Locuri care te fac mai bogat decât bogații - Ep. 3

TIPĂREȘTE

Parcul Astra, Muzeul Civilizației Populare Tradiționale, Muzeul de Etnografie, sau al Satului, sau al Tehnicii populare, sau cum i-o mai zice pentru că fuse denumit și cunoscut în fiecare din aceste feluri.

Ajunși la destinație, pășirăm în parc și... pauză de cafele, sucuri, ape, beri și alte lichide la prima teraso-cârciumă întâlnită, în așteptarea unei doamne ce avea să se alăture și dânsa grupului de umblători pe coclauri. Și doamna sosește. Și se fac prezentările însoțite de și cu pupăturile de rigoare: noi cu dânsa, dânsa cu noi, noi cu noi și eu cu mine. Ne așezăm la mesele de pe terasa cârciumii în mod grupato-grămado-care cum vrea și cum poate. Adicătelea câte două, trei sau patru persoane la mese. După un timp însă, se trece la un nou aranjament, pentru filmare și pozare. Adicătelea urmează adăugiri, permutări și rocade de scaune și mese, ca până la urmă să se opteze pentru varianta... adunarea în careu. Se comandă lichidele și se aduc într-un final, punându-i oarecum pe ospătari în mare dilemă, căci nu mai știau săracii care, cine și ce a comandat, că deh, ne schimbarăm locurile. Numai știau vai mama lor, cine-o vrut bere, cine suc acidulat sau neacidulat, cine apă plată sau d-aia înbulinată, cine cafea cu lapte și cine fără zeamă de vacă. Pân´ la urmă dau ei în bobi și le iese socoteala. Urmează a se ciocni pahare cu pahare, paharele cu mesele, halbele cu bere între ele, sucurile între ele, apele nu se potrivesc deci nu se ciocnesc, iar un ospătar se ciocnește cu scaunul unei doamne stropind-o cu lapte din cap până-n poale. După udături, hidratări și consumații se pleacă în vizitarea parcului.

Despre el s-o mai scris, așe că prea multe nu vă voi zice despre el. Oricum, este un tărâm uriaș în aer liber, un loc în care te poți plimba o zi întreagă până te deșiri și fără să te plictisești, căci multe lucruri ai de văzut acolo. Bine, asta nu prin luna lui Prier cum fuserăm noi, că mai toate de pe-acolo sunt zăvorâte. Îs gospodării țărănești, ateliere, mori de apă, mori de vânt, mori de căldură, vâltori, și alte construcții strămutate de prin satele din Romania și repoziționate aci în muzeul sibian. Doar o singură căsuță veche țărănească o găsii deschisă, neferecată, și-o tarabă unde doi sibieni învârteau de zor câțiva ,,kurtos kalacs”. Probabil pentru ei îi coceau, că popor... ioc.

Fiindcă deja ni se coceau creierii în cap de căldură, făcurăm o plimbare mai scurtă. Adicătelea, o luarăm pe aleile umbrite de fagi și stejari pe următorul traseu: Hanul din Tulgheș - Casa din Bătrâni - morile de vânt - gospodăriile pescărești - estrada - atelierele textile țărănești. Pozarăm ce-i de pozat, adică iarbă, gâze, gândaci, copaci, flori, case, cumpene, garduri, statui din lemn, câteva oi ce pășteau și ele pe-acolo nestingherite, o ciocănitoare, o altă zburătoare, doi bondari și lacul cu stuful lui cu tot căruia îi dădurăm ocol pentru a ne îndrepta spre ,,căruțele motorizate ,,.

Era deja trecute de ora 15:00 și parcă începuse să ne roadă la lingurică că mai aveam puțin și ne-apucam de păscut prin parcul cela. Așe că fuga la pensiune, dă-i cu de-ale gurii de-un prânz târziu și-apoi... Odihnă? ... Aiurea, ce-i aia? Fuga din nou la mașini și dă-i bătaie spre...

Lacul de Acumulare și Barajul de la Gura Râului (coord. gps: N 45.712188, E 23.927321).

Deci, urcat iar în fierătănii, plecat din Sibiel și virat dreapta spre Orlat. Din Orlat, o ținem tot înainte lăsând în stânga drumul ce duce spre Cristian, apoi și cel de duce la Poplaca (satul ăla al lui Traian Brad alias Ilarion Ciobanu din filmul "Profetul, aurul și ardelenii") și virând iar cealaltă stângă, adicătelea dreapta, intrăm în comuna Gura Râului. Asta-i a fi principala poartă de intrare spre Munţii Cibinului, spre Râul Mare şi Râul Mic, spre pârâurile Iezerele Cindrelului. Pe ulițele acestei comune zicăse colindau odinioară George Topârceanu, George Coşbuc (se pare că "Nunta Zamfirei" şi "Numai una" ar fi fost scrise aici), Mihai Eminescu și Lucian Blaga, "prinși" de vraja acestui loc.

Trecură cam vreo 20 de minute de când părăsisem molcom Sibielul și, la vreo 2,5km după ieșirea din comuna Gura Râului, oprim și priponim caii putere într-un loc viran, după care o luăm la pas către baraj pe-un drum plin de-un colb de-ți ajungea până-n glezne de colb. Dar era o vreme atât de plăcută că pur și simplu simțeai aerul cald purtând mirosul de pădure de primăvară. După circa 600 de metri, ajungem la barajul ce aveam să-l admirăm în toată splendoarea sa, noi pe el și el pe noi. Merserăm apoi puțin mai departe, unde la un moment dat coborârăm pe o potecă străjuită de aluni și arini până la ,,plaja” lacului de acumulare. Și aveam să rămânem acolo timp de o oră și mai bine trecute fix, stând pe nisipul fin rămas de după retragerea apei, ascultând cu atenție vorbele organizatorului taberei referitoare la acest loc și băgându-le în ,,procesor” ca să vi le împărtășesc și domniilor voastre.

Zicăse că primavera târliu, undeva pe la săvârșitu´ lui Florar, Pratar, Frunzar, adică luna ierburilor de-i zice și Mai, se dă drumul barajului și se lasă ca să umple cătinel lacul până ajunge la cota de preaplin. Iarna însă și până dă de înflorește liliacul, barajului i se pune opreliște, lăsând lacul de acumulare mai gol și formându-se astfel aistă plajă cu nisip pe care ne hodineam și noi oasele. Și-amu´ rețineți că nu vă repet...

Zăgazul, stăvilarul, iezătura, năsada, opustul, opritoarea ăsteia de-i zice Barajul Gura Râului, este practic un baraj artificial construit în perioada lu´ ,,Ceașca împușcată” prin anii 1974-1979, cu scopul de a asigura alimentarea cu apă a orașului Sibiu dar și a localităților din avalul râului Cibin: Gura Râului, Cristian, Șura Mare, Ocna Sibiului și Șelimbăr. O fo´ însă construit și cu scopul de a produce energie electrică și de a atenua undele de viitură. Cu un debit de vro´ 1,40 metri cubi pe secundă, barajul ar avea la partea superioară o lungime de 330 de metri și-o lățime de 6,20 metri lățime, iar înălțimea domniei sale ar fi de vreo de 73 de metri și jumătate. (Ptiu, ce le reținui pe-astea cu numerele, că d-aia mi-o plăcut istoria...). Lacul ăsta de acumulare, finalizat pe la anul 1981 era noastră, are o suprafață cam de 130 de pogoane, adicătelea vro' 6500 de ari, adicătelea 65 de hectare, și o capacitate maximă de 15.5 milioane metri cubi de apă. Ce să mai, îi mare rău domle´!...

Și stăturăm noi acolo, unii mai la o poveste, alții cu ,,trasu-n poze ,,care pe care și pe cine găsește, sau admirând pur și simplu peisajul mirific carele se arăta în acel loc. Altul, se-apucă de gimnastică aerobico-purtato-ritmico-artistică. Adicătelea d-aia de echilibro-grațio-conștientizare chinestezică, o chestiune cu datu´ într-o parte și-ntr-alta cu capu-n jos și cârligele spre cer, după care ținut echilibrul în membrele de lângă gâtlej, dar tot cu bostanu´ înspre nisip, înspre centrul pământului. Organizatorul, își dădu jos încălțările și-și luă inima-n dinți dând valma spre apa lacului de acumulare, vrând să verifice temperatura lichidului. Intră cam pân´ la glezne în apă, după care se întoarse iute înapoi. Amu´ privindu-l eu, nu-ș de ce mi se păru că primul care părăsi apa fuse corpul, căci cataligele parcă mai întârziară oleacă secunde în lichidul rece ca gheața.

Ei, da´ nici eu nu stătui degeaba. Mai o poză, mai o piatră, mai o poză, mai o piatră. Aa, pe-asta n-o știați așa-i? . Păi de când... păi de când tot îmi plimb body-ul pe coclauri, iau ca amintire câte-o pietricică, piatră, pietroi, rocă, bolovan, ceva așe mai deosebit care-mi sare-n felinare. Poa´ să fie piatră de râu, piatră de var, piatră vânătă, piatră acră, piatra iadului sau piatra infernală (asta-i azotatul de argint că avusei 10 la chimie), piatră ponce, piatră de vin, piatră de încercare, piatră kilometrică, piatră de hotar, piatră de temelie, piatră de moară, piatră prețioasă (aș vrea eu...), piatră abrazivă, piatră litografică, piatră funerară (deocamdată nu, mai stau o mână că mai am oleacă treabă pe-aci...), piatră filozofală, piatră seacă, piatră la rinichi, piatră la fiere, piatră de-atârnat de gât, Piatra Neamț, Piatra Craiului, Piatra Broaștei... Aoleu, stați c-o luai pe câmpuri! Amu´ o să ziceți că-s plecat cu sorcova sau cu buhaiul, că-s dus rău cu bostanu´, că mi s-o ars procesoru´ ori că mi s-au împiedicat piticii în cutia craniană și că nu mai am scăpare. Da, zice-ți voi, da´ cetii eu undeva că cică-i bine să ții câte-o pietricică în casă. Zisei pietricică, nu carieră cum am eu, că dacă mai aduc una în casă fie și cât bobul de mazăre, sigur mă trezesc în creștetu´ vecinului de la parter. Aaa, stați că mă deșteptai... Deci carevasăzică eu nu-s zodia peștilor ci a pietrelor! Am zis eu să nu cred în astrologi că-s duși rău către stele...

Și la cât era de plăcut acolo lângă apă în lumina apusului, mai că nu-s mai venea să pleci și chiar uitarăm că trebuie să ajungem degrabă înapoi la pensiune fiindcă ne aștepta grătarul și party-ul. Cum ce-i aia? Adicătelea sindrofie, petrecanie, chef, chiolhan, dandana, paranghelie, bairam, tămbălău, ce să mai... masă mare cu muzichie și dănțuială. Așe că fuga la fierătăniile motorizate și dă-i bice către pensiune.

No, și ne făcurăm comozi, comode, scrinuri, ieșirăm apoi afară unde se dădu foc în a se-nfierbânta grătarele. Și se-aduse bucățele de slană d-aia de se topea când atingea buzele, bașca câteva ,,zaruri ,,de telemea sibiană d-aia eco-bio de la mama ei... a oii. Și se-aduse și zongura, că deh fără nu se poace... Și se stropi totul cu ceva pălincă (cine-o putut duce și se băgă, că vă spusei că eu nu pun botu´ pe lichide inflamabile), bere ori vin, atât doar cât să-ți dea vibrație în corzile vocale și să-ncepi a arunca în eter toate cânticele de-ți trec prin cutia craniană. Și dă-i cu: balade, cântice de munce, folk, romanțe, spaniole, oltenești, ardelenești... ce să mai, di tăte șele. Dar deodată se răci brusc de parcă-ar fi fost sfârșit de toamnă, lumea adunându-se în jurul focului. Și începu să adie un vânt rece ca de toamnă târzie... și se-auzea doar foșnetul frunzelor și-o chitară ce acompania trosnetul lemnelor în foc. Și stăturăm noi acolo pân´ s-or perpelit toate cărnurile... și mie-mi înghețară deștele pe mațele zongurii. Se merse apoi în ristorantul pensiunii, cu tot cu cărnăraia fierbinte de pe grătar. Și se puse lumea pe-nfulecat, pe ciocnit pahare și pe dănțuială. Cu băgatu´-n burdihan fuse cum fuse, dar cu dănțuiala fuse oleacă mai complicat, că deh, cum vă spusei și la început, eram 3 bărbați și 8 femei. Unul dintre bărbați nu se băgă la dănțuială că nu le avea pe-astea cu datu´ din toate cele. Altul se lipi de scaun, masă și lichide. Așe că rămăsei eu singurul să fac pe gentilul, gentilomul, gentelmenul, gen masculin, și să iau la învârtit, călcat pe picioare și împrăștiat pe jos a doamnelor. Că na', singure nu puteau dănțui doamnele că nu dădea bine-n cadru. Și le trecui pe doamne prin toate stilurile de dans, începând cu vals și terminând cu d-alea latino. Așa că dă-i și luptă și luptă și dă-i până simți-i că mă lasă amortizoarele și capetele de bară, că după o învârteală urmat de-un salt cu triplu tulup, era să mă țuc cu-n stâlp d-ăla de ținea plafonul restorantului. Și fiindcă văzu organizatorul taberei că mi-i greu cu atâtea femei, veni și-mi sări în ajutor. Da´ ce, luă vreo doamnă la dănțuit? Aiurea, mă luă pe mine la învârtit, aruncat în sus de două ori și prins odată, iar învârtit, iar aruncat... Mă rog, tăcui și nu zisei nimic, gândindu-mă eu că poate așe o fi obiceiul prin locurile cele. Doar întrun târliu avusei noroc, că bătu orologiul de vreo 2 dimineața trecute fix și mă scursei spre cameră, deșelat, dezmembrat și deteriorat, prăbușindu-mă pe pat sfârșit, rupt, zdrențe, varză, conopidă și-alte cele, lăsându-mă pradă unui somn adânc...

---

VIZUALIZĂRI: 1830 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI