Lasă-mi, toamnă, pomii verzi…

TIPĂREȘTE

… sau ce poți face într-o zi ploioasă la Olănești

Dacă anul trecut, în aproximativ aceeași perioadă, admiram cu bucurie tablourile toamnei pictate cu desăvârșire de Dumnezeu, în Bucovina, acolo unde pământul cântă în imagini, anul acesta am ales o destinație mai apropiată de casă - Băile Olănești. Și nu, nu doar pentru un moft, ci doar pentru că de 25 de ani Olăneștiul reprezintă atât un loc de suflet pentru mine, cât și o stațiune liniștită, unde să-ți încarci bateriile pentru data viitoare.

Aflată la aproximativ 20 km de Râmnicu Vâlcea, pe valea râului Olănești, stațiunea (împreună cu localitatea cu același nume) este celebră grație izvoarelor de ape minerale, atestate în documentele vechi încă din 1700-1750. Clucerul Toma Olănescu, pe moșia căruia se aflau izvoarele, a construit primele” camere cu băi” . Probabil că de aici provine numele” Băile Olănești” . Mai târziu, Tudor Vladimirescu, retrăgându-se la moșia clucerului, a descoperit efectele binefăcătoare ale izvoarelor. Iar pe la 1870, Carol Davila împreună cu un chimist realizează primele analize ale apelor, făcându-le cunoscute lumii la diferite expoziții internaționale.

Stațiunea este cunoscută pentru turismul balnear, datorită efectelor apelor puternic iodurate, feruginoase, sulfurate, clorurat sodice ori mixte de la diferite izvoare, dar și pentru activități de recreere. Pentru cei pasionați de natură, dar nu numai, stațiunea oferă câteva obiective ce pot fi” bifate în agendă” în doar o zi de mers la pas. Asta am făcut și noi, mai ales că într-una din zilele petrecute acolo, ploaia a dat bătăi de cap multora. Și cum ploaia nu dădea semne de oprire, am profitat de ocazie și am străbătut stațiunea, aproape pustie, la adăpostul umbrelelor. Traseul nostru a început de la Lacul cu Nuferi, aflat în incinta complexului” 1 Mai” .

Ca o paranteză, complexul a fost construit prin anii ’50 pentru nomenclatura sovietică de atunci. Apoi, complexul a trecut în circuit închis, iar rezidenții temporari erau comuniști ai noului regim. După anii ’90, complexul a fost trecut în patrimoniul Spitalului Elias, funcționând ca secție externă, aici existând și o importantă bază de tratament.

Lacul cu nuferi reprezintă atracția stațiunii, aici găsindu-se diferite varietăți de nuferi (albi, roz și galbeni), rațe sălbatice și broaște. Lacul este despărțit de o alee, acum asfaltată, iar nivelul celor două lacuri astfel rezultate este diferit (lacul cu nuferi galbeni) este mai jos decât celălalt. Plecând spre punctul nostru terminus, drumul trece prin fața celebrei vile Plopul, apoi la vale, spre…

Vila Plopul a fost, cândva, bloc de locuit pentru muncitorii care lucrau la construirea complexului. După aceea, vila a devenit unitate de cazare pentru personalul armatei, venit la tratament. Ajungem în vale, vizavi de Hotelul Olănești, și pornim la drum. Din mers, nu ai cum să nu observi transformările aduse stațiunii în ultimii ani. Astfel, fostul parc din fața poștei a fost amenajat ca loc de recreere în special pentru tineri, datorită dotărilor (mese de tenis de masă, bănci moderne etc.). Nu știu cum se numește acum parcul, însă mie mi s-a părut o alegere bună pentru amenajarea locului străjuit de apa răului, pe de o parte, și de șoseaua ce duce în centru, de cealaltă parte. Cu sufletul la gură, abia așteptăm să intrăm pe Aleea Izvoarelor. Porțiunea de drum până la Hotelul Livadia se numește acum str. Mihai Eminescu), la fel ca și parcul. Chiar în centrul stațiunii, intrarea în Parcul Central ne invită la o plimbare, însă nu am putut să ne bucurăm decât de o mică porțiune. Din păcate (sau din fericire?), parcul era în reamenajare, urmând ca, la anul, să fie gata de primit plimbăreți.

Și, în sfârșit, iată-ne pe aleea ce duce spre izvoare. Drumul este ușor, cu mici pante spre final, dar care nu prezintă dificultăți pentru nimeni. Ne-am oprit la arhicunoscutul Izvor 24, cu acea cupolă atipică pentru celelalte grupuri de izvoare și ale cărui efecte benefice egalează sau chiar depășește efectele unor izvoare cunoscute de prin alte țări. Se pare că această cupolă este prima construcție de tip șa, un model similar găsindu-se și la gara din Predeal. Apa de aici este diuretică și ușor sulfurată, însă, garantat, este cea mai” băubilă” apă dintre toate celelalte. Probabil că datorită acoperișului, acustica din pavilionul izvorului este deosebită. Ne-am odihnit puțin pe o bancă, gustând din apa miraculoasă și cu ochii spre pădurea încă verde. Ne-am continuat drumul pășind pe un covor de frunze roșii, imaginându-ne că în spatele fagilor și brazilor impunători se ascund zâne. Pașii ne erau estompați de frunzele așternute la picioarele noastre, astfel că liniștea ne-a cuprins pe nesimțite.

Drumul continuă și ajunge la o intersecție ce indică trasee spre Parcul Național Buila-Vânturița, ale cărui obiective sunt Cheile Folea și Rezervația Stogu. Drumul se bifurcă; spre stânga este traseu spre Tisa, Gurguiatu și Schitul Bradu, iar spre dreapta este traseu spre Cabana Cheia, Cheile Folea și Schitul Comanca. Noi am ales drumul din dreapta și, după aproximativ 2 km, iată-ne ajunși la Biserica Tuturor Sfinților din Comanca. Traseul este ușor, fără dificultăți de deplasare și fără a fi necesară purtarea unei încălțăminte speciale.

Schitul este cea mai veche construcție din zonă, în care s-a păstrat pictura originală. Biserica schitului monahal, ascunsă cândva în desișul codrilor, a fost ridicată la îndemnul și pe cheltuiala vornicului Preda Bujoreanu. Acesta a ctitorit biserica, în urma pierderii fiilor lui din cauza ciumei. De altfel, vornicul apare în pictura bisericii. În trecut, așezământul era cunoscut în zonă pentru școala de grămatici, dar și pentru cei din satele apropiate, care învățau să scrie, să citească sau să învețe cântarea bisericească. Construcția este fără turlă și în formă de corabie, realizată din pietre de râu și cărămidă. Întregul ansamblu este interesant prin absida în formă de pentagon și bolțile realizate din cărămizi subțiri. În interior, catapeteasma este realizată din cărămidă, iar altarul – din monolit. Biserica este acoperită cu șindrilă, sub care se zărește o cornișă cu zimți. În curtea schitului se găsesc: turnul clopotniță, un mic cimitir și un ansamblu de mese cu acoperiș, folosite pentru parastase, praznice ori pentru pomeni.

Iar cum călătorului îi stă bine cu drumul, în curând am plecat înapoi spre stațiune. Ne-am oprit, totuși, la un alt obiectiv, de data asta în localitate. Este vorba de biserica din lemn, având hramul Sf. Pantelimon. Bisericuța a fost adusă din Albac și mai poartă numele de” Biserica lui Horea” . Supranumită și” bisericuța călătoare” , este o construcție de interes național, ea fiind prima biserică ardelenească din lemn ce a fost salvată ca monument istoric, unicat în patrimoniul național. Drumul ei până la Olănești a fost unul anevoios, iar biserica a fost adesea supusă riscului de a nu mai fi. Ridicată, inițial, în Albac (jud. Hunedoara), meșterii care au construit bisericuța au respectat tradițiile arhitecturii specifice Țării Moților, încrustând profund în lemn simbolurile ortodoxismului. Se spune că în această bisericuță, Horea a învățat să scrie și să citească, iar mai târziu, tot legenda spune, el a cântat în strana bisericii.

Autoritățile austro-ungare dispuneau, la acea vreme, demolarea bisericii sub pretextul eliminării riscului de incendiu. Lemnul rezultat din demolare urma să fie folosit ca lemn de foc. Salvarea bisericuței a venit de la Nicolae Iorga care, în vizită prin Țara Moților, a aflat despre soarta acesteia. Bun prieten cu I. C. Brătianu, pe atunci ministru de interne, acesta din urmă a cumpărat bisericuța aflată în stadiul de stivă de lemne. Transportată bucată cu bucată, bisericuța a fost reasamblată pe moșia Florica (jud. Argeș) și înnobilată de același I. C. Brătianu cu porțile împărătești de la biserica lui Cloșca și cu potirul din lemn de cireș de la biserica lui Crișan. În acest fel, cei trei conducători ai răscoalei au fost reuniți în chip simbolic. Ultimul salvator al bisericuței a fost Justinian Marina, patriarhul de atunci, care, văzând starea de degradare și paragină a construcției, a decis mutarea ei la Olănești. Astfel, bisericuța a fost reasamblată pe o temelie de piatră, păstrându-se atât forma inițială de corabie, cât și turla ascuțită și înaltă de 20 de metri.

Pentru a ajunge acolo, vizitatorul trebuie să urce trepte care duc în mica curte a bisericii. De jos, turla pare că atinge cerul. Am ajuns acolo, cu emoția că pășim în urma patriotului care a luptat pentru românii din Ardeal. La intrare nu avem cum să nu remarcăm poarta sculptată, decorată cu funia împletită, simbol des întâlnit în zona de proveniență, iar deasupra se află tabloul lui Horea așezat pe tricolor. Biserica este construită din bârne de lemn masiv, îmbinările dintre ele fiind în așa-numita” coadă de rândunică” . De altfel folosirea cuielor din metal ar fi deteriorat structura lemnului.

Încet, încet călătoria noastră prin Olăneștiul sub ploaie s-a apropiat de sfârșit, nu înainte de a mai arunca o privire în urmă, promițând-mi în gând că voi reface traseul, la anul. În ce privește drumul prin pădure, în sinea mea răsunau versurile:” Lasă-mi, toamnă, pomii verzi…”

Dacă aveți drum prin Băile Olănești, vă recomand să parcurgeți acest drum. S-ar putea să vă placă.

Acesta a fost doar un traseu, însă pe vreme bună amatorii de drumeții pot parcurge traseul spre Parcul Național Buila-Vânturița, cu opțiuni spre Cheile Folea, Rezervația Stogu sau traseele alpine, ori spre Piatra Scrisă, al cărui traseu începe din spatele bisericuței lui Horea, urmând marcajul galben.

În final, vă doresc vacanțe și drumeții plăcute și în siguranță.

---

VIZUALIZĂRI: 2561 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI