Controversa restaurării Cetății Mălăiești din perspectiva turistului amator

TIPĂREȘTE

O călătorie prin mirifica Țara a Hațegului ne-a purtat pașii către Cetatea Mălăiești, coordonate exacte 45.483191°N 22.947316°E, restaurată și inclusă pe harta obiectivelor turistice interesante din județul Hunedoara, parte și din traseul Terra Dacica – Via Transilvanica. Indicatoare în culorile alb și maro călăuzesc direcția. Accesul de la DN66 se face prin Ohaba de sub Piatră și Sălașu de Sus, cale consacrată ca o poartă de intrare în Retezat, la aproximativ 15 km de orașul Hațeg.

Autocarul nu s-a încumetat pe străzile relativ înguste ale satului idilic de munte, ceea ce ne-a permis să parcurgem o bucată de drum pe jos, fiind o reală bucurie să admirăm casele aranjate, curate, curțile amenajate care mai de care, etalându-și exploziile de culoare ale florilor și ormanentelor de grădină, foișoarele de lemn și bogăția legumelor îngrijite sârguincios de oameni gospodari. Am cules câteva fructe de zmeură din arbuștii gardurilor localnicilor, poate cu puțină sfială, dar repede uitată de savoarea fructelor parfumate, cu atât mai binevenite cu cât ziua de iulie era fierbinte. Drumul este modern, șanțurile amenajate, fără urmă de mizerie, din loc în loc băncuțele de la porți vopsite proaspăt și înconjurate de ronduri de flori, ne amintesc de vacanțele copilăriei, din casele bunicilor de la țară, unde stăteam și noi, cu bătrânii satului și ascultam povețele acestora și pildele extrase din înțelepciunea specifică vârstei și experiențelor de viață. Mai poposim din când în când la umbra generoasă a copacilor, ascultăm liniștea naturii în toropitoarea zi de vară.

După ce facem încă un scurt popas pe gardul de piatră al unui podeț, la umbră, urmărind înotul rapid al unor păstrăvi micuți în apa curată a pârâului de munte, ne pornim iarași la drum, deoarece, mai sus,  la câteva sute de metri se zărește cetatea. Drumul este foarte ușor pe o alee pavată cu piatră de râu, accesibilă cu mașina, sau pe un traseu paralel, amenajat pentru străbatere la pas, din trepte late, în urcare lejeră, flancat de balustrade de lemn. Este momentul recapitulării informațiilor dobândite în documentarea anterioară, pentru a pune în ordinea corectă propriile percepții, în urma vizitei. Ce ne povestesc istoricii despre cetate? În vremurile în care ținuturile actualei Transilvanii erau stăpânite de familii cneziale puternice, se construiau astfel de fortificații, nu foarte vaste, dar având un important rol de apărare, deoarece și conflictele erau dese. Astfel, în primele două decenii ale  secolului al XIV-lea, familia Sărăcin, considerată de Ioan Corvin una dintre cele mai de încredere, a construit pe actualul stabiliment donjonul, cel mai înalt dintre turnuri, care servea ca loc de supraveghere, de apărare și adăpost. Clădit din piatră de râu, avea 11 metri înălțime, iar pereții săi erau groși de un metru și jumătate, înconjurat de ziduri de piatră, în formă inelară. Undeva, în jur de anul 1588, la acesta s-au adăugat alte trei turnuri și o clopotniță (unul la poartă, altul de flancare și un turn de observație). Intrarea, situată pe partea de vest, la primul etaj, făcea accesul pe o scară de lemn care se ridica în cazul unui atac. Donjonul putea adăposti maxim 20 de persoane, iar nivelurile inferioare erau folosite pentru provizii. Amplasamentul strategic  ales în vârful dealului dintre pâraiele Valea Domnească și Mălăiești, asigura vizibilitatea necesară observării de la înălțime a oricărui eventual atac. Se spune că exista și un tunel ascuns din beciul donjonului până la albia râului, cale de scăpare în caz de pericol. Ultimul episod din istoria sa este asediul din vremea războiului curuților cu lobonții circa în anul 1700, cele două tabere combatante erau pe de o parte curuți –haiduci atât români, cât și maghiari din Ardeal, care au luptat împotriva stăpânirii imperiale, pe cealaltă parte, adversarii lor, lobonții, ostași de diferite naționalități, care erau înregimentați în slujba și în apărarea cauzei Imperiului Habsburgic. După confruntare, cetatea  a fost părăsită. Din păcate, în anii următori, donjonul  suferind pagube din cauza săpăturilor căutătorilor de comori care i-au afectat baza. Încă un factor care a concurat la distrugerea construcțiilor  ar fi fost faptul că bastioanele au fost umplute cu pământ, devenind astfel vulnerabile în fața trecerii timpului, pământul acționând din interior și provocând prăbușirea acestora.

Este momentul nostru, al celor neavizați, spre a ne creiona propriile impresii. Pornim pe treptele care urcă lin către cetate, iar pe măsură ce ne apropiem intrăm în atmosfera medievală. De aici, eu prefer să las imaginația să îmi amprenteze aprecierile, în pofida criticilor specialiștilor cu privire la restaurarea care nu a respectat adevărul și structura istorică. Voi consemna și îngrijorările celor avizați, desigur, ei fiind îndreptățiți a-și exprima opiniile, dar, deocamdată noi rămânem turiștii avizi de a gusta puțin din aerul epocii și nu pot să nu mă bucur că avem ce vizita, nu doar ruine, care, altfel, treceau neobservate, undeva la marginea satului. Se vede clar traseul zidurilor, se văd și fundațiile celor patru turnuri suplimentare de apărare clădite la mai bine de un secol după ridicarea donjonului.

În dreapta, cum intri, încep să urce câteva scări de lemn care duc la o terasă de belvedere,  loc amenajat cu masă și bănci de lemn și aflăm că se va instala un telescop, spre încântarea privitorilor, peisajul fiind fascinant, pe fundal culmile Retezatului. Urmăm traseul podit, denumit „Drumul străjerului” și acoperit, care duce pe lângă zidul de apărare, apoi, pe o pasarelă spre intrarea în donjon. Brâul superior  este din cărămidă, nu din piatră de râu, conform originalului, motiv de aprigă contestare a modului în care s-au făcut lucrările de reconstrucție. Controversă  generată și de acoperiș, prea modern, în plus, prevăzut cu paratrăznet. Se observă ferestrele de tragere extrem de înguste astfel încât să asigure protecție celor care apărau cetatea, dar și libertate de tragere; moderne sunt geamurile termopan și pervazele de lemn lăcuit, desigur neaparținând epocii. De aici se coboară două niveluri până în pivniță. Structura fortificată are șase niveluri, fiecare cu rol în viața cotidiană și adaptată vremurilor și vrăjmășiilor.

Un alt punct de atracție, expoziția de obiecte medievale este foarte contestată de către istorici, exponatele fiind considerate falsuri ieftine, obiecte de „bâlci” . Noi, neavizații, luăm act că privim recuzită, dar ne atrag colecțiile: arme, armuri, blazoane (nelipsind stema Corvinilor), halebarde, săbii, buzdugane, farfurii de ceramică, linguri de lemn, ceaune de fontă, costume medievale.

Lângă cetate este amplasat un amfiteatru mic de lemn, folosit pentru festivități culturale. Și acesta inexistent în ansamblul inițial, precum și parcarea, drumurile de acces, sistemul de iluminat, toate constituind motiv de dezbatere știintifică pentru apărătorii  autenticității. Aprecierile unora au fost extrem de dure, ajungându-se chiar la termeni precum „manelizarea” clădirilor istorice, repet, neputând fi contrazise de amatori, categorie în care mă încadrez, părerile mele fiind viciate de subiectivism și diletantism. Despre acest proiect de restaurare făcut între 2012-2014, pe baza unei finanțări în valoare de 7,6 milioane lei, din care 7 milioane fonduri europene, personal, îl consider benefic comunității, prin stimularea turismului. Nu contest dezaprobarea specialiștilor, probabil, ca întotdeauna, se putea face prin respectarea unor norme istorice mult mai riguroase, dar, privind pe ansamblu, situația dezastruoasă a altor cetăți ruinate, tot din Țara Hațegului (Curtea Nobiliară de la Sălașu de Sus, Cetatea Colț, Cetatea Hațegului, Donjonul de la Răchitova) apreciez inițiativa autorităților și repunerea obiectivului pe harta turistică, grație căreia am fost și eu beneficiară. A nu se uita că aceste edificii își schimbă rolul, în vremurile moderne, devenind  atracții turistice și este impetuos necesar a avea dotări moderne, inclusiv pentru protejarea construcțiilor și a vizitatorilor. După cum orice investiție este rentabilă dacă oferă cât mai multe variante de a fi exploatată, pentru creșterea profitabilității, de aici considerente privind accesul facil, spațiu expozițional, amfiteatru-gazdă pentru festivaluri, concerte, vizionări, etc. Nu înseamnă că nu trebuie adaptate aceste facilități la redarea cât mai fidelă a originalului, ceea ce nu se poate realiza decât printr-o conlucrare foarte profesionistă între toate persoanele avizate, de specialitate.

Iar pentru a fi motive de critică a vizitei noastre în Sălașu de Sus, un argument forte spre a fi acuzați de amatorism și turism de masă, la coborârea de la cetate am fost ospătați de o familie omenoasă cu tradiționalii “virșli de Sălaș” , atunci scoși din cuptorul pe lemn de fag, atârnați perechi-perechi pe un par lung. O prezentare neobișnuită pentru noi, dar nelipsită de la sărbătorile locale. Nici nu au apucat gazdele să ne servească, că au și dispărut, atât de gustoși ni s-au părut acești cârnăciori, așa fierbinți, aburinzi, alături de o pită de casă, muștar și o gură de palincă de zmeură. Abia apoi am reușit să fim receptivi și la povestea specialității din Țara Hațegului. Specifică este compoziția: minim 70% carne de oaie, restul poate fi capră, sau vită, mai puțin porc, condimentată bine cu arome și usturoi, reteța completă și proporțiile nici gând să nu fie ținute secrete. Făcuți perechi, așa cum se și servesc (o pereche de virșli la porție), se atârnă pe par și se introduc la afumat undeva la câteva ore, în cuptor de cărămidă bine încins, la fum de lemn de esență tare, fag sau stejar. Se pot servi doar afumați, copți sau fierți, orice variantă este câștigătoare. Noi i-am primit copți, abia scoși din cuptor, “hituiți” (atârnați) pe bâta din lemn de fag. Așezați comod, la umbra nucului din grădina gazdelor, cu mare chef de taifas, spre dezamăgirea noastră, suntem atenționați că suntem convocați să pornim mai departe. Cu năduf ne despărțim de un loc coborât din povestirile bunicii… dar sperăm, ca la fiecare destinație frumoasă, la o revedere!

---

VIZUALIZĂRI: 191 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI