La Cetatea Slimnicului - Stolzenburg

TIPĂREȘTE

Până de curând, pentru mine, Slimnic - satul aflat pe drumul Mediașului, la 18 km de Sibiu - era satul cu mere bune. Ori de câte ori treceam pe acolo cumpăram două săculețe cu mere de cea mai bună calitate. Și sucurile de mere de acolo sunt de neegalat. De astă dată, părăsind Vila Bel Ami care ne găzduise două nopți la Șelimbăr, mai înainte de a lua calea Bucureștiului, mergând la Slimnic - pentru mere, bineînțeles - soțul meu m-a întrebat: "Nu vrei să mergem și la cetate? Am auzit că merită un drum până acolo."

O scurtă și rapidă documentare… și așa am aflat că prin stabilirea coloniștilor sași în zona Slimnicului în a doua jumătate a sec. XII, localitatea Slimnic (atestată documentar pentru prima oară în 1282) devine una dintre cele mai importante așezări din scaunul Sibiu, cu rol de apărare a drumului dintre Mediaș și Sibiu.

Cel mai mare număr de locuitori sași a fost consemnat în anul 1941, dar după 1989, când sașii au emigrat masiv în Germania, numărul lor a scăzut drastic, în prezent la Slimnic mai locuind doar puțini etnici germani.

În privința monumentelor istorice, în afară de ruinele cetății țărănești de pe dealul de lângă sat, înălțată de sași în sec. XIV-XV, am aflat că în localitate mai există o Biserică Evanghelică dedicată Sf. Bartolomeu, în stil gotic, fondată la sfârșitul sec. XIV, o Biserică Romană Unită cu hramul Sf. Treime, construită la începutul sec. XX, dar care a fost închisă fiind periculos de degradată, precum și două biserici ortodoxe.

În Slimnic, nu departe de primărie, o curbă la dreapta vă va conduce la un mic pod dincolo de care există un spațiu larg, neamenajat, în care se poate parca. Asta dacă nu vreți să continuați câteva sute de metri la deal, pe drumul cam prost, până aproape de cetate. De altfel, oprirea în acest punct este importantă dacă vreți să vedeți și alte două edificii ruinate care amintesc de trecutul localității. Pe partea dreaptă, dincolo de un gard de zid și de o poartă ferecată, se află Biserica Evanghelică Sf. Bartolomeu, în stil gotic, acum într-o avansată stare de degradare. Nu se poate vizita. Peste gard, doar persoanele mai înalte pot face câteva poze. Ulterior am aflat că biserica fondată la sfârșitul sec. XIV, terminată în prima jumătate a secolului următor, păstrează în interior două vechi lespezi funerare (datate 1582, respectiv 1633) aparținând unor preoți evenghelici care au slujit la Slimnic - Thomas Bomelius și Thomas Bordan. Dacă veți vizita Muzeul Bruckenthal din Sibiu veți remarca un crucifix datând din 1520, o capodoperă care are reprezentată pe una dintre fețe crucificarea, iar pe cealaltă pe Sf. Bartolomeu. Această capodoperă a aurarilor din perioada medievală provine de la Biserica Evanghelică Sf. Bartolomeu din Slimnic.

Casa Parohială aflată vis-à-vis, și ea o ruină, păstrează pe peretele dinspre drum două plăci comemorative. Una dintre ele amintește - în română, ungară, germană și poloneză - că "În această casă a poposit în ianuarie 1849 Jósef Bem", general polonez, comandantul armatei revoluționare maghiare în timpul Revoluției de la 1848. Cealaltă amintește - în germană, română și ungară - că "În această casă parohială ev. a poposit în ianuarie 1849 Petöfi Sàndor", poet maghiar, erou al Revoluției de la 1848 din Ungaria și Transilvania.

Drumul prost, ușor în pantă, dintre cele două obiective ruinate, fără a ști cât de lung este, ne-a pus în încurcătură. Trei copii care veneau din deal au fost salvarea noastră. Ei ne-au spus că nu este mult până la cetate, că putem merge pe jos, dar și că mașina poate ajunge acolo. Am continuat cu mașina, apoi am parcat la poalele dealului. Colina care domină partea de sud a satului, înălțimea pe care s-a construit Cetatea Slimnicului, se numește oficial Burgbasch.

Un gard de sârmă cu o poartă de fier ruginită, scrâșnind la fiece mișcare, pe care scrie cu cretă "Intrarea 3 lei", precum și o întărire din beton aflată la intersecția drumurilor - menită a consolida terenul în pantă pe care se află cetatea - sunt singurele protecții ale monumentului istoric. De îndată ce ai intrat în curte, pe lângă zidurile ruinate, o cărare te va conduce la un intrând cu o ușă de lemn. Pe o filă fixată cu pioneze citim "Program de vizitare 10.00-19.00. Intrare 3 lei". Am încercat să intrăm. Ușa era încuiată. Observând vizorul și soneria montată sus, sus de tot, am sunat. Nu ne-a răspuns nimeni, dar de îndată clopotele au început să bată. Convinși că dangătul de clopot se auzea din cetate și nu din sat, am decis să facem un tur privind și fotografiind zidurile exterioare, după care să revenim. De astă dată norocul a fost de partea noastră. Nici n-a mai fost nevoie să sunăm. Paznicul era în poartă conducând pe cineva din sat care venise să-i ceară să bată clopotele pentru… un eveniment trist.

Am achitat taxa de intrare și am fost lăsați în voia noastră, nu înainte de a ni se spune că putem urca în turn, dar să nu tragem clopotele. Normal. Cui i-ar fi trecut prin cap așa ceva, mai ales știind pentru ce fuseseră ele trase cu câteva minute mai înainte?

Cetatea Slimnicului, o incintă fortificată, cu turnuri, capelă, turn de poartă, bastion și alte anexe, datează din sec. XIV. În stânga, imediat după intrare, există un panou cu un scurt istoric în română, engleză și germană, iar în partea dreaptă - pe o filă de hârtie, în românește, am citit un istoric ceva mai detaliat al Cetății țărănești din Slimnic (Stolzenburg - Cetatea mândră) redactat de conducerea Bisericii Evanghelice C A Slimnic.

Spicuind din aceste informații, precum și din cele citite ulterior, voi puncta în cele ce urmează câteva repere istorice legate de Cetatea țărănească Slimnic.

Aparținând de scaunul Sibiului, cu rol de apărare a drumului dintre Mediaș și Sibiu, se presupune că părțile mai vechi ale incintei Cetății Slimnicului, cele dinspre est și vest, ar fi aparținut unei cetăți anterioare, de dimensiuni mai mici. Prima fortificație executată din piatră brută a fost ridicată în preajma marii invazii tătare de la începutul sec. XIII. Aceste prime întărituri au fost înlocuite două secole mai târziu cu ziduri de cărămidă, mult mai puternice, formând două incinte poligonale care au dăinuit până în zilele noastre.

În partea de nord s-a aflat o capelă gotică ale cărei urme se pot vedea și astăzi la parterul cu bolta în cruce a turnului-clopotniță. Capela ar putea fi identificată cu Capela Tuturor Sfinților datată în anul 1342, menționată în analele parohiei evanghelice.

Fortificația din deal era pentru populația locală un adăpost în calea invaziilor turcești, prima dintre acestea - respinsă - fiind consemnată în anul 1438. După mijlocul sec. XIV, în incinta cetății s-a început construirea unei biserici mai mari. Se pare că aceasta n-a mai fost finalizată. Au rămas doar urmele - pereții dinspre vest, sud și est, cu ferestre și cu arcade ogivale, precum și stâlpii.

Secolul XV a adus necesitatea lărgirii incintei, a înzestrării fortificației cu metereze și cu găuri de păcură. Tot în această perioadă, capela a fost transformată într-un puternic turn de apărare cu trei etaje. Mai târziu incinta a fost extinsă spre sud, ridicându-se în jurul fântânii un zid cu bastion. Pentru că fortificațiile nu au fost terminate niciodată, Cetatea Slimnic a fost cucerită de oastea lui János Zápolya în 1529 când mulți localnici au fost trași în țeapă. Mai târziu, a fost ocupată de Mozés Székely - comandantul oștirii lui Sigismund Báthory (1602), apoi a rezistat unui asediu al turcilor conduși de Ali Pașa (1658). Cetatea a fost grav avariată la începutul sec. XVIII de curuții conduși de Lerenz Pekri aflat în slujba principelui Francisc Rákóczi al II-lea. Satul a fost incendiat, iar cetatea cucerită a rămas sub controlul acestora până în 1707. Toată incinta de sud - curtea fântânii, casa parohială și biserica gotică - au fost complet distruse. Lucrările de refacere începute nu au putut fi duse la bun sfârșit din cauza epidemiei de ciumă care bântuia în Europa acelor vremuri secerând multe vieți.

În sec. XIX se înregistrează demolarea unei părți din biserică pentru refolosirea materialului la zidul cimitirului din sat, precum și prăbușirea unor porțiuni din zidurile care împrejmuiau fântâna și din zidul de la intrarea sudică a cetății. În perioada 1958-1959, cu sprijinul comunității și al Direcției Monumentelor Istorice, s-au executat lucrări de consolidare la turnul-clopotniță, turnul de apărare și zidurile din nord-vest.

Ce am găsit acolo? Personal, m-am bucurat că am vizitat o cetate în care am mai găsit ceva de văzut. În ultimul timp, în drumurile mele prin Dobrogea, am ajuns numai la cetăți care au fost, adică dintre acelea care astăzi nu mai prezintă vizitatorului decât câteva pietre pierdute printre ierburi. Cetatea Slimnic, așa ruinată cum este, are ziduri încă impunătoare și îți face plăcere să te plimbi prin incintă. Acolo locuiește - cred că temporar - o persoană cu multiple atribuțiuni: încasator de taxe de intrare, ghid, clopotar, om de ordine... Totul este curat, îngrijit, sunt flori și chiar o căruță ornamentată cu ghivece înflorite. În spatele zidurilor a amenajat o mică gospodărie cu păsări și ce or mai fi fost, cu câteva straturi de legume, câțiva pomi fructiferi și chiar cu câțiva butuci de vie crescând în bolți.

Ne-am plimbat peste tot, am admirat și am fotografiat fiecare zid, fiecare fisură și fiecare surpătură. Camera împăcării - cea în care erau închiși soții certați, care voiau să se despartă - nu mai era pentru noi o noutate. Văzuserăm la Biserica fortificată - Biertan o încăpere cu rol asemănător și știam că metoda dădea roade la vremea respectivă. Legenda spune că la Slimnic, timp de două secole, nu s-au înregistrat decât două divorțuri. În zilele noastre, oare de câte camere ale împăcării ar fi nevoie într-un oraș?

Turnul-clopotniță a fost ultimul obiectiv pe care l-am vizitat. Singură, pentru că soțul meu n-a putut fi ademenit nici cu frumusețea peisajului văzut de sus și nici cu ineditul unei construcții vechi de secole. Doar cu aparatul de fotografiat, cu foarte mare grijă (pentru că scările de lemn au trepte înguste și sunt abrupte, trebuind să te mai sprijini de balustradă sau de pereți), am urcat rând pe rând la toate cele trei niveluri, cu popasuri la fiecare dintre ele, admirând împrejurimile în cele patru zări. Satul Slimnic cu turlele celorlalte biserici, dar mai ales ruinele cetății văzute de sus merită tot efortul urcușului în turn. La ultimul nivel, susținute de o structură solidă din lemn, se pot vedea cele trei clopote. Se spune că doar clopotele mici mai pot fi auzite în zilele noastre, clopotul mare fiind fisurat.

Acum, pentru mine, Slimnic - satul aflat pe drumul Mediașului, la 18 km de Sibiu - nu mai este doar satul cu mere bune. Este satul cu o cetate încă impunătoare, care ascunde între zidurile sale ruinate un trecut demn de a fi cunoscut de oricare dintre noi.

Așadar, dacă sunteți în trecere prin zonă, faceți un popas la Cetatea Slimnic!

---

VIZUALIZĂRI: 752 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI