Doner la Sibiu

TIPĂREȘTE

Am fost curioasă să știu ce restaurante sunt deschise noaptea în Sibiu. Am dat o căutare pe net și mi-a zis de un Doner apoi tot îmi dădea rateuri. Am zis, măi, o fi, n-o fi... n-am insistat. Nici n-am căutat adresa. Am zis, lasă, ne orientăm.

Ajung în Sibiu și se apropie de miezul nopții. Prin vânt rece de toamnă apuc pe o stradă aiurea. Ciudat e că, de obicei, nu prea țin minte mare lucru din excursii. De fiecare dată când trec printr-un loc, tot se deschid alte drumuri. Cum eu vroiam spre Piața Mare, am ajuns, de fapt, în altă parte. Am mers prea spre dreapta și-am intrat pe 9 Mai. Priveam ciudat în jur. Nu recunoșteam nimic. Întâi am dat de o clădire scandalos de paragină pentru o capitală europeană. Ruinele constau în arcade ample de beton, cu pereți prăbușiți și vegetație ce-a năpădit locul, de multă vreme. Peste drum ședea un mic parc unde suna frunza în vânt apoi, după un cvartal, aproape de intersecție, m-am oprit uimită în loc: o ușă deschisă, lumină înăuntru, părea ospitalier. Mă cruceam. Ieri am văzut asta pe net. Nu am luat adresa, de lene. Nu mi-am propus să ajung aici, nu mi-am făcut planuri și, iată: în fața ochilor ce am văzut ieri pe net. Am intrat. Nu-mi era foame dar nici nu aveam mâncare la mine și puteam presupune că, timp de 12 ore nu mai găsesc nimic deschis.

În incintă erau pregătite produse – legume, două țepușe de șaorme, vită și pui și mai aveau ei kestii pe undeva. Pe perete zicea că au papanași cu 18 lei. Măi, să fie... Ofereau, totodată, și meniuri cu diverse. Am cerut două cu șnițel. Habar n-aveam ce-mi dă. La ora aia toți se purtau ciudat și n-aveam chef de multă vorbă. La caserie, peste drum de tejghea, stătea o fată ce părea stafie. De-i ziceam ceva, ea nu răspundea nimic, numa’ stătea țapănă. La tejghea erau 2 băieți, preparau ceva pentru al treilea. După jumătate de perete era o sală cu câteva mese. Acolo ședea un jupân și nici ăsta nu zicea nimic, numa’ privea. După o vreme ce a părut o veșnicie au început că prepare meniurile mele. Au pus de toate, cartofi prăjiți ce semănau cu ăia de acasă nu cu cei de la Mc, câte 2 șnițele la porție, total 4, multe salate, sosuri, de chifle chiar nu-mi amintesc de-au fost ori nu. 16 lei bucata de meniu, total 32 lei, preț bun, dacă privesc dinspre București. Am plătit la băieți că fata tot stafie era. Am întrebat pe jupân până la ce oră e deschis. Zice: 2:00 noaptea. Deci nu e chiar non stop. Da’ chiar de înțeles că cine vine la 3 dimi să-și ia papanași?

Cu prada la purtător am purces mai departe, privind uimită în jur. Din greșeală, am ajuns la Podul Minciunilor și de sub pod mă priveau niște ferestre luminate și cu confort de cafenea cochetă, elegantă, la exterior. Evident că era pustiu înăuntru. Nu aveam chef să intru, aveam chef să mă plimb și mă gândeam că, oricât ar părea locul de ospitalier, mă simt mai în siguranță afară unde mai scârțâia lugubru câte o poartă veche, rămasă în paragină. În cafeneaua luminată aștepta o gazdă dar n-avea pe cine.

Mai încolo, mai spre Piața Mare tot mai auzeam zgomot de terasă. Erau unii la povești. Dacă-mi puneam mintea, mai găseam ceva deschis. Și chiar am și găsit dar mai încolo, pe pietonală.

---

VIZUALIZĂRI: 440 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI