GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Cetatea din Oradea
Am cucerit cetatea din Oradea la vreme de-ntuneric. Se-ntunecase bine, ploua, mă săturasem de umblat prin urbe dar am avut ambiție să intru în cetate. Oricum, aveam de gând să mergem la celebrul ștrand Nympheea dar erau multe de făcut până acolo și nu ne trăgea inima că era ștrand și afară, la câte belți am luat și câtă umezeală am îndurat. La început a fost plăcut cu un pic de stropeală și cu imagini feerice pe străzi la lăsatu’ serii dar apoi a început să fie tot mai complicat cu cât se întuneca mai beznă. Oricum, la ștrand se merge vara, pe arșiță, cân’ se leșină omu’ pe-afară și-l trage inima la răcoarea apei dar în noiembrie aveam deja răcoarea apei în cap de câteva ore și nu-mi ardea de altă răcoare. Ca și configurare geografică, ștrandul este după cetate deci trebuia cucerită cetatea mai întâi.
Umblam prin tranșee, șantiere, stocuri de materiale de construcții, era un haos total. O betonieră avea un tub lung, imens, în sus și-n jos și huruia furioasă pe lângă o biserică ce trebuia să fie drumul spre cetate dar nu se putea ajunge acolo că erau prea multe gropi și tranșee. Se întunecase de mult, deja. Biserica aia ce-o vedeam îmi dădea mari speranțe dar strămoșii ne-au învățat să facem șanțuri adânci inundate și așa era și aici. N-aveam cum. Biserica ședea impasibilă la locul ei și-mi făcea în ciudă. Evident că n-avea cin’ să taie bilete. Am evalua situația. Și ce dacă-i întuneric? Ce? Noaptea omu’ nu trăiește? Ba cum nu? Trăiește și chiar și lucră, cum ar fi cei din fața mea că betoniera aia nu mișca pe pilot automat. Executa comenzi complexe. Pilotul automat nu-i așa complex deși sunt unii în zilele noastre care chinuie să ne convingă de contrariul. Forțe încă mai aveam (deși nu multe) dar curând începeau să se transforme în exasperare.
Am reevaluat situația. Nu-i bine printre gropi. Am gândit un traseu ocolitor, pe la strada luminată. Acolo umblă mașini deci se poate merge. Printre stive de materiale m-am îndreptat spre carosabil unde nu era trotuar ci tramvai lângă bordură. Bordura era în lucru. Elementele erau fixe dar mai trebuia pus liantul dintre ele. Noroc că tramvaiul trecea rar. Se construia un pod cu pasaj. Am făcut ceva echilibristică, cu experiența adusă din București unde orice om supraviețuitor știe să facă slalom printre mașini în mers, în condiții de siguranță. Supraviețuire nu se face doar în pustie. În urbe este chiar mult mai complex. După multe rute ocolitoare am ajuns la o clădire comunistă, un bloc, cum îi zice dar unul sofisticat, cu nivele, piramidal, cu restaurant (Criș) în subsol, sub nivelul trotuarului, cu acces pe trepte ce coboară, cu spații comerciale în sus, cu acces pe trepte care urcă, cu tuneluri pe sub bloc, cu pasaje ce dau în spatele clădirii și oferă vizibilitate spre zidurile cetății ca să mă zgârii eu pe ochi că de văzut, vedeam dar nu puteam ajunge decât în zbor că eram la etajul întâi, se poate zice, într-un fel de terasă externă deci prin aer sau prin apă dar pe podul meu nu! Da, era și un pod acolo dar, pe întuneric, nu se vedea. Prin aer era beznă și prin apă era mlaștină de șantier. Podul ăsta duce de la biserica ce acum era sinistrată, aia de-am văzut-o mai devreme, și intrarea în cetate, prin poarta cu arcadă ce ajută accesul prin meterezele groase ale zidului împrejmuitor. De pe terasa pe care eram vedeam niște plafoane de beton, la nivelul pe care eram cu picioarele dar, din loc în loc, erau găuri mari, pătrate, în planșeul ăsta de beton ce-l vedeam eu. Era sinistru. Dedesupt, prin găurile astea, vedeam stâlpi de beton proaspăt turnați. Zic: gizăs, ce mănăstiri fac ăștia aici? Totul era un imens șantier cu zone lugubre.
Am mai reevaluat situația încă o dată. Nu, nu vreau să renunț. Dar, încă o dată, la loc comanda că nici pe aici nu-i cum de ajuns. Am mai ocolit încă o dată, revenind în stradă și, surpriză, spre stradă, blocul comunist de locuințe era sediul poliției. Wow! Ce tare!
Păi să mai căutăm. Am apucat pe-o stradă ce intra, iar, în istorie, revenind la clădiri săsești, vechi, fără etaj. Un panou promitea un han la 200 de metri în față. Dar mai rezist eu 200 de metri? Nu prea mai am răbdare. Cam la intrarea pe stradă e o parcare mică unde ședea un autocar ce colecta ultimii rătăciți. Dar ce caută ei aici? Altceva decât cetatea Oradea? Deci intrarea trebuie să fie aproape. Aici am greșit că nu am intrat pe aleea obscură ce se lăsa la vale, de unde veneau ființele ce se refugiau în autocar, de urgență. Aia era! Deci pe acolo era accesul în cetate. Dar eu nu! Inventez eu altă intrare! Tre’ să mai fie și altă intrare că doar cetatea este mare. Da, mai e o intrare pe partea opusă dar e mult de mers până acolo și nici nu știam cât de ușor puteam găsi accesul. Dar măcar hanul acela ar fi fost bun. Am făcut o tentativă pe strada săsească dar am renunțat repede. Era prea mult de mers. Am făcut stânga-mprejur, am trecut de mica parcare de unde autocarul plecase deja și m-am încumetat pe aleea care, iată: vin în cale, se cobor la vale, fix prin fața sediului poliției unde ședeau în drum niște mașini de ale lor dar puține că nu era loc și era și pantă.
Surpriza a fost că deși era hell cu întuneric și ploaie, nu eram singura temerară ce se încumeta. Mai erau unii, cu pași siguri, semn că știu clar spre ce se îndreaptă și nu bezmetici ca și mine. Îmi făcea impresia că aveau proiecte în cetate, la ora aia. Cred că era spre 18:00 sau după. Cert e că la cazare, mai încolo, am ajuns pe la 19:00.
De cum am ajuns la zidul cetății și-am intrat sub arcadă, s-a întețit ploaia. Zic: brava, amu! De afară, zidul cetății se ghicea gros și vedeam mici ferestre, aproape de bucla ce-o face zidul, lângă intrare. Nu-ș cum îi zice la chestia aia, tre’ să aibă un nume. Venea ceva lumină de la clădirea comunistă ce făcea impresie, în noapte. Sub arcadă era bine și lumină. Mă minunam de ce vedeam. Frig nu era, doar umezeală. Am stat ce-am stat până m-am plictisit și-am ieșit iar sub ploaia mocănească, în curte, de data asta. Era caldarâm, la fel ca și pe aleea exterioară pe care venisem. Niște armuri medievale ședeau pe lângă pereți. E locul potrivit unde m-aș aștepta să găsesc așa ceva. În curte am găsit un cavaler templier ceva mai hotărât. Deși era întuneric în văzduh, curtea era luminată și vedeam clar zidul interior. Mi-am făcut curaj și m-am încumetat într-acolo. Am trecut iar pe sub o boltă. Curtea interioară e cam minimalistă, n-are colecție de hurdughii, nu e depozit, e liberă (de contract, îmi vine să zic), are pietriș rulat pe jos, statuia ecvestră și impunătoare a lui Ladislau de-o parte, vreo două amenajări cu bănci și plăci decorative, aiurea, prin spațiul ăla și restaurantul cu terasă plouată cu vedere spre statuie. Restaurantul era viu, alb, elegant, umblau unii la interior, puteam intra dar nu-mi ardea de nimic, așa plouată cum eram iar pentru mine ora era târzie deși pentru cină era devreme. Am străbătut curtea admirând clădirile arhaice. Ajungând de partea cealaltă, am trecut spre curtea exterioară și-am văzut poarta metalică deschisă spre ieșire, era unul cu bicicleta pe acolo și mai tranzitau unii curtea dar n-am mai avut chef să mai explorez și dincolo de poartă. Când am ajuns la poarta de cealaltă parte, am considerat obiectiv atins și misiune îndeplinită. Era, deja, prea mult pentru o zi. Mi-a ajuns pentru ziua aia și m-am întors pe unde am venit deși provocări tot mă trăgeau la tot pasul. Trecând din nou pe sub arcada zidului – bine luminată – am văzut modelul ăla de ruine acoperite cu planșeu transparent, cum e, așa, la modă în ultima vreme.
Trimis de Mioritik in 25.11.23 14:12:25
2 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (Mioritik); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
2 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Aventuri nu gluma, dar cetatile se cuceresc cu multa munca si curaj, iar invingatorii iau totul!
Felicitari pentru tenacitate, dar si pentru poveste! ????
@DOINITA: Mulțumesc foarte mult,
Da, a fost un pic complicat...
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Jun.2024 Să descoperim Oradea, cu autobuzul turistic, și nu numai — scris în 08.07.24 de msnd din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Jun.2024 Piața Unirii, Oradea – „buricul târgului” , cum a denumit-o Doina. — scris în 26.06.24 de msnd din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Nov.2023 Oradea — scris în 17.11.23 de Mioritik din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Nov.2023 Vulturul Negru — scris în 08.11.23 de Mioritik din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Oct.2022 Oradea, mereu surprinzătoare! — scris în 19.11.22 de Marelte din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2022 Arhitectură și povești - Centrul Istoric Oradea — scris în 09.12.22 de tata123 🔱 din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Jul.2022 Casa Darvas- La Roche — scris în 25.07.22 de tripyy din BUCUREşTI - RECOMANDĂ