştele sfântului Grigore Decapolitul (780-840) are o legendă interesantă. Un boier Craiovescu a găsit moaştele la un negustor turc din Constantinopol. Turcul, cunoscând valoarea religioasă a moaştelor i-a cerut boierului să-i plătească cu greutatea lui în aur. La cântărire a rezultat o greutate foarte mică fapt care l-a făcut pe turc să exclame ˝Ghiaurul la ghiaur trage˝. Se spune că de-a lungul timpului moaştele au făcut minuni din care cea mai importantă ar fi fost eradicarea epidemiei de ciumă din 1763. În dangătul clopotelor bisericilor de pe traseu, moaştele au fost aduse de un sobor de călugări la Bucureşti şi după câteva zile focarul s-a stins. Alte valori ale mănăstirii sunt portretele pictate în 1850 de Gh. Tătărescu, clopotul de 800 kg şi candelabrul cu ouă de struţ donate de domnitorul martir Constantin Brâncoveanu. În biserică există o icoană cu şase feţe (trei pe faţă şi trei pe spate) în care imaginea se formează în funcţie de locul din care o priveşti. Mănăstirea Bistriţa a fost un adevărat focar de cultură, aici fiind instalată o tipografie în care s-a tipărit prima carte în limba română ˝Liturghierul slavon˝ scrisă de ieromonahul Macarie în 1508. În şcoala de pe lângă mănăstire învăţau limbile greacă, latină, aritmetică şi filozofie copiii boierilor. Chiar viitorul domnitor Neagoe Basarab care era nepotul Craioveştilor a luat primele lecţii de literatură la această şcoală. Crucea de Sudos din curtea mânăstirii are o vechime de 250 de ani şi are săpată în piatră rugăciuni în alfabetul chirilic. Mănăstirea a suferit numeroase distrugeri şi refaceri, cea mai importantă fiind cea din urma cutremurului din 1838. Din mănăstirea originală a mai rămas numai bisericuţa Bolniţei, căci aici erau îngrijiţi de măicuţe cei aflaţi în nevoie şi care nu mai aveau cale de întoarcere. În 1940 viitorului mareşal Ion Antonescu i-a fost stabilit domiciliu forţat la Bistriţa de către regele Carol al Il-lea pentru că generalul îl criticase în public pentru legătura sa cu Elena Lupescu. Din 1948 începe declinul mănăstirii care a rămas văduvită de fonduri. În 1959 mânăstirea a fost desfiinţată oficial şi puţinele călugăriţe rămase, lăsate pe drumuri. În chiliile măicuţelor s-a înfiinţat un sanatoriu în care au fost adăpostiţi şi îngrijiţi copii cu retard mintal. Începând cu 1984 sub pretextul înfiinţării unui muzeu au început să se aloce ceva sume cu care de fapt se făceau lucrări de conservare în mănăstirea supusă degradării. Abia după 1989 în mănăstirea Bistriţa a început revigorarea vieţii monahale, căpătând statut de mănăstire de maici. S-a pus bazele unui muzeu al tiparului şi cărţii bisericeşti şi a unui atelier de pictură bisericească. Astăzi în curtea îngrijită cu flori multicolore, silueta albă de piatră a bisericii sugerează soliditate, echilibru şi rezistenţă în faţa vicisitudinilor vremurilor.

---

VIZUALIZĂRI: 5861 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI