Prin satele din Ţara Făgăraşului

TIPĂREȘTE

Ţinut de o mare frumuseţe şi bogăţie istorică şi culturală, Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului, o depresiune întinsă pe direcţia est-vest pe cursul mijlociu al râului Olt sub forma unei fâşii de 83 km lungime şi lăţimi de 12-19 km (vezi ultima poză - harta), îşi întâmpină vizitatorii cu nenumărate locuri demne de popasuri îndelungate. Din sud, de la crestele celor mai înalţi munţi din ţară, şi până în nord, relieful variat, cu păduri de foioase şi pajişti pline de verdeaţă scăldate de numeroase ape, a oferit dintotdeauna cadrul natural propice pentru condiţii bune de viaţă.

Deloc de mirare aşadar că zona a fost locuită din vremuri preistorice, după cum o dovedesc descoperirile arheologice, care confirmă continuitatea vieţii pe aceste meleaguri şi sub ocupaţia romană şi în perioada marilor migraţii. Totuşi, Ţara Făgăraşului este atestată documentar abia în prima jumătate a secolului al XIII-lea, mai precis în 1223, printr-un act al cancelariei regale maghiare a lui Andrei II referitor la dotarea mănăstirii cisterciene Cârţa cu un domeniu în perioada 1205-1206. Din acelaşi înscris aflăm de instaurarea de taxe vamale pentru cavalerii teutoni ce treceau munţii, precum şi că populaţia românească era organizată într-un voievodat numit Terra Blacorum (Ţara Românilor). În fine, o legendă a cărei realitate istorică se plasează undeva în jurul anului 1290 povesteşte despre voievodul făgărăşean Negru Vodă sau Radu Negru care a descălecat la Câmpulung, Râmnicu Vâlcea, Târgovişte sau Curtea de Argeş.

În secolele XIV-XV multe sate făgărăşene româneşti sunt menţionate pentru întâia oară în actele unor domnitori munteni precum Mircea cel Bătrân, fapt ce demonstrează autonomia lor pronunţată. Din veacul al XVI-lea ţinutul va trece însă în posesia voievozilor şi principilor Transilvaniei şi va deveni cel mai mare domeniu feudal al acestora, fortificat prin zidurile masive de apărare ale cetăţii de la Făgăraş. La sfârşitul veacului al XVI-lea Mihai Viteazul, conştient de poziţia strategică a domeniului, îl va folosi ca reşedinţă temporară şi loc de refugiu.

Odată cu intrarea Transilvaniei sub dominaţia Habsburgilor, situaţia populaţiei româneşti ortodoxe din zonă s-a înrăutăţit. Aşa cum am arătat într-un articol anterior vezi impresii domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu a cumpărat sau moştenit în zonă mai multe sate şi a sprijinit activ ortodoxia românească împotriva calvinismului şi mai ales a catolicismului agresiv practicat de autorităţile imperiale austriece prin ridicarea a patru biserici în ţinutul Făgăraşului, la Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Poiana Mărului şi Ocna Sibiului. De altfel, în toată perioada secolelor XVII-XVIII între românii din Ţara Făgăraşului şi cei de peste munţi s-au păstrat legături strânse, încurajate şi de proprietăţile deţinute în Transilvania de mulţi boieri munteni. În jurul anului 1750, nu mai puţin de 37 de mănăstiri şi schituri ortodoxe existau în Ţara Făgăraşului şi toate au fost distruse din ordinul împăraţilor habsburgi începând din 1761-1762, odată cu acţiunile întreprinse de Adolf Nikolaus von Buccow, comandant militar şi guvernator al Transilvaniei, şi terminând în 1785 cu dărâmarea ultimei redute a ortodoxismului făgărăşean - mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus.

Închei această scurtă incursiune în istoria locurilor amintind de contribuţia făgărăşenilor la Războiul de Independenţă din 1877-1878 şi la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, ca şi de participarea lor la mişcarea de rezistenţă anticomunistă din anii 1940-1950.

Drumul

Pentru a ajunge la Pensiunea Belmonte din Sâmbăta de Sus vezi impresii am virat la stânga la intrarea în Predeal şi ne-am înscris pe DN73A în direcţia Râşnov. Trecând prin Pârâul Rece (unde mulţimea de vile şi pensiuni noi aproape că m-a împiedicat să recunosc locurile), mi-am amintit de una dintre primele mele tabere şcolare, când proful de sport ne bătea la uşă de 6 dimineaţa ca să ne scoale şi să avem timp să ne care pe munţi! Ehe, ce vremuri! Râşnovul s-a dezvoltat şi el enorm, ştiu că cetatea a fost restaurată dar n-am apucat să ajungem, în schimb lipsa indicatoarelor rutiere şi drumurile desfundate ne-au dat un pic de furcă. Până la Plaiul Foii, lângă Zărneşti, obişnuiam să merg pe jos în copilărie de la Moeciu de Jos, unde părinţii mei aveau nişte prieteni la care stăteam; fiii lor (doi din ei studenţi iar cel mai mare proaspăt absolvent) ne păcăleau să o luăm la picior ba spre Şirnea, ba spre Fundata sau Plaiul Foii spunându-ne că "e colea, peste deal, o nimica toată". Cred şi eu: erau oameni de la munte şi făcuseră liceul la Rucăr, unde ajungeau iarna pe schiuri! Nu ca mine, bucureşteancă get-beget, sclifosită şi obişnuită cu asfaltul capitalei.

Ei, de data aceasta n-am luat-o din Zărneşti spre Plaiul Foii, ci am continuat pe DN73A, intrând pe un teritoriu total necunoscut. Şi am mers pe această şosea cale de vreo 30 km.

Prima oprire: POIANA MĂRULUI, un sat situat la poalele Munţilor Piatra Craiului care a făcut parte din domeniile transilvănene ale domnitorului Constantin Brâncoveanu. Peisajul e minunat: păşuni, fâneţe şi păduri, plus câteva pensiuni agroturistice iar muntele stă să se prevale peste sat. Îl străbatem şi un indicator ne îndrumă la dreapta către Biserica Sf. Ioan Botezătorul. Parcăm maşina în faţa unui magazin şi studiem biserica, înălţată pe culmea unui deal. Este ultima ctitorie transilvăneană a voievodului muntean şi despre ea se cunosc destul de puţine lucruri. Se ştie că a fost ridicată pe locul unei biserici din lemn pe proprietatea cumpărată de Brâncoveanu în 1707. După distrugerea de către trupele lui Buccow, a fost refăcută în 1777 de nepoţii voievodului - Emanuel şi Nicolae Brâncoveanu - într-o manieră care aproape că nu mai aminteşte de stilul original brâncovenesc. Am trecut prin poarta nouă din lemn şi am urcat prin cimitir către sfântul lăcaş pentru a admira clopotniţa şi turnul, după care am intrat în biserică: era deschisă pentru simplul motiv că o echipă de restauratori de la Bucureşti lucra la fresce. Aşa am putut să ne bucurăm şi noi ochii cu câteva picturi valoroase. Recunosc însă că am fost dezamăgită de aspectul exterior al bisericii: mă aşteptasem să semene mai mult cu celelalte ctitorii brâncoveneşti. Cel mai mult m-a impresionat aşezarea bisericii, sus pe deal, cu panorame spectaculoase ale Munţilor Piatra Craiului şi ale satului.

Ne-am continuat drumul pe aceeaşi şosea: peisajul s-a schimbat, orizontul lărgindu-se iar munţilor luându-le locul un podiş. Lista mea lungă de obiective de neratat s-a scurtat însă iremediabil din cauza unui duşman neaşteptat: ploaia. Am traversat prin urmare ŞINCA NOUĂ fără a putea opri, din păcate, însă am remarcat că îşi spune "sat european" - ce-o mai fi însemnând şi asta în contextul lipsei şanţurilor de scurgere a apei şi al şoselei peticite… În fine, după vreun sfert de oră soarta (şi soarele) ne-a surâs din nou şi următorul popas l-am făcut, conform planului, la ŞINCA VECHE, unde un indicator ne-a trimis la stânga, cale de 3 km, către Mănăstirea rupestră. Citisem despre ea pe AFA şi eram curioasă să o văd.

În parcarea de dimensiuni generoase nişte muncitori se prefăceau că lucrează la împrăştierea criblurii. Am pătruns în incintă printr-o portiţă de lemn şi primul lucru care m-a frapat a fost aşezarea superbă în mijlocul pădurii şi aleile foarte îngrijite, cu pietricele nivelate şi bine delimitate prin şipci de lemn. Un urcuş lejer duce în stânga către biserica săpată în gresie.

Despre această biserică circulă multe legende şi teorii. Majoritatea specialiştilor o datează la jumătatea secolului al XVIII-lea, legând apariţia sa de prigoana la care au fost supuşi călugării ortodocşi din Ardeal sub domnia împărătesei Maria Tereza. Ei susţin că în acele condiţii vitrege călugării şi-ar fi găsit refugiul săpând o mănăstire în pădure într-un loc ascuns privirilor. Alţi cercetători sunt însă de părere că lăcaşul ar fi cu mult mai vechi, fie de prin secolul al XII-lea, fie chiar de acum 7.000 de ani!!! În acest sens, se speculează în privinţa existenţei unei civilizaţii preistorice în această zonă, aceeaşi "vinovată" şi de construcţia Templului Alb de pe Insula Şerpilor, cele două altare stând dovadă originii precreştine. Pe de altă parte, acest loc de reculegere şi meditaţie e renumit şi pentru energia inexplicabilă pe care o degajă, ca şi pentru unele vise sau premoniţii şi efecte paranormale de genul blurării filmelor video. Se pare, de asemenea, că aici cei care îşi pun dorinţe le vor vedea îndeplinite şi că tinerii care vizitează grota îşi vor visa negreşit alesul sau aleasa inimii, motiv pentru care biserica mai e numită "Templul Ursitelor".

În prima încăpere bolta are tavanul scobit şi prin el pătrund razele soarelui. A doua încăpere adăposteşte câteva graffitiuri enigmatice: un desen de "sacerdot" dac, o stea a lui David şi simbolurile Yin şi Yang. Din păcate, unele încăperi s-au surpat din cauza vandalismelor şi intervenţiei căutătorilor de comori.

Construcţia este în prezent acoperită cu o prelată, în scopul protejării. Din câte am citit, situl a fost luat în custodie, în cadrul unui parteneriat cu primăria din Şinca Veche, de Fundaţia Ortodox-culturală "Maica Sfântă - Bucuria Neaşteptată" înfiinţată de medicul pensionar braşovean Maria Bagiu-Marino, cea care a descoperit grota ascunsă în pădure şi uitată până şi de localnici. Interesant pare să fie şi proiectul "umbrelei" care va acoperi grota, realizat de Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România. Proiectul implică înlăturarea stratului de rocă de la suprafaţă şi înlocuirea lui cu un amestec de argilă şi betonită peste care se va aşterne o "pătură" vegetală care să nu distoneze cu cadrul natural înconjurător.

Deocamdată mănăstirea impresionează nu numai prin misterele sale, ci şi prin grija cu care a fost pusă în valoare, într-un fel de parc umbros, cu poieniţe, alei frumoase, o cruce nouă din lemn şi un mic izvor al Buneivestiri. Ambianţa ca dintr-o altă lume e adâncită de prezenţa în imediata apropiere a unor trovanţi, numiţi în popor "pietre vii" - în ideea că ar creşte! Specialiştii explică însă că trovanţii sunt un conglomerat de pietricele din rocă moale (ca de exemplu gresie, materialul existent la Şinca) de diferite mărimi legate între ele printr-un ciment carbonatic. Dincolo de aceste explicaţii ştiinţifice, recunosc că pietroaiele acelea rotunjite au un aer misterios.

O cărare urcă de la biserică spre Schitul Sf. Ierarh Nectarie Taumaturgul, recent înfiinţat.

După această vizită, care m-a pus serios pe gânduri, ne-am continuat drumul spre Sâmbăta pe DN104A - cca 32 km. De o parte şi de alta a şoselei, care se prezintă în condiţii acceptabile, câmpurile cultivate stau mărturie principalei activităţi prin care îşi câştigă existenţa locuitorii satelor înşirate unul după altul, ca nişte mărgele. Sunt sate vechi şi destul de mici, cu câteva sute de locuitori şi case lipite unele de altele şi retrase de la şosea în spatele unor petice de iarbă, după modelul ardelenesc şi maghiar. În stânga podişului pe care îl străbatem zărim permanent silueta Munţilor Făgăraşului - totul în jur e verde, un verde crud de început de vară… ploioasă. Ce ar mai trebui spus? Că în aceste sate localnicii se îmbracă duminica şi de sărbători în port popular şi că păstrează unele obiceiuri tradiţionale, cum ar fi udatul fetelor de Sf. Gheorghe sau "lanţul de la portiţă", care se practică primăvara, la ieşitul oilor şi vitelor la păşune. Fiecare sătean întinde un lanţ pe pragul porţii, peste care să treacă animalele. Apoi capul familiei rosteşte cât mai tare cu putinţă: "Cum se ţin zalele lanţului, aşa să se ţină laolaltă vitele noastre! "

Primul sat prin care trecem este ŞERCĂRIŢA, în care ne oprim pentru a arunca o privire spre Biserica Ortodoxă Cuvioasa Paraschiva, datând din 1798 şi pictată în 1800, după cum aflăm din plăcuţa amplasată la intrare. Câteva picturi s-au păstrat în exterior - interiorul nu l-am văzut, biserica fiind închisă, ca toate celelalte pe lângă care am trecut, de altfel. Biserica a înlocuit o mănăstire ortodoxă construită în 1744 şi distrusă în timpul prigoanei din 1761-1762.

Şi dacă tot am reamintit de acele evenimente, în satul următor - BUCIUM - în anul 1990 s-a reînfiinţat Mănăstirea Bucium, desfiinţată în 1761, pe care regina Maria a României ş-a dorit mult să o refacă, dar nu a mai apucat.

MĂRGINENI, sat atestat încă din 1437, a fost militarizat în 1762 ca sediu al Companiei X a Regimentului I de graniţă. Are două biserici: cea veche, datată 1791 şi ridicată de comunitatea ortodoxă, poartă hramul Sf. Nicolae şi a fost preluată în secolul al XVIII-lea de greco-catolici, deveniţi între timp majoritari, În 1898 ortodocşii au înălţat o nouă biserică - Sf. Treime, pictată la 1907 de meşteri zugravi din Rucăr şi Câmpulung Muscel. După 1990, ambele biserici sunt frecventate de ortodocşi iar slujbele se ţin alternativ.

În Mărgineni s-a născut baronul David Urs (1816-1897), înalt ofiţer român în armata imperială austriacă, al cărui bust a fost ridicat în 2011 în faţa Căminului Cultural.

Alt sat cu mare vechime pe care l-am străbătut a fost SEBEŞ, atestat documentar în secolul al XV-lea ca parte a Ducatului Făgăraşului deţinut de domnitorii munteni, pentru ca din 1464 până în 1690 să se afle sub stăpânirea regilor unguri şi a principilor ardeleni iar ulterior sub cea habsburgică şi austro-ungară.

La fel ca Mărgineni, satul [b[RECEA, atestat documentar în 1486, a fost şi el militarizat în anii 1760. În apropierea sa se află Mănăstirea Dejani, datând de dinainte de 1700 şi complet refăcută după evenimentele din 1761-1762, Din păcate, nu am putut să o vizităm din cauza ploii, care ne-a însoţit şi în următorul sat - GURA VĂII, cunoscut mai ales datorită partizanilor anticomunişti care au luptat în munţi după venirea la putere a "ciumei roşii".

În schimb, o oprire consistentă am făcut la LISA, ultima localitate de dinainte de Sâmbăta de Sus, destinaţia noastră. Este locul de naştere a ziaristului şi scriitorului Octavian Paler (1926-2007). Satul are două biserici, una ortodoxă datând din 1890, şi una greco-catolică, ridicată doi ani mai târziu. Dar nu acestea au reprezentat pentru noi principalul punct de atracţie, ci Complexul La Vâltori, despre care am aflat dintr-un review al colegului @tata123, căruia îi mulţumesc pe această cale.

Complexul se află la câteva sute de metri în stânga şoselei, la ieşirea din sat, şi este semnalizat cu un panou care ne anunţă că suntem pe cale să vizităm "prima instalaţie tradiţională de prelucrare a lânii integrate în circuitul turistic". De altfel, înţeleg că obiectivul este afiliat la organizaţia internaţională a morilor de apă.

Prima impresie văzând clădirile noi şi bine întreţinute a fost aceea că e vorba de o pensiune, însă ni s-a explicat că la complex nu se cazează oaspeţi. Doamna care ne-a însoţit şi ne-a oferit explicaţii este descendenta a cinci generaţii care se ocupă încă din 1840 cu ţesutul de cergi. Mai întâi am intrat într-o sală amenajată ca expoziţie, unde am plătit biletele (5 lei), la care s-au adăugat 3 lei - costul unui pliant, din care nu mai aveau decât în limba engleză. Chestia cu pliantul contra cost nu prea mi-a plăcut - nu pentru că ar fi fost scump, ci pentru că nu se face… Dar în fine, mai importante mi s-au părut produsele expuse: cergi, traiste, ştergare, costume populare.

Ghidaţi de gazdă, am început vizita instalaţiei de spălare, batere şi limpezire a ţesăturilor, pornind de la cursul pârâiaşului, deviat printr-un tub ce trece pe sub casă şi iese în spatele ei. Aici ţesăturile sunt introduse în vâltoare şi lăsate să se rotească un număr de ore, după care se întind la uscat, fiind ridicate cu ajutorul unui fel de scripete, şi se păruiesc pentru a se scămoşa. Într-o altă încăpere ţesăturile sunt îngroşate la o temperatură mare a aerului, fiind învârtite pe un tambur şi udate în permanenţă. De precizat că toate instalaţiile sunt acţionate hidraulic - prin forţa apei, fără a se utiliza curentul electric.

Astăzi vâltoarea e utilizată de săteni mai ales pentru spălarea cergilor, păturilor şi covoarelor, însă iniţiativa păstrării acestui vechi meşteşug popular este fără îndoială lăudabilă.

La finalul vizitei ne-am întors la expoziţie, unde Adrian şi gazda noastră (adventistă - vâltoarea este închisă publicului în zilele de sâmbătă) s-au lansat într-o discuţie în contradictoriu pe teme biblice. Doamna, care este vegetariană, susţinea că Biblia interzice consumul de carne: soţul meu a provocat-o să-i citeze versetul în care se spune asta. N-am vrut să iau parte la discuţii şi m-am retras pentru a mai face câteva poze. După câteva minute, când am revenit, i-am găsit împăcaţi, lucru la care bănuiesc că a contribuit şi achiziţionarea unui borcan de miere contra sumei de 35 de lei…

De la Lisa am ajuns în circa un sfert de oră la Sâmbăta de Sus, unde ne aşteptau două zile de odihnă activă la Pensiunea Belmonte. Scurtul nostru periplu prin satele făgărăşene luase sfârşit dar amintirile vor dăinui mult timp.

---

VIZUALIZĂRI: 4050 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI