În oraş la Făgăraş

TIPĂREȘTE

Cum de la reşedinţa noastră temporară de la Pensiunea Belmonte din Sâmbăta de Sus vezi impresii la Făgăraş sunt mai puţin de 30 km, am decis să mergem să vizităm oraşul, mai ales că - spre ruşinea noastră - cu toate că am trecut destul de des prin el, de oprit nu ne opriserăm niciodată.

Primul lucru care m-a frapat încă de la intrarea în Făgăraş a fost starea carosabilului. Arăta ca după bombardament, ca ciuruit de gloanţe. În timp ce soţul mormăia în barbă amintind de nişte nume de sfinţi şi alte asemenea :D, am comentat că nici nu e de mirare, având în vedere că şoseaua - foarte circulată - trece fix prin mijlocul urbei.

Al doilea lucru care m-a surprins (de data aceasta în mod plăcut) a fost agitaţia şi atmosfera generală plină de voioşie, pe care nu prea pot să mi-o explic. Ştiind că Nitramonia, combinatul chimic din oraş, e vai de mama lui şi că alte unităţi industriale importante nu există în Făgăraş, am constatat cu mirare că piaţa agro-alimentară era plină de mărfuri şi de oameni şi că în jurul magazinului universal Negoiul era mare vânzoleală. Poate că făgărăşenii sunt de felul lor indivizi înţelepţi care iau viaţa aşa cum este şi încearcă să se bucure de ea fie ce-o fi…:D

În fine, a mai fost un al treilea lucru mi-a luat ochii. Ba m-a orbit de-a dreptul cu strălucirea aurie a numeroaselor sale cupole. Era noua catedrală ortodoxă cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, înaltă cât un bloc cu zece etaje şi amplasată - cum să zic? - în mijlocul drumului, de n-ai cum s-o eviţi sau ignori. 20 de ani le-a luat autorităţilor locale să o construiască, timp în care n-au avut timp să se ocupe de repararea şoselei şi - presupun - nici de alte "mărunţişuri" precum şcolile sau spitalele. Este cel mai mare şi totodată cel mai scump lăcaş de cult din afara Bucureştiului şi eclipsează prin dimensiuni vechea cetate a Făgăraşului, aflată în imediata apropiere.

Am mai scris pe acest site că nu înţeleg de ce, în mileniul III, se mai construiesc catedrale de asemenea mărime. Statul român este unul laic iar Instituţia Bisericii nu mai reprezintă de câteva decenii bune o superputere politică nici la noi şi nici în lumea largă (deşi continuă să exercite o mare influenţă), aşa încât nu mai are de ce să îşi arate forţa prin înălţarea de lăcaşuri imense. După două mii de ani, e timpul ca ea să revină la misiunea sa promordială - cea spirituală. Dar sigur, e doar o părere.

Să revenim însă la Făgăraş.

Oraşul are o istorie zbuciumată, legată în mod indisolubil de cea a cetăţii medievale, care a rezistat în timp tuturor asediilor. Este şi singura construcţie anterioară anilor 1700 rămasă în picioare în Făgăraş, celelalte fiind distruse, aşa încât centrul vechi este dominat de clădiri ridicate în majoritate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu influenţe vădite din barocul austriac şi din stilul arhitectonic al caselor săseşti de meşteşugari. O parte din edificiile vechi, ca de exemplu biserica brâncovenească, sunt ascunse în spatele blocurilor de locuinţe şi în afara unor indicatoare mai nimic nu îl îndrumă pe turist către ele. În schimb, oraşul fiind relativ mic, le veţi găsi cu siguranţă la o privire mai atentă (şi cu o hartă în mână).

Evident, cel mai important dintre obiective rămâne cetatea, şi cu explorarea sa ne-am început şi noi vizita. Nu înainte de a ne bucura de frumuseţea micului parc şi a lacului din faţa intrării. Despre renovarea cetăţii văzusem reportaje la televizor şi rămăsesem impresionată, iar realitatea mi-a confirmat aşteptările.

Cetatea Făgăraşului este unul dintre cele mai mari şi mai bine păstrate monumente din România. Construcţia sa a început la finele secolului al XIV-lea şi a continuat până la mijlocul veacului al XVII-lea. Arheologii au descoperit pe acest loc o fortificaţie din lemn înconjurată de un şanţ de pământ pe care au datat-o în secolul al XII-lea, dovadă a existenţei unei organizări voievodale timpurii. Se ştie că ea a fost mistuită de un incendiu. Cetatea din piatră şi cărămidă este atestată documentar în secolul al XV-lea ca fortificaţie militară de apărare. Între 1528-1541, Ştefan Mailat, stăpânul domeniul feudal de la Făgăraş şi viitor voievod al Transilvaniei, a transformat cetatea de apărare într-un castel fortificat, înconjurându-l de o nouă incintă. În ultima parte a secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea cetatea a devenit reşedinţă princiară şi, rând pe rând, Balthazar Bathory (1589-1594), Gabriel Bethlen (1613-1629) şi Gheorghe Rackoczi I (1631-1643) o extind şi îi aduc îmbunătăţiri, în special prin construirea celor patru bastioane şi adăugarea unor elemente decorative renascentiste.

După ce am vizitat sala de tortură aflată imediat în dreapta intrării, am pătruns în curtea interioară şi am admirat clădirile cu arcade, după care am urcat la etaj la Muzeul Valer Literat, denumire atribuită în anul 2004 în semn de omagiu pentru profesorul care timp de decenii s-a afirmat drept unul dintre reprezentanţii de seamă ai vieţii culturale din oraş. Muzeul expune o mare varietate de colecţii legate de viaţa locuitorilor Ţării Făgăraşului, o parte din ele fiind obţinute din donaţii: descoperiri arheologice, cărţi, documente şi înscrisuri, arme, monede, ţesături şi straie specifice portului popular, obiecte din ceramică, metal şi lemn, icoane şi alte obiecte de cult. Toate exponatele au explicaţii în limbile română şi engleză.

Expoziţia este structurată pe trei secţiuni:

1. Istoria Ţării Făgăraşului, începând cu descoperiri arheologice şi continuând cu epoca medievală şi cea modernă, inclusiv arme şi armuri

2. Etnografia Ţării Făgăraşului: ceramică, ţesături, port popular, interioare ţărăneşti, icoane, obiecte de uz casnic din lemn şi fier etc.

3. Galeria de sculptură a artistului făgărăşean Virgil Fulicea (1907-1979), pe care nu am vizitat-o.

După o vizită de circa două ore, am plecat încântaţi de la muzeu: excelent structurat şi organizat, acesta oferă o imagine cuprinzătoare a arealului geografic şi istoric al Ţării Făgăraşului.

Am pornit apoi spre Mănăstirea franciscanilor şi biserica romano-catolică, situate pe strada Vasile Alecsandri. Clădirea impunătoare aflată în capătul unei curţi plină de flori a fost ridicată între 1736-1742. În 1760 biserica a fost parţial distrusă de un incendiu, fiind refăcută în stil rococo în 1782. Am admirat interiorul baroc dar din păcate nu am putut vizita şi mănăstirea, care era închisă şi despre care citisem că are un frumos claustru.

Următoare oprire am făcut-o la un monument pe care ardeam de nerăbdare să îl văd: Biserica Sfântul Nicolae, una dintre cele patru ctitorii din Transilvania ale domnitorului Constantin Brâncoveanu şi cel mai vechi lăcaş de cult din oraş. A fost înălţată, după cum arată inscripţia de la intrare, între 17 iunie 1697 şi 30 septembrie 1698 pe locul fundaţiei unei biserici ridicate de Mihai Viteazul pentru făgărăşeni în 1595 şi a avut ca model capela Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia (1688). Aş fi vrut să văd pictura din naos şi altar, făcută de Preda Zugravul din Câmpulung, însă biserica era închisă.

Lucrul care m-a deranjat cel mai tare a fost însă faptul că pridvorul fusese închis cu geamuri termopane! , "modă" pe care am remarcat-o şi la Mănăstirea Tismana. Pe geam erau lipite afişe care anunţau pelerinaje la mormântul lui Arsenie Boca şi în alte părţi şi, trăgând cu ochiul, am zărit în pridvor ghivece cu muşcate. E frumos că preotul se îngrijeşte de viaţa spirituală a enoriaşilor, dar cu ce drept s-au făcut modificările acestea în construcţia unui monument istoric?!! Cum se împacă frescele de la începutul secolului al XVIII-lea cu geamurile termopane? Ca să nu mai amintesc că una din caracteristicile de bază ale stilului brâncovenesc este tocmai pridvorul deschis! »:(

Am părăsit curtea bisericii cu un gust amar în gură şi la întoarcere, pe aceeaşi stradă, am văzut Casa Ioan Inochentie Micu-Klein, în stil renascentist transilvănean, în care renumitul cărturar iluminist a locuit între 1729-1735.

Întorşi în centrul oraşului, am căutat şi găsit după o mică bâjbâială Biserica Sfânta Treime (ortodoxă), construită între 1781-1782 de meşteri zidari braşoveni. Existenţa bisericii a depins în mare măsură de susţinerea finaciară oferită de negustorii romăni din oraş, dar şi de cea morală a intelectualilor care au sprijinit proiectul înfiinţării unei şcoli româneşti ce funcţionează şi astăzi în clădirea alăturată sub numele de Şcoala Şaguna.

Din curtea acestei biserici se zăreşte turla unei alt lăcaş de cult: Biserica Evanghelică, ridicată între 1842-1843 la iniţiativa lui Andreas Wellmann, participant la Revoluţia de la 1848, după ce, în 1753, vechea biserică arsese. Cea mai importantă contribuţie financiară la ridicarea acestei biserici a avut-o Cari Brukenthal. Şi aici, la fel ca la toate celelalte lăcaşuri de cult vizitate, am găsit uşa închisă.

Cum Biserica Evanghelică este situată în Piaţa Republicii, unde se află şi primăria, sediile unor instituţii locale şi ale partidelor politice, ne-am încheiat vizita în Făgăraş cu o plimbare în jurul pieţei şi prin parcul din mijlocul scuarului şi cu un suc la o terasă. Spre surprinderea mea, deşi era în jur de ora 3 după-amiaza, cafenele din jurul pieţei erau pline de tineri şi atmosfera relaxată m-a pus din nou pe gânduri: oare provincialii deţin o "reţetă" a vieţii tihnite, lipsite de stres?!! :D

Principala sursă de documentare: http://primaria-fagaras.ro

---

VIZUALIZĂRI: 3520 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI