Locuri care te fac mai bogat decât bogații - Ep. 2

TIPĂREȘTE

Păi a doua zi, adicătelea pe 27 a lui prier, după ce lumea se trezi care cu micul dejun, care cu lapte bătut, care cu cafele, pălinci, horinci sau beri (că deh, cică cui pe piron se scoate), se porni în vizitarea obiectivelor propuse de organizator. Domn´propretar, posesor al unui Merțan Vito de 9 locuri cu tot cu șofeur luă în microbuz 8 persoane, subsemnatul în Loganprise două doamne, și dăi bice spre primul obectiv.

Am părăsit satul Sibiel și am ieșit în E81 luând calea Sibiului. Din Sibiu am luat-o pe drumul de Păltiniș (DJ 106A) și după Muzeul de Etnografie Astra unde avea să intrăm la întoarcere, o cârmirăm hăis pe DJ 106D prin pădurile Dumbrăvii. Superb!! Drumul șerpuia pe dealul Cucului printre copacii codrului ce tocmai își luase mantia aceea de verde crud, iar lumina difuză a soarelui printre frunziș, arunca săgeți și pete pe ,,covorul ,,de sub pomi.

Parcurgem circa 33 de km și după vro´ 40 de minute trecute fix, parcăm otovehiculele în Piața Gozelinus din localitatea Cisnădioara. Ne coborâm corpurile din fiarele încinse, ne pozăm ori pe noi ori pe alții, ne repezim spre primul magazin să ne luăm câte ceva rece de stropit gâtlejul, mutra, fruncea, chelia sau neuronii încinși, după care ne îndreptăm spre...

Cetatea Cisnădioara (gps: N 45.704449, E 24.112018 – coordonate de unde începe urcarea spre cetate).

Și-acu´să vă povestesc oleacă despre cea care mai este numită și ,,Cetatea Arhanghelului Mihail”. Zică-se că era pe la anul 1100 după Hristos, când o ceată de cavaleri teutoni, însoțiți de călăreți saxoni veniți de prin Germania, porniră în cruciadă ca să elibereze Țara Sfântă. Și când s-au întors ´mnealor, obosiți, frânți vai mama lor de-a atâtea drumuri și lupte, se opriră în Transilvania, la poalele munților Făgăraș. Și locurile pe-acolo erau sălbatice și frumoase de-ți luau respirația, și doar sate de valahi prietenoși le ieșeau în cale. Așa că, dați pe spate de ce li se arătară în fața farurilor, hotărâră cei teutoni și cu cei saxoni să nu mai plece din minunăția de-acolo, simțind ei că Țara Sfântă pentru care se bătuseră era de fapt colea în Ardeal și nu la naiba-n praznic. Și ca să câștige bunăvoința Celui de Sus, hotărâră ei să înalțe pe vârful unui deal de sub munte, o biserică de piatră cu ziduri zdravene ca de cetate, în care să slujească preoți de rang înalt. Vreme de vreo 80 de ani trudiră cavalerii teutoni și cu cei saxoni (strămoșii sașilor de azi) să ridice biserica. Și cum excavatoare nu erau la vremea ceea, bașca picamere, au tăiat săracii și-au cioplit cu mâinile lor toată creasta dealului ca să facă pietre. Și cu ele aveau să-și transforme visarea în faptă, trudind cu credința aceea fierbinte ce-i dusese până sub zidurile Ierusalimului. Și când o fost gata i-au pus hramul Sfântului Arhanghel Mihail. Și uite-așa le ieșiră de-o minunăție de biserică cu crenelurile sprijinite de cer. Iar dealul pe care s-o ridicat biserica și satul de la poalele lui au luat și ele că n-avură-ncotro, numele arhanghelului: "Michelsberg", căruia sașii îi zic Mächelsbärch iar românașii Cisnădioara. Și deși au trecut sute de ani de atunci, întru cinstirea cetății a rămas o tradiție păstrată nesmintit de cisnădioreni: totdeauna, dar totdeauna, întâiul născut al familiei e botezat cu numele arhanghelului cetății: Michael... sau cu încă un ,,a” după ,,l” dacă-i de gen feminin. Astfel, această cetate a devenit cel mai vechi monument romanic din Transilvania, ce se înalță pe un deal stâncos de vreo 50 de metri înălțime și de unde se poate admira în toată splendoarea ei întreaga Vale a Sibiului.

Dealul Sf. Mihail împreună cu biserica fortificată a aparținut bisericii catolice a Sibiului care însă a cedat-o regelui Ungariei Andrei al II-lea. Ăstuia, îi dădu mărinimia pe-afară și i-o făcu cadou febleții lui magistrul Gozelinus (sau Gocelinus) care la rându-i, întru iertarea păcatelor și spre mântuirea sa o dăruiește abației din Cârța, localitate aflată undeva între Avrig și Făgăraș, cam după ce se înfige Transfăgărășanul în europeana 68.

Aha, stați că-mi pică mărunțișul! Deci varecasăzică, d-aia pieței ăleia unde-mi parcai eu Loganu´ îi zice Gozelinus, că fuse omu´ mărinimos. Bun băiat, domle´! . Și iertat de păcate și mântuit și cu piață. Deh, cine are să-i trăiască... cine nu... poate-o să-i crească.

Edificiul, că despre el începui să vă istorisesc, a fost practic o cetate de observare, zidurile sale care o înconjoară având vreo şase metri înălțime şi fiind prevăzute cu guri de tragere, devenind astfel singurul sistem de apărare al cisnădirenilor. Pentru a ajunge sus la bazilică, trebuie să urci circa 20 de minute pe o serpentină formată din trepte mari de beton ce șerpuiesc de-alungul dealului, trecând pe sub umbra copacilor ce parcă ascund privirilor zidurile cetății. Noroc pentru fumători (mama lor de țigări...) că din loc în loc sunt băncuțe de lemn unde-ți poți trage sufletul (sau încă o țigară că-i prea curat aerul) și poți admira satul Cisnădioara sau peisajele pitorești ce ți se dezvăluie printre copaci.

Ajungând sus, ești întâmpinat de 8 trepte de piatră ce te urcă către o intrare boltită, săpată în centura zidurilor din piatră și flancată de două ,,fotolii ,,sculptate în trunchiuri de copac. Pătrunzând în interiorul fortificației prima oară îți sar în ochi câteva ,,ghiulele ,,de piatră, practic niște bolovani rotunzi și mari care erau folosiți la aruncarea lor peste ziduri în caz de atac asupra cetății.

Există și o legendă a locului care spune că flăcăii care vroiau să se căsătorească, pentru a-și cuceri iubitele, trebuiau să care până sus la cetate un bolovan mare cât dragostea pe care o purtau fetelor. Ei, hai!... Acu´ nu știu ce pui de Hercule sau Goliat or fi fost flăcăii acelor vremuri, dar văzui câțiva bolovănoi și la vreo 70-80 de kile bucata.

În partea stângă a intrării în fortăreață, lipită de zidul de piatră, se află o căsuță mică construită tot din piatră și acoperită cu țiglă, care-și are și ea legenda ei. Zicăse că această căsuță ar fi fost folosită ca ,,loc de meditație și împăciuire,, pentru cuplurile care vroiau să divorțeze. Adicătelea, cuplurile erau închise în căsuța ceea ca să le vină mintea la cap și să se împace. (Mamă ce păruială, măcel, tigăi în cap și făcălețe pe spinări tre´să fi fost înăuntru... Sau de ce nu, tăvăleli, gâfâieli și-alte sunete... știți voi de care). Unii, zicăse că ieșeau de-acolo împăcați și erau lăsați să plece. Alții însă care nu reușeau acest lucru, nu mai ieșeau de-acolo decât reci, inerți, fără suflare și împăcați... poate doar cu Cel de Sus.

Pătrundem și noi în interiorul bisericii, o construcție formată dintr-o navă centrală închisă de o absidă semicirculară, două nave laterale dispuse la nord și sud închise la rândul lor de două abside, precum și un cor. Pe jos toată podeaua este ,,croșetată ,,cu bucăți de cărămidă arsă. Pereții interiori ai bisericii sunt placați de jos în sus cu trei rânduri de plăci din marmură albă inscripționate, reprezentând plăcile comemorative ale soldaților germani și austro-ungari căzuți în luptele din jurul Sibiului, în luna septembrie a anului 1916. În mijlocul altarului, se află un fel de ,,masă comemorativă ,,din piatră, realizată dintr-un trunchi de piramidă așezat pe 4 biloaie tot din piatră și având sculptată pe ea o cruce mare. Ceea ce este deosebită și foarte apreciată la această biserică este acustica sa impresionantă de care se profită din plin, aici fiind susținute diferite concerte de muzică sau spectacole de teatru instrumental.

Ieșim afară, mai tragem câteva poze, mai privim odată peisajele ce ni se arată de la acea înălțime, dăm ocol edificiului și coborând treptele ce înconjoară cetatea, ne îndreptăm spre următorul obiectiv.

Părăsind parcarea din piața Gozelinus, ținem dreapta pe strada Valea Argintului, ieșim din Cisnădioara și după vreo 1km și-oleacă ajungem la...

Monumentul - Calcarele cretacice de la Cisnădioara (coordonate: 45.699494, 24.096413).

Și-amu´să vă luminez ce-i și cu aista. Păi îi un imens pietroi vechi zicăse de vro´ 60 și ceva de milioane de ani, ridicat după ochiometrul meu la vreo 4-5 metri deasupra râului Cisnădie ce străbate Valea Argintului. Este de fapt o stâncă mare și izolată, sculptată în rocă în urma spălării și șiroirii apelor curgătoare, alcătuită din calcare cretacice rozalii cu intarsii albe în care se disting elemente de sisturi cristaline. Sau altfel spus, un uriaș recif coralier din marea neocretacică de odinioară, cu resturi de fosile de moluște, corali, amoniți, hipuriți, arici și stele de mare dar și resturi de pești. Uimitoare este forma lui, asemănătoare unui cioc de vultur după unii sau a unui cap de amfibiano-brotac după alții. Probabil că de aceea localnicii au numit această creație a naturii ,,Piatra Broaștei,,. Acu´ nu´ș de ce, dar mie unul îmi păru a aduce mai degrabă cu un cap de reptilo-șopârloi saurian carnivor d-ăl uriaș de-i zice varan.

După ce ne pozarăm pe ,,Pietroiul reptilo-amfibiano-brotaco-varanului”, apoi pe sub el și pe lângă el, aveam să ne îndreptăm către două locații mai deosebite și mai puțin cunoscute ale Cisnădioarei, care nu fac parte dintr-o listă de obiective turistice, dar care, pentru înțelegerea a ceea ce înseamnă împrejurimile Sibiului contează mult...

Mai întâi am ajuns la Casa Herr Michael Henning.

Cum proprietarul nu era acasă, poarta ne-a fost larg deschisă de fiica acestuia, o fătucă la vro´ opșce-douăzeci de ani, foarte amabilă, respectuoasă și mereu cu zâmbetul pe buze. De cum am pășit în curte, nu mi-am putut abține admirația față de curățenia care era acolo, de cum erau toate rânduite și aranjate.

Mulți îi cataloghează pe sași și nemți în general, drept mici roboței programați să facă un lucru fără să gândească prea mult la el și fără să-și exprime vreun punct de vedere asupra lui. Doar să-l facă și-atât. Însă acei oameni care gândesc așa, sunt cei care nu au trăit în preajma lor, cei care nu au avut posibilitatea să vadă o curte, o casă sau o gradină a lor, modul lor atent, ordonat și conștiincios cu care tratează orice detaliu. Cât este de frumoasă, cât este de plăcut ochiului de aranjată, ce fantezie de culori se află acolo în acea gospodărie săsească...Se vedea că spiritul lor de oameni ordonați are și inflexiuni de frumos și asta poți s-o observi doar dacă te apropii de o astfel de gospodărie. De cum pășești în curte, te întâmpină o alee ,,țesută,, la milimetru cu pavele vibropresate, puse parcă cu șublerul, nivela cu bulă de aer și lera de 2 mm. Dar ce-ți sare în ochi este verdele ireal al gazonului berlinez ce îmbracă curtea. De-alungul aleii, o adevărată oază de flori în toate culorile pământului, sădite, îngrijite și aranjate cu un stil demn de invidiat. Și deosebit era faptul că multe flori și plante îmi erau total necunoscute, majoritatea fiind aduse sau primite din Germania. Știu că nu mai aveți răbdare și vă cam țin în suspans și-o să mă întrebați: ,,-Bine, bine, dar cine este acest Herr Michael Henning?” Stați oleacă că nici eu nu mă dumiri-i la început ce căutam în bătătura omului.

Mai înaintarăm puțin, trecurăm pe sub un șopron și intrarăm întrun acaret unde...mai să-mi sară plombele din gură pe care nu le am și mai că mi se-nmuiară amortizoarele. Într-un colț, aranjate pe rafturi, niste cahle frumoase de sobe săsești pictate în emailuri albastre, maro, cu flori sau fructe, ca în vremurile de demult. Brusc mi-am adus aminte de sobele de teracotă ale bunicii, cu mirosul acela specific de pământ ars ce-l emanau când se încălzeau sub trosnetul lemnelor...Și atunci am aflat cine era de fapt acest Herr Michael Henning. Este un cisnădiorean de viță veche în vârstă de vreo 48 de ani, unul dintre puținii sași rămași în sat după exodul masiv în Germania din anii ´90, atunci când s-au deschis porțile României și mai toți sașii stăteau deja călare pe valize, pregătiți să ,,decoleze,,. Și mulți s-au dus atunci, fără să mai întrebe dacă au voie ori ba, dar el a rămas aici. El este singurul meșter saș din Siebenburgen (numele german al Ardealului dat de primii sași coloni) și din Romania care mai continuă tradiția săsească de făurire a cahlelor de teracotă. Interesant e că Herr Michael a deprins acest meșteșug săsesc aproape pierdut al ceramicii, după ce s-a hotărât să nu emigreze în Germania. Zicăse că l-ar fi durut inima când vedea sobe săsești vechi de 200 și ceva de ani, sparte și aruncate la gunoi cu desenele lor frumoase cu tot. Și și-o zis atunci să facă și el o asemenea ceramică, chiar de-ar fi pierdut zece ani din viață. Zece n-or fi fost, dar vreo cinci ani tot a ars și-a stricat la luturi până să facă una bună. Și-acum faima lui avea să ajungă până în casele vechilor aristocrați ai Bucureștiului, printre ăi care mai doresc să-și comande sobe ca de pe vremuri, din cele cu aspect imperial. Ba unde mai pui că sobele lui Herr Michael încălzesc peste tot în Europa: din Românica noastră până în Francia, Italia și Deutschland.

Și după ce am intrat în atelier și am admirat acele cahle minunat pictate (unele pregătite deja pentru livrare) plus una bucată de sobă funcțională, mi-am dat seama cum e cu tradiția. Ca să ți-o păstrezi, înseamnă nu să ai grijă de cenușă ci să pui pe foc. Să se întâmple ceva nou, dar să știi de unde-ți tragi rădăcinile.

Părăseam acea locație deosebită parcă mai bogat și mai mulțumit sufletește. Și tot aici în Cisnădioara, la vreo 3 minute de mers pe jos, intrăm în altă curte, într-o casă veche săsească unde se făceau alte lucruri excepționale...

Atelierul de pictură pe lemn.

Este de fapt un atelier unde se face sau se recondiționează mobilă tipic săsească. Mai întâi am intrat întrun fost grajd unde odată se țineau caii, acum renovat și folosit ca atelier de prelucrare a lemnului, dotat cu fel de fel de utilaje: gatere, mașini de rindeluit, strunguri și alte de-ălea necesare tăierii, modelării și transformării copacilor. De aici se urcă la etaj unde se află atelierul de restaurare și pictură. O, Doamne! Ce fac designerii, meșterii și pictorii acolo, este o adevărată artă. Și mai important însă decât misiunea acesteia pentru frumos, continuă o tradiție adusă de sași acum sute de ani, aici în inima Transilvaniei. Pricepere, atenție, răbdare, migală, dexteritate, suflet, toate impregnate în tablouri extraordinare, căsuțe pentru păsări, scăunele, farfurii, măști, cutii poștale, dulapuri, șifoniere, canapele, cutii de valori sau de zestre, etc.

Sper ca fotografiile să spună totul...Și uitai să vă zic că de aici puteai să-ți cumperi orice-ți doreau ochii, suflețelul sau portofelul.

Ehe, gata! Sus în ,,căruțele,, motorizate, părăsim cu regret dar foarte mulțumiți de cele văzute în Michelsberg și luăm calea Sibiului către...

---

VIZUALIZĂRI: 4174 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI