Port Cultural Cetate - Un loc neobișnuit, diferit, pitoresc

TIPĂREȘTE

După o super experiență în Croația, am plecat spre casă dis-de-dimineață, de la Villa Rustică din Gornea, pentru că aveam mai multe lucruri de făcut în acea ultimă zi. În primul rând o plimbare pe Cazanele Dunării de care am profitat, așa, în viteză, iar după plimbare, voiam să mâncăm la Port Cultural Cetate, restaurantul maestrului Dinescu, așezat pe malul Dunării, unde unii dintre prietenii noștri mâncaseră cu un an în urmă și fuseseră foarte încântați.

În drum spre Orșova până unde erau vreo 80 de km ne-am mai oprit de câteva ori. La Complexul Egetra, o investiție importantă făcută cu fonduri europene, un loc extraordinar, cu căsuțe în apă, ca în pozele cu Maldive (am întrebat și o noapte costa 300 de lei). Aflându-ne în Parcul Natural Porțile de Fier ne-am mai oprit ca să vedem păsăret și să admirăm zona și malul sârbesc al Dunării, cu Cetatea Golubac.

Apoi am trecut de Dubova și de Mrea Mraconia iar în golful cu același nume este podul sub care sunt ambarcațiuni cu care poți face o plimbare pe Cazanele Dunării.

În nebunia aceea, unde toată lumea te abordează cu tot felul de oferte, am văzut un tânăr care părea că se ocupă cu același lucru dar nu era așa insistent ca ceilalți. L-am abordat noi pe el, am aflat că este ranger și ghid în cadrul Parcului Natural Porțile de Fier și că au și ei o ambarcațiune de 8 persoane, dar pleca și cu 6, prețul fiind la fel ca la ceilalți, 30 lei/persoană, dar condițiile erau diferite net, după cum aveam să constatăm.

Vă recomand să urmăriți ambarcațiunile Parcului Natural Porțile de Fier. În primul rând pentru că plimbarea a durat 1,30 ore față de 45 de minute cât ziceau ceilalți. Apoi pentru că am avut intrare liberă la Peștera Veterani, iar cei care mergeau cu ambarcațiuni private plăteau 6 lei de persoană. Demn de toată lauda este că la final ne-a alergat până în stradă să ne dea bonul de casă și nu în ultimul rând că l-am avut pe el, care a fost un ghid foarte bun dar și o persoană simpatică.

Cu ocazia asta am aflat și eu că statuia lui Decebal a fost comandată de IC Drăgan și realizată între anii 1994-2004, că a costat 1.000.000 de dolari și a fost făcută cu ajutorul a 14 alpiniști. Este o lucrare neterminată pentru că din momentul morții lui IC Drăgan, totul s-a dus pe apa sâmbetei. Între timp i-a căzut mustața și o parte din nas, a fost recondiționat cu beton, dar se vede. Ne-a spus că statuia este a doua cea mai mare statuie din lume după Statuia Libertății și prima din Europa, dar noi am fost cam sceptici.

Ne-a plăcut și oprirea la peștera Veteranii al cărui nume vine de la generalul austroungar de origine italiană care a stat vreo 3 ani cu garnizoana acolo. Ce o deosebește de altele este fereastra naturală care se vede și de pe Dunăre pe măsură ce te apropii de peșteră. Vizita în peșteră are loc cu tururi ghidate și ghida noastră ne-a povestit o grămadă de lucruri interesante și ne-a vorbit despre cele 350 de familii de lilieci nepericuloși care îi scapă de insecte (țânțari, în special). Și astfel am mai aflat ceva ce nu știam și anume că un liliac femelă mănâncă până la o mie de țânțari pe zi.

De asemenea, am mai aflat că la noi Porțile de Fier este un Parc Natural iar la sârbi este Parc Național, ceea ce face să aibă mult mai multe restricții decât la noi și să fie protejat mult mai bine.

Ne-a mai povestit ghidul nostru că în ultimul week-end din august are loc Festivalul Smochinei la Svinița de unde era și el și că în perioada aprilie-mai zona Mrii Mraconia - Dubova este invadată de lalelele galbene și ne-a dat o carte de vizită ca să-l sunăm să ne spună dacă sunt lalele și când să batem drumul până acolo.

Am deviat puțin de la subiectul articolului dar totul a făcut parte din drumul către el. Și pentru că am declarat că despre locuri deosebite, unde se și mănâncă, o să mai zic și eu câte ceva, iată de ce vi-l recomand pe acesta.

După de am trecut de Porțile de Fier și Dr Turnu Severin am mai mers cam 70 de km pe drumul de Calafat, până la ultima oprire din vacanța asta și anume Port Cultural Cetate, restaurantul lui Mircea Dinescu de pe malul Dunării. Probabil că cei mai mulți știți locul de la TV, pentru că de multă vreme are o emisiune care se difuzează duminica, chiar de acolo. Prietenii care mai fuseseră ne-au spus că în urmă cu un an îl nimeriseră acolo și pe proprietarul, poetul, bucătarul și revoluționarul Mircea Dinescu, care s-a plimbat printre mese și spunea povești și glume despre rolul lui în revoluția românească.

Ne-am abătut cam 3 km din DN și după ce am trecut printr-o margine de pădure ne-am trezit pe malul Dunării, printre niște clădiri istorice și nu știam la care dintre ele să ne oprim. Până la urmă am parcat mașina acolo, la liziera pădurii și am luat-o spre clădirea unde se vedeau oameni, dar ulterior ne-am lămurit că toate aparțin Portului Cultural.

După cum Mircea Dinescu însuși spune: “Portul Cultural Cetate s-a născut pe ruina fostului port agricol, apărut pe la 1880, când grâul nu putea crește, ca astăzi, pe asfalt…... În 1997 am reușit să cumpăr și să transform ruina fără uși, fără ferestre și fără acoperiș, într-o casă de creație. În loc de grâu am încercat să umplem hambarele cu sculptori, scriitori, pictori și muzicieni, iar pentru că guvernul României lansase pe piaţă brandul Dracula Parc, de dragul polemicii am iniţiat şi noi, pe malul Dunării, un Înger Parc, pornind de la premiza că România n-a fost doar sediul dracului, ci o fi fost bîntuită şi de îngeri, măcar pe la margini”.

Deci, ne-am lămurit. Toate clădirile fostului port agricol sunt acum proprietatea Portului Cultural. Dacă au avut parte de renovări eu zic că încă se mai cer pentru că din exterior nu mi-am dat seama dacă toate sunt funcționale. Noi nu am văzut mișcare decât în clădirea principală, unde este bucătăria, dar după ce am întrebat și am înțeles că sunt 40-50 de spații de cazare, este clar că ele există și în celelalte clădiri.

Din punctul meu de vedere pare că lucrurile nu sunt terminate, parcă e o debandadă care urmează să fie pusă la locul ei. Cred totuși că ăsta este locul, așa a fost el gândit și conceput, un loc cel puțin neobișnuit, diferit, dar pitoresc, cu priveliști superbe asupra Dunării. Poate să vă placă, poate să nu vă placă. Gândiți-vă la maestrul Dinescu și imaginați-vă locul.

Cu toate că aici este un mini hotel care poate găzdui 40-50 de oameni dar și un restaurant, nu am găsit o recepție sau vreun personal care să se ocupe de asta. Ajutoarele maestrului sunt oameni din localitatea Cetate și se vede asta. Nu poartă o uniformă, nu par școliți, dar sunt amabili și te servesc cu drag. Noi am nimerit într-o zi frumoasă, terasa era plină și cred că au fost un pic depășiți de situație pentru că am așteptat ceva mâncarea. Însă pe noi nu ne-a deranjat câtuși de puțin asta pentru că am avut timp să inspectăm proprietatea.

Astfel, în clădirea principală, acolo unde se află bucătăria, am descoperit la parter un living împărțit în două. În partea stângă este o masă lungă cu multe scaune de jur-împrejur unde au loc întâlniri și se servește masa când vremea este nefavorabilă, iar în partea opusă un fel de expoziție cu tot felul de obiecte vechi, expuse în nici un fel de ordine: pe jos, pe sus, pe pereți sau pe pervazurile geamurilor. Vezi acolo de la unelte de grădinărit, mașină de cusut, cazane, gramofon, un radio vechi, scaune și măsuțe vechi, vase, lampadare, mai multe godine, ceramică multă, fierărie, flori proaspete în vaze, flori ornamentale în ghivece, decorațiuni din legume uscate, dar și altele, până la un pian vechi care cred că este funcțional și probabil că despre multe momente frumoase care au loc în acel living ar putea să povestească el.

În drumul spre baie am trecut printr-o bibliotecă să zic așa, o încăpere micuță, dar plină de cărți, unde sunt și niște fotolii, o canapea din lemn împletit și o măsuță de lemn, dar și o hartă a vinurilor (podgoriilor) din România, știut fiind că și maestrul are un vin care îi poartă numele de la crama Galicea Mare.

Apoi, în capătul livingului mai există o ușă micuță, am ieșit pe ea și m-am dus pe scările de lemn care scârțâiau de mama focului până sus, la etaj, unde sunt camerele de închiriat. Nu am inspectat decât holul și balconașul din capăt unde pe o măsuță era o ceașcă de cafea. Nu știu cum ar fi să stai acolo o zi-două-trei. Pentru mine cred că este prea liniștit, dar dacă sunteți amatori de liniște, de peisaj frumos și de mâncare bună, cred că o noapte-două la Port Cultural Cetate ar putea fi o experiență altfel.

Am inspectat după aceea curtea și acolo, pe malurile Dunării, am găsit Înger Parc, parcul realizat cu contribuția artiștilor ceramiști și sculptori care au fost găzduiți aici în cadrul taberelor de început. Sunt multe exponate care par aruncate prin curte fără nici o logică, printre hamacuri, umbrele și băncuțe.

Și tot pe malul Dunării este un ponton funcțional, unde am înțeles că se opresc vase turistice de croazieră sau ambarcațiuni private care vin în vizită la maestru, iar astăzi, aici, la Port Cultural au loc mai mult evenimente culturale, expoziții, tabere și tot felul de întâlniri. Dar să ne întoarcem la masă că ni s-a făcut foame.

Restaurantul este în ton cu restul proprietății. Trebuie musai să faci rezervare pentru că nu au un meniu și gătesc zilnic, aprox pentru câte persoane se anunță. Te lasă fără replică încă de la telefon când suni ca să faci rezervare, pentru că la întrebarea: „ce aveți de mâncare azi? ”, poți să primești răspunsul: „nu știu ce avem chef să gătim azi”. Dar bucătăria este modernă, iar ei spun că toată mâncarea este făcută din ingrediente naturale de la ferma proprie și după rețete vechi boierești, iar de băut, se bea vinul lui Dinescu de la crama Galicea Mare dar și tot felul de siropuri făcute în casă.

Deci, nu există un meniu din care să îți alegi ceva de mâncare, ci alegi din cele câteva feluri pe care le pregătesc în fiecare zi. De obicei, primești această informație la telefon și în funcție de ce afli te duci sau nu te duci să mănânci acolo. Noi am nimerit într-o zi cu câteva feluri din care am ales și am mâncat: ciorbă de fasole, tocăniță de vițel și macrou la cuptor cu mămăligă iar la desert cremșnit.

Vedeta bucătăriei este însă o pâine făcută în casă de care prietenii noștri ne povestiseră, așa că am cerut una întreagă iar ce ne-a rămas am luat acasă. Din păcate nu se vindea și pentru acasă, dar la insistențele publicului poate ajungem să și cumpărăm în viitor, a fost o pâine adevărată. Am băut un sirop de salcâm făcut în casă și o cafea, apa a fost din partea casei și totul ne-a costat 150 de lei.

Pe vreme urâtă se mănâncă în interior, în living-ul pe care tocmai îl inspectasem, dar nu cred că se compară cu terasa de pe malul Dunării, unde mesele sunt așezate sub un tei imens. Nu vă imaginați însă cine știe ce mobilier de terasă. Sunt mese simple de lemn cu niște scaune din acelea rabatabile, nu într-o stare grozavă. De fapt tot mobilierul pare a fi de mâna a doua.

Un lucru care nu mi-a plăcut au fost câinii care umblă nestingheriți pe acolo. Și eu iubesc animalele dar parcă nu vreau să îi văd așa printre mese, la terasă. Adevărul este că sunt prietenoși și cred că sunt hrăniți destul de bine pentru că nu sunt cerșetori, dar chiar și-așa, parcă aș prefera să aibă spațiul lor, pentru că domeniul este foarte mare.

Una peste alta, a fost o experiență interesantă și eu recomand din toată inima acest loc neobișnuit, dar cred că trebuie să aveți grijă la vreme. Nu vara la temperaturi mari, când țânțărimea o fi la ea acasă și nu cred că este grozav nici toamna târziu sau iarna pe malul Dunării, din cauza vântului.

Imediat cum am ieșit din nou în șosea, cu toate că era 16,30 și mai aveam ceva drum până la București am preferat să ne abatem din drumul principal, să trecem prin sate și să traversăm dealurile. Până la Craiova am mers numai printre dealuri și când și când mai dădeam de câteva case. În rest pustietate și pârloagă. Ne-am întrebat însă de ce o fi șoseaua aia, bună totuși, pe acolo pe unde părea că absolut nimic nu se întâmplă. Și ne-am dat seama că era o șosea din vremurile comuniste, când câmpurile acelea erau pline de recolte și era nevoie de drum ca să fie transportate. Parcă este un făcut ca regulat, când ne întoarcem din vacanțe, să avem parte de dezamăgiri.

---

VIZUALIZĂRI: 9921 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI