Un sat de basm – Cacova de altădată

TIPĂREȘTE

Nu am dorit ca articolul cu numărul 300 dedicat obiectivelor din România să treacă nemarcat și am ales pentru acest material aniversar o descriere a unui loc de o frumusețe aparte. O frumusețe naturală ancorată în timp – timp care se scurge aici în alt mod, o simplitate dezarmantă, un loc care te duce cu gândul la rădăcini. Și mă refer aici la satul Cacova de altădată (Fântânele azi) din Mărginimea Sibiului. Am ajuns aici într-o după-amiază caldă de sfârșit de august, plecând de la Pensiunea „Casa Gligor” din Cristian (vezi impresii) cu dorința clară de a efectua o plimbare relaxantă, fără grabă. Citisem într-un material publicat pe site-ul de turism al județului Sibiu despre includerea acestei localități pe lista celor 15 sate premium ale județului Sibiu.

Calea de acces către satul românesc încremenit cumva în timp este relativ simplă: din șoseaua națională DN 7 se intră la Săcel pe DJ 106D către Orlat și imediat după halta CFR Sibiel se face dreapta către localitățile Sibiel și Săliște – după circa 800 de metri întâlnim indicatoarele spre Fântânele. Dacă ratați prima intrare nu vă impacientați, urmează a doua peste doar 100 m, căci satul se desfășoară sub forma unei potcoave și are două căi de acces. Ușor identificăm accesul către sat dacă ne aflăm pe DJ 106 E, șoseaua pitorească care străbate pe sub munte satele din Mărginimea Sibiului.

Sătenii din această regiune muntoasă nu au fost bogați niciodată, dar au fost liberi. Pământurile puțin pretabile agriculturii i-au obligat pe micii proprietari să se îndrepte spre alte ocupații, ca de exemplu creșterea animalelor sau cultivarea pomilor fructiferi. În recensământul imperial din 1722 sunt trecuți 92 de „români proprietari” care dețineau peste 1700 de oi și capre, 68 de cabaline, 82 boi de jug, 38 vaci și 53 de porci. Sub denumirea de „Kakova” așezarea românească apare și în „Ridicarea topografică iosefină” (o serie de hărți realizate între 1769-1773 pentru întreg teritoriul Imperiului Habsburgic). În materialul cartografic apar casele așezării, biserica satului, troițele, morile de pe cursurile de apă.

Din drumul județean urcăm pe o șosea asfaltată (breteaua dinspre Sibiel) pînă ajungem la intrarea în satul situat la o altitudine de circa 610 m. Deoarece ne propusesem o plimbare pe jos, am parcat autoturismul la marginea drumului, la câțiva metri distanță de ultima casă a satului. De aici privim înapoi către depresiunea Săliștei, spre viaductul Săcel – nori pufoși, multă vegetație, acoperișuri roșii. După câteva zeci de metri covorul asfaltic se termină și ulița principală începe a fi pavată cu piatră de râu care sporește pitorescul locului.

O „liniște” plăcută ne înconjoară; doar sunetele naturii și cele specifice unei așezări rurale ne gâdilă auzul. Nimic nu tulbură atmosfera patriarhală a satului, chiar și cele câteva autovehicule care trec pe uliță merg încetișor. Nici țipenie de om nu se zărește la început, apoi auzim ici-colo zgomote în spatele porților înalte – câțiva săteni trebăluiesc prin curți. Iată o femeie care păzește găinile ieșite în fața curții, colo doi bătrâni deapănă amintiri pe o bancă, mai sus ne întâlnim cu o căruță. Puține persoane se preumblă prin sat, atmosfera de „sat încremenit în timp” devine din ce în ce mai prezentă.

Ce am văzut noi pe ulițele satului? În primul rând gospodării mari în curtea cărora mai există (încă) case vechi (multe din primii ani ai secolului al XX-lea), grajduri arhaice și frumoase porți de lemn. Pietre mari de râu protejează ușorii de lemn ai porților, cruci cioplite în lemnul porților așează întreaga gospodărie sub aripa protectoare a Divinității, diverse ornamente sculptate și urme șterse de culori împodobesc portalul de acces în curte. Vița de vie, simbol al vieții, fertilității și bogăției, îmbracă multe din porțile și casele satului. Simboluri creștine, dar și solare, sunt prezente peste tot în jur.

În al doilea rând am admirat troițele vechi de la răscruci de drumuri. Cele câteva troițe aflate în sat sunt construite în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, din lemn sau zid, frumos pictate. Micile construcții de zid cu caracter religios (dar și cu rol politic – protest împotriva iobăgiei, și patrimonial – semne de hotar) aflate la întretăieri de ulițe au un acoperiș de țiglă țuguiat, pereții vopsiți în alb și diferite ornamente pe fațade sau sub streașină. În jurul lor se desfășoară în anumite zile ale anului manifestări cu caracter religios ori laic (vezi aici: youtube).

Urcăm constant pășind cu grișă pe pietrele de râu, ne mai oprim pentru câte o fotografie. O potecă ne conduce spre biserica „Sf. Ierarh Nicolae”, încununată cu o turlă zveltă, care domină întreaga așezare. Zeci de figuri de sfinți împodobesc firidele de sub streașină, chipurile oamenilor din familiile de seamă străjuiesc pentru veșnicie lăcașul de cult. Construită la 1771, biserica ortodoxă din Cacova a înglobat trăsături aduse din multe colțuri ale lumii de păstorii transhumanți (Valahia, Moldova, Rusia, Caucaz). Am putut observa interiorul printr-o fereastră deschisă, pictura de secol al XVIII-lea nu este în cea mai bună formă. În jurul monumentului religios este cocoțat cimitirul satului unde probabil bătrânii urcă cu greu pentru a aduce un strop de lumină strămoșilor. Coborâm din nou în ulița principală a satului pe sub un gang.

Pe uliță întâlnim mai multe fântâni-șipote cu apă rece care se adună în jgheaburi adânci. Nu pipsește nici cântarul acoperit al satului unde contra unei sume de 5 lei îți poți cântări animalul ce vrei să îl vinzi sau căruța încărcată cu lemne.

După circa o oră de mers printre gospodării ajungem în locul „unde se agață potcoava în cui”, zonă în care se află Monumentul Eroilor Români căzuți în cele două războaie mondiale. Ridicat de locuitorii Cacovei în 1976, ansamblul omagial este format dintr-un soclu pe care se află chipul unui soldat (sculptat în 1938 de Horia Igiroșanu – artist plastic, director al revistei cultural-cinematografice „Clipa”, regizor – pionier al cinematografiei românești) și un basorelief montat pe un perete placat cu plăci de travertin reprezentând atacul unui grup de soldați români (intitulat „Eroii din 1916”, autor sculptor Pavel Mercea 1973). Textul ne explică despre ce a fost vorba: în timpul luptelor din jurul Sibiului din Primul Război Mondial o companie a Regimetului 2 Vâlcea este încercuită de trupele germane (de fapt, honvezi unguri) pe Dealul Merezi și 75 de ostași sunt uciși în luptele care au urmat, în septembrie 1916. Sublocotenentul Vasile Godeanu (al cărui chip se află pe monumentul comemorativ), învățător, a murit la datorie; fratele său, Gavril Godeanu este singurul care scapă cu viață din încleștare (fiind trimis curier la comandamentul Regimentului), este luat prizonier și dus în Germania, de unde s-a întors peste un an de zile. Locuitorii satului Cacova s-au remarcat prin sprijinul oferit ostașilor români, sprijin constând în alimente – mămăligă, ceapă și apă (firul complet al evenimentelor îl puteți citi aici: art-emis.ro/istorie/4355- ... l-2-valcea.html).

Pe Platoul Auguri, situat tot pe Dealul Merezi, se află cimitirul eroilor români de la 1916; am aflat apoi că erau doar câteva sute de metri de mers până acolo. Interesantă legenda țesută în jurul acestui platou: se vorbește despre prezența în această poiană a unui sanctuar dacic de lemn, unde preoții se rugau la Zamolxe - în arealul de care vorbim s-au identificat urmele unor cetăți dacice, la Orlat și Tilișca (un articol interesant puteți citi aici: formula-as.ro/2008/811/ac ... -la-sibiel-9364). Cucerirea romană a condus la distrugerea sanctuarului dacic și la apariția unui altar unde preoți romani (auguri) prevesteau viitorul prin jertfe aduse divinităților și interpretări ale comportamentului păsărilor. De aici ar proveni numele atribuit azi platoului montan.

În timpul plimbării prin sat am întâlnit mai multe panouri informative, montate în urma unui proiect, care ne oferă posibilitatea aflării unor lucruri interesante despre așezare și oamenii săi. Știați că la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea localitatea Cacova devine o importantă producătoare de mere și pere? În perioada interbelică se obțineau în medie 50-60 de vagoane de fructe, multe fiind exportate în țări precum Ungaria, Cehia etc. Deoarece agricultura nu a găsit un pământ fertil în zonă, iar transhumanța se făcea din ce în ce mai greu, preotul Alexandru Lebu a îndemnat în 1862 pe săteni să planteze pomi fructiferi. Chiar preotul înființează o mare pepinieră de pomi fructiferi, exemplul fiindu-i urmat de locuitorii satului, iar mai târziu de cei din Sibiel.

I. Hașeganu scrie în 1941, în lucrarea intitulată „Mărginenii în viața economică a Transilvaniei și a Vechiului Regat”, despre pomicultura practicată la Cacova: Ocupația principal, în lipsă de teren potrivit pentru cultură, a rămas lemnăritul și creșterea vitelor și numai acum de câteva decenii pomicultura. Aceasta din urmă a luat însă avânt deosebit – grație unei propagande eficace și pricepute a unor fruntași sub conducerea preotului V. Hanzu – și ea aduce comunei importante venituri. Încă dinainte de răsboiu, fructele cacovenilor erau vândute și trimise uneori până la Budapesta, Viena sau în Croația. S-a creiat chiar un soiu specific de mere numite „mere cacovenești”. Astăzi cacovenii au cam la doi ani o producție destul de importantă de fructe, vânzând în mediu până la 50-60 vagoane de mere, ceea ce face să intre în comună o sumă variind între 2-4 milioane lei. Pomicultura este favorizată în această comună și în cele învecinate și prin situația geografică, ele fiind așezate la adăpost de curenți și de vânturi.

Alt panou ne oferă date locale despre altoitul merilor, culesul fructelor și conservarea lor. La începutul secolului al XX-lea, alt slujitor al Bisericii, preotul Ion Hanzu oferea anual sătenilor peste 500 de pomi fructiferi altoiți obținuți în grădina școlii. Observăm implicarea activă din acele vremuri a fețelor bisericești în activitatea de ridicare materială și culturală a românilor din Mărginime. Din păcate, în plimbarea noastră prin Cacova de azi nu am mai zărit mai nimic din miile de pomi fructiferi care se aflau în livezile satului. Ici, colo mai sunt pâlcuri de pomi bătrâni, neîngrijiți, care nu mai produc merele celebre din perioada interbelică.

Cele 10 minute în care am stat de vorbă cu două bătrâne din sat ne-au lămurit de ce satul e atât de arhaic și liniștit: locuitorii în putere au plecat pe meleaguri străine, bătrânii rămași se sting unul după altul, cei câțiva copii învață în altă localitate. Totuși pe partea cealaltă a „potcoavei” am zărit case noi, se pare că sibienii sunt atrași de acest loc mirific. Am lăsat pentru altă vizită plimbarea în cealaltă parte a satului (unde se află și un muzeu etnografic) și ne-am întors pe același cale spre marginea satului (cu două mici devieri pe ulițe secundare).

Experiența plimbării la pas prin Cacova de altădată (Fântânele din 1966) a fost foarte plăcută. Este într-adevăr un sat care stârnește admirație prin peisajele oferite, monumentele găzduite, casele vechi și oamenii buni care trăiesc aici, dar și respect pentru valorile istorice și culturale care se încăpățânează să reziste în această așezare din Mărginimea Sibiului. Nu ocoliți acest sat ascuns între coamele dealurilor și pâlcurile de pădure, oferiți-vă cel puțin două ore de plimbare în atmosfera unui sat autentic – aveți numai de câștigat.

---

VIZUALIZĂRI: 5710 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI