Mănăstirea Celic-Dere, important centru spiritual și cultural de pe meleagurile dobrogene

TIPĂREȘTE

Pentru că în precedentul articol am scris despre Mănăstirea Cerbu, voi continua prezentarea obiectivelor pe care le-am vizitat în cele două zile petrecute la Tulcea cu un alt lăcaș de cult dobrogean, de data aceasta unul mai cunoscut – este vorba despre Mănăstirea Celic-Dere, vechi centrul de spiritualitate românească de pe aceste meleaguri.

La Tulcea ne-am cazat la hotelul Select (vezi impresii), astfel că am beneficiat de o poziționare foarte bună atât pentru a explora faleza la pas, cât și pentru a vizita principalele obiective ale urbei. Așa că sâmbătă, după o dimineață încărcată, am mers pentru a servi un prânz întârziat la restaurantul Insula (vezi impresii), iar după-amiază ne-am hotărât să ieșim pentru vreo două ore din oraș, ca să vizităm Mănăstirea Celic-Dere.

Zis și făcut! Drumul până la această mănăstire este relativ ușor de parcurs, pentru că șoselele pe care am circulat sunt bune și există indicatoare din loc în loc ce ne-au înlesnit plimbarea spre obiectivul nostru. Am ieșit din Tulcea în direcția Brăila/Galați pe DN 22/E87 și am trecut prin localitățile Mineri și Somova (atenție la echipajele cu radar!); drumul străbate o zonă frumoasă, ușor vălurită, ce alternează porțiunile cultivate cu mici pâlcuri de pădure; printre copaci mai apăreau din loc în loc turme de mioare aflate la păscut. După ce am parcurs aproximativ 20 de kilometri, am ajuns la intersecția cu drumul secundar 229A; aici există două indicatoare în aceeași direcție, unul către satul Telița (4 kilometri până acolo) și altul către Mănăstirea Celic-Dere (8 kilometri până la obiectiv). Am virat stânga și am străbătut repede acest drum secundar care se prezintă în condiții foarte bune, ajungând în câteva minute la o altă intersecție; un alt indicator ne-a îndrumat către dreapta, informându-ne că mănăstirea se află la un kilometru de aici. Parcarea mănăstirii era aproape liberă, așa că am coborât repede din mașină pentru a vizita lăcașul de cult.

Mănăstirea Celic-Dere, lăcaș de cult de spiritualitate ortodoxă, a fost denumită astfel după micul pârâu ce curge în apropiere, care înseamnă ”pârâul de oțel” în limba turcă. Se pare că în albia acestui pârâiaș au fost găsite în trecut unele arme vechi. Conform unor însemnări istorice, lăcașul de cult își are începuturile în prima parte a secolului al XIX-lea, rezistând în acele vremuri dificile.

Impunătoarea biserică a mănăstirii este amplasată pe un plan mai ridicat decât zona parcării, iar până acolo am ajuns urcând încet pe o alee pietruită, străjuită de arbuști de diferite dimensiuni. Câteva băncuțe amplasate de o parte și de alta a acestei alei asigură pelerinului obosit posibilitatea de a se relaxa în curtea mănăstirii. Dincolo de această alee pietruită, pe iarba verde din partea dreaptă a curții este amplasată o moară de vânt, spre care ne-am îndreptat și noi pentru că cel mic își dorea să o vadă din apropiere. Adusă și instalată aici în anul 1953, această moară de vânt a funcționat o perioadă și a fost declarată monument istoric în anul 1977. Palele morii sunt pe alocuri deteriorate de intemperii, însă moara de vânt de la Celic-Dere rămâne un punct de atracție al acestui lăcaș de cult. Am făcut mai multe fotografii lângă moară, așteptându-ne ca din clipă în clipă să apară de pe undeva viteazul Don Quijote de la Mancha care să răpună uriașul;). Însă, spre norocul morii, Don Quijote încă se lasă așteptat pe aceste meleaguri!

Ceva mai sus de moara de vânt am găsit o cișmea, așa că ne-am potolit setea înainte de a vizita biserica mare a lăcașului de cult. Am revenit pe aleea pietruită și am aruncat priviri curioase către partea stângă a curții. Aici sunt construite în trepte mai multe anexe mănăstirești recente, înconjurate de brazde de flori, care probabil că vor transforma locul într-un mic colț de rai atunci când vor înflori toate.

Aleea pietruită se continuă cu o scară betonată, iar odată urcate cele 30 de trepte am ajuns pe platoul unde se află biserica mare a lăcașului de cult. În partea stângă, la marginea păduricii care se întinde dincolo de mănăstire, am remarcat clopotnița, o construcție pătrată ce susține clopotele într-un foișor aflat la etaj.

Biserica mare a mănăstirii Celic-Dere este o construcție de mari dimensiuni, care domină vizual întregul ansamblu mănăstiresc și care ne-a impresionat gradual pe măsură ce ne-am tot apropiat. Piatra de temelie a acestei construcții a fost pusă în anul 1901 și s-a lucrat cu întreruperi, biserica fiind finalizată la câțiva ani după terminarea primului război mondial. O caracteristică interesantă a acestei construcții este faptul că aici sunt suprapuse două biserici. La demisol există un paraclis cu hramul ”Izvorul Tămăduirii”, a cărui destinație inițială a fost de gropniță. În partea superioară se află biserica mare având hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, lăcaș de cult pe care l-am vizitat și noi. Biserica a fost sfințită în anul 1932, iar în 1976 a fost declarată monument istoric.

Privită din exterior, monumentala biserică a mănăstirii este o construcție prevăzută cu trei turle, fără picturi exterioare în lateral, iar un brâu înconjurător marchează separarea paraclisului aflat la demisol de biserica mare ridicată deasupra. Pentru a vizita biserica ”Adormirea Maicii Domnului” am urcat alte trepte betonate și am ajuns în pridvorul deschis unde se află două reprezentări de mari dimensiuni ale Sfinților Petru și Pavel, realizate în lateralele intrării în biserică. Am pășit dincolo de ușa din lemn prevăzută cu grilaj metalic și am intrat în biserica propriu-zisă. Picturile interioare ne-au atras imediat atenția și le-am studiat admirativ preț de minute bune. Picturi ca Nașterea Domnului, Învierea Domnului sau Adormirea Maicii Domnului, dar și alte scene biblice sau chipuri de sfinți evidențiază măiestria lui Gheorghe Eftimiu din București, cel care a pictat biserica în perioada 1926-1929. Din loc în loc, am remarcat existența anumitor chenare de influențe orientale sau neoclasice care delimitează picturile.

Catapeteasma este un alt element care ne-a atras atenția. Realizată din lemn de păr în anul 1928 și împodobită cu numeroase elemente decorative, catapeteasma este aurită și strălucea misterios în lumina difuză a candelabrului care atârna în apropiere. În fața catapetesmei se află două icoane având o importantă valoare spirituală: este vorba despre icoana Maicii Domnului Eleusa sau Grabnic Ajutătoarea (aflată în partea stângă) și icoana Mântuitorului Iisus Hristos ”care se curăță singură”. La intrarea în biserică este afișat un scurt istoric al mănăstirii, iar despre aceste două icoane am lecturat aici câteva informații interesante: ”Icoana Maicii Domnului Eleusa este pictată pe lemn și a fost adusă de la Sfântul Munte de arhimandritul Atanasie înainte de anul 1877. Maicile de la mănăstire țin foarte mult la această icoană deoarece se spune că în trecut maicile au auzit un glas din această icoană prin care Maica Domnului li se adresa: 'Eu sunt stareța voastră, nu vă temeți! '

Icoana Mântuitorului Iisus Hristos (care se curăță singură) a fost adusă pe aceste meleaguri de către un ostaș din armata austro-ungară, aproximativ în anul 1816. Pentru că a găsit aici un grup de călugări, soldatul a oferit icoana unui părinte, sfătuindu-l să o păstreze cu grijă, căci prin ea se va săvârși o mare minune. Icoana era atunci neagră în întregime, iar soldatul a afirmat că aceasta se va curăța și se va lumina în timp, iar ochii Mântuitorului se vor deschide într-un final. ” După ce am lecturat informațiile, ne-am apropiat cu atenție de această icoană și am remarcat faptul că într-adevăr partea stângă este curată, iar ochii Mântuitorului par întredeschiși. Interesant va fi să putem vizita acest lăcaș de cult peste mai mulți ani și să observăm eventualele diferențe ivite.

În partea stângă a bisericii, dincolo de icoana Maicii Domnului Eleusa sau Grabnic Ajutătoarea, se află expus un epitaf al Mântuitorului așezat deasupra unei racle, o broderie de o mare frumusețe lucrată în atelierele mănăstirii în secolul al XIX-lea.

În biserică, de jur-împrejur se află numeroase strane de lemn, prilej pentru cel mic să se odihnească puțin, în timp ce noi am admirat interiorul. La ieșire, am trecut pe la un magazin de obiecte bisericești de unde am luat două brățări și o iconiță care să ne amintească peste timp de vizita noastră la această frumoasă mănăstire dobrogeană.

Ne-am îndreptat agale către parcarea lăcașului de cult, remarcând faptul că peste stradă se află alte clădiri anexă ale mănăstirii. Într-una din aceste clădiri se află un muzeu al mănăstirii, pe care însă noi nu l-am vizitat, fiind deja destul de târziu și nedorind să deranjăm maicile de la îndatoririle lor de seară. Cine știe, poate data viitoare...

La plecare am ales să ne deplasăm pe o altă rută spre Tulcea, tocmai pentru a vedea cât mai multe locuri frumoase din această parte a Dobrogei. La ceas de seară, drumul secundar 229A ne-a purtat prin localitățile Poșta și Frecăței, iar în localitatea Cataloi am intrat pe DN 22A și imediat apoi pe DN 22/E87 ajungând astfel din nou la Tulcea.

În încheiere, vă recomand să vizitați Mănăstirea Celic-Dere, această pagină autentică de spiritualitate, artă și istorie de pe meleagurile dobrogene.

---

VIZUALIZĂRI: 2036 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI