Pasind prin poarta Apusenilor

TIPĂREȘTE

Episodul anterior il gasiti aici

Dimineata ne-a intampinat cu miros cald de ochiuri, carnati si cartofi prajiti…. cafeaua aburea si ea ca o locomotiva pe langa farfuriile pline. Cu greu ne desprindem de patul adanc si plin de vise…. tentatia era prea mare, mai ales dupa petrecerea din seara sosirii noastre la Lugoj (reintalnire stropita cu tuici si alte nebunii).

Micul dejun s-a terminat…bagajele au fost aruncate in masina…control scurt la acte, bani, buzunare, tigari…. a uitat ceva? Nu ma stiu... nu conteaza. Initial, in plan aveam sa ajungem la Timisoara... nu am fost niciodata acolo…spre rusinea noastra…70 de km…un fleac…. un fleac care ne-a facut sa ne schimbam planurile…pentru Timisoara nu ajung cateva ore... acolo trebuie stat cateva zile ca sa intelegi ceva. Daca am gresit, asta e. Am hotarat sa mergem cu alta ocazie.

Apusenii ne asteptau. Deci, cap compas Scarisoara.

Am iesit din Lugoj in fuga calului putere de sub capota, urmarind firul soselei catre nord... spre Faget. Am fi vrut san e orpim sa vizitam muzeul “Traian Vuia” insa dusmanul nostru dintotdeauna (timpul) ne sulfa in ceafa. Avea ceva drum de parcurs si multe de vazut... Apusenii erau pentru noi ceva cu totul nou. Nu am avut cum sa nu remarcam, ca peste tot, ruinele parasite ale fostelor fabrici de cherestea din Faget. Abia ma tarziu, citind pe unde am gasit, am aflat ca Fagetul este un orasel plin de istorie…. insa va las pe voi sa descoperiti ce si cum…aici vorbim despre alte alea.

Pe nesimtite am ajuns la Deva. Dupa un scurt pit-stop, am urcat spre cetate. Eh... aici alta istorie…cetatea era in plin santier. Ok…. dar de ce nu scrie nicaieri ca nu se poate urca? Se vedeau schelele de la kilometri insa abia ajunsi la baza dealului Cetatii aflam ca …pas. Nu se poate ca e lucreaza. Multumim si noi “frumos” si... valea…. adica la vale spre Brad. Ne consolam cu idea ca vizitarea muzeului aurului ne va mai scoate amaraciunea din suflet. Relieful incepe sa-si faca de cap. Delusoarele incep sa ridice nasul dintre caisii infloriti peste tot, dandu-ti impresia ca zapada inca nu s-a topit. Doar verdele crud al ierbii nerabdatoare sa vada soarele cald al primaverii ne aduce aminte ca baba iarna a plecat.

Intram in Brad. Nu e greu de ajuns la muzeul aurului... o cladire care... aaaa…dar am uitat sa va spun…muzeul aurului... NU mai exista. Si ca o regula a expeditiei noastre, asta am aflat-o abia cand am ajuns acolo, la Brad. Dupa cum puteti vedea si in fotografiile mele ,,I urma unei “smecherii” tipic romanesti, cladirea muzeului, dupa o renovare ce a costat aproximativ 50 de miliarde de lei, a fost vanduta prin licitatie (la care binenteles a participat un singur solicitant) cu suma de pornire... adica 100.000 de lei. Cumparator era…. dar mai bine cititi voi pe net, nu vreau sa intru in polemici…. Nu sunt nici ziarist nici reporter, insa aici, la Brad a afost singurul moment in care am regretat ca nu am reportofon. De ce? In fata cladirii fostului muzeu ne-am intalnit cu un localnic, iertat sa-mi fie, nu-mi amintesc numele sau, fost muncitor in minele de aur. Ce mi-a povestit omul acela legat de istoria muzeului aurului si a zonei, e greu de reprodus. Povesti adevarate spuse cu lacrimi in ochi de un om cu palmele crapate de munca in minele de aur, care a trait si a simtit mai dureros decat am fi vrut noi sa ne inchipuim, ce inseamna sa fii furat in tara ta.

Intamplator... apare si primarul din Brad, Florin Cazacu…ne intampina un un zambet pierdut... ” de la Bucuresti sunteti? ”…”da, spun”… (masina era langa noi…). ”uitati oameni buni, ce tragedie…”…. si ne povesteste din nou, de data asta cu un vocabular putin mai elevat, istoria muzeului. Printre altele, ne spune ca obiectele (cum sa le spun??) din aur nativ se afla in trezorerie si le va expune in primarie…”sa nu uite lumea”. Plecam, nu inainte de a promite ca vom impartasi la randul nostru povestea muzeului aurului.

Plecam…plecam spre Tebea. Cum sa trecem prin Ardeal si sa nu trecem sa-l vedem …pe Avram Iancu? 5 km de sosea despart Bradul de Tebea. La intrare in localitate, pe stanga soselei, se gaseste “Panteonul motilor”. Locul unde se odihnesc Avram Iancu si inca 90 din eroii luptelor pentru libertatea Ardealului. Extraordinare istorisiri am auzit din gura ghidului ce pastorea acel loc. Am ascultat cu gura cascata tot ceea ce cu un patos nemaivazut la un custode de muzeu (caci pana la urma asta este), femeia aceea ne impartasea. Istoria bisericii (care nu este transformata in muzeu datorita preotului care nu permite intrarea in interior decat in timpul slujbelor….), singura biserica din tara care nu este zugravita cu figuri de sfinti ci…. doar cu tricolorul romanesc, avand pe un perete coroana de flori depusa de studenti la mormantul lui Avram Iancu…faptul ca mormintele eroilor sunt dispuse 78 pe stanga si 12 pe dreapta (78+12=90, anul mortii lui Iancu), povestea gorunului lui Horea, povestea vizitei regelui Ferdinand si a reginei Maria care la randul lor impreuna cu generalul Berthelot au sadit cate un gorun, gara din Tebea, construita special pentru vizita regelui si cate si mai cate. Ne-am luat ramas bun si facand cale intoarsa prin Brad, am cotit-o la stanga spre pasul Buces, calea de trecere a motilor catre Campeni.

Apusenii…teritoriu magic pentru cine nu a mai trecut prin aceste locuri. Urcusul prin pasul Buces iti da ocazia sa vezi cu ochii tai ce inseamna natura pura…satele risipite, ascunse dupa coroanele copacilor infloriti, apele repezi coborand spre vaile indesate intre culmile cenusii si amenintatoare ale Metaliferilor. Am oprit la un moment dat pe malul unei ape, sa luam un pranz frugal…. ce aveam si noi prin traista. Linistea era sparta doar de cantecul pasarilor inveselite de razele soarelui si de vuietul indepartat al apei ce se pravalea intr-o mica cascada. Eram pe marginea drumului si chiar si asa, intr-o ora cat am stat, a trecut doar o masina…Satui si cu burtile pline de snitele, branza ceapa si ridichi, am continuat drumul ce ducea spre Abrud. Nu am rezistat tentatiei si am oprit langa muntele Vulcan (mai tarziu am aflat ca se numeste asa)... stranie prezenta cu cei 750 de metri ai sai. Abrudul ne-a asteptat cu multa lume pe strazi, contrastanta imagine fata de ceea ce gasisem pana aici. Strazile destul de curate si inguste nu duceau ca pe un fagas cu sens unic catre iesirea spre Campeni. O secunda ne-a strafulgerat gandul sa viram dreapta spre Rosia Montana…binenteles ca nu am facut-o... aveam altceva in plan: sa ajungem la Scarisoara.

Campeniul l-am traversat rapid…aglomerat, ma rog si ora la care am ajuns era destul de nepotrivita…lumeam venea de la munca, carute, camioane, autobuze, bagaje, caini, agitatie…. am trecut repede prin Albac si Scarisoara (uuuhhh….) si am ajuns in sfarsit la Garda de sus. Nu aveam nimic aranjat cu cazarea fiind siguri ca trebuia sa gasim ceva. Afara incepuse ploaia…mocaneasca si cu nici un gand sa se opreasca.

Ne-am cazat la pensiunea Marydor. Locatie noua, super amenajata, utilata si o atentie deosebita din partea gazdelor, doamna Maria si domnisoara Rodica. Camera a costat 70 de roni cu mic dejun inclus. Nu am servit altceva... mereu am fost pe fuga, sa vedem cat mai multe…Am iesit la o plimbare de dezmortire pana la un mic magazin din zona, unde am stat la o bere cu tapinarii, ascultandu-le povestile si glumele spuse in graiul neaos ardelenesc.

Rapaitul ploii ne-a trimis in lumea somnului... un somn adanc dupa o zi superba in Apuseni.

Maine… Ghetarul de la Scarisoara

---

VIZUALIZĂRI: 2888 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI