Balta sărată, Delta Ardealului şi lacul fără fund

TIPĂREȘTE

Ştiaţi că are şi Ardealul delta lui? Un loc în care stufărişul se întinde cât vezi cu ochii? Ştiaţi că are şi un lac care aminteşte de celebrul Loch Ness, în care monştrii înoată nestingheriţi, iar lacul este fără fund? În timp ce ne plimbam pe acolo am zis să facem un test. Am trimis poza P01 unui grup de prieteni. Toţi clujeni. Din vreo 15 unul singur a identificat corect locul.

Să fie aşa de puţin cunoscut?

O să vă povestesc despre toate, dar mai întâi să vă spun cum am ajuns acolo. Din Cluj am urmat traseul Apahida, Jucu, Vişea, Coasta, Sic. Era un indicator care ne direcţiona din când în când spre Mănăstirea Nicula. Ştiam că drumul e bombardat, dar ne-am încumetat să îl alegem pentru că e mai scurt. Am zis că trebuie să fim curajoşi, să înfruntăm gropile cu vitejie şi dacă ai suficientă ambiţie, se poate. Nu ne-am împotmolit, dar ca timp am facut cam tot o oră, cât am fi făcut pe drumul lung. Dacă alegeţi să vă protejaţi maşina puteţi merge pe varianta Gherla, Nicula, Sic. Pe acea parte, asfaltul a fost refăcut de curând şi nu veţi avea probleme. Probabil nu o să ajungeţi să vedeţi băile cu apă sărată care se află între Coasta şi Sic, dar mie mi s-au părut doar o glumă. Nu aş intra în bazinele alea decât dacă aş cădea din neatenţie. Localnicii s-au tratat acolo dintotdeauna cu nămol şi apă cu o concentraţie de sare incredibil de mare. Balta aceea e numită Marea Moartă din Ardeal. Mie apa mi s-a părut murdară, dar concentraţia de sare şi de iod sunt garanţia că nu există nici un risc de a contracta vreo boală de piele. Nici un microorganism nu rezistă în acest mediu pentru că sarea şi iodul dezinfectează orice. Şi omoară orice vietate care s-ar afla în apă. E pe bune. Era în bazin o broască decedată din cauza consumului de sare. :) E o parcare la care ajungi greu pe un pietriş alunecos, sunt câteva toalete ecologice şi un foişor. Nu se plăteşte nici o taxă, e un bazin cu apă şi o zonă în care trebuie să scurmi după nămol. Adică să îl iei mai de la adâncime. Trebuie să sapi un pic dacă vrei să scapi de reomatism aşa că să vă aduceţi de acasă lopăţica. Nu există nici un duş şi mă întreb după împachetările cu nămol, oare ce trebuie să faci? Să te bagi în bazinul cu apă sărată sau să mergi cu nămolul acasă? Am făcut câteva poze şi am mers mai departe. Bălăceala în nămol nu e ceva ce să vreau să experimentez. Poate nu am acumulat încă înţelepciunea necesară pentru asta. Sau poate nu am vârsta... :)

În schimb stufărişul şi satul Sic mi s-au părut spectacol. Văzusem nişte poze incredibile care m-au păcălit. Păreau din Deltă, dar ii ziceau Delta Ardealului. E vorba de o rezervaţie naturală pe valea Fizeşului de circa 2 hectare alcătuită din mlaştini, iazuri, stuf şi papură situată chiar lângă satul Sic. Satul este o atracţie în sine, e un sat atipic în care tradiţiile şi obiceiurile nu au fost uitate. Magia unui timp care stă pe loc. Cu o majoritate covârşitoare de unguri, cred că are cel mai mare procent de vorbitori de limba maghiară din judeţ, am avut surpriza să vedem plimbându-se pe uliţe mai mulţi oameni în costume tradiţionale ungureşti. Cu toţi cu care am încercat să conversăm, vorbeau şi limba română chiar dacă mai stâlcit şi mi s-au părut foarte amabili. Abia aşteptau să îi întrebi ceva să intre în vorba. Case frumoase, armonioase destul de mari şi îngrijite, lăsau să se vadă că acolo era un sat prosper. Am văzut şi o pensiune. Cândva, înainte de 1900 avusese statut de oraş datorită minelor de sare care se găseau pe teritoriul lui. Odată minele închise oraşul a devenit comună, dar nu şi-a pierdut din strălucire. Port, muzică şi dans. Asta mi se pare reprezentativ pentru Sic. Găsiţi mai multe pe site-ul lor dacă sunteţi curioşi szek-sic.ro/ro.

Era zi de sâmbătă şi a doua zi urma să aibă loc o nuntă în sat. Am dat şi peste miri, cum altfel decât îmbrăcaţi în portul tradiţional. Aş fi vrut să îi fotografiez, dar mi s-a părut deplasat, că mai aveau câţiva fotografi şi cameramani după ei. Ne-au făcut politicos cu mâna când am trecut pe lângă alai. Aveau nişte costume interesante precum în poza P02 care app am luat-o de pe site-ul lor să vedeţi şi voi ce minunăţie de costume. Îmi amintesc de o poza pe care mi-a aratat-o mama de acum mai bine de 30 de ani cu prietena ei din Sic. Avea o cunună de mireasă identică şi povestea despre sat că sunt foarte multe reguli de la care tinerii nu aveau voie să se abată. Erau trei străzi principale, fiecare a unei categorii sociale diferite, fiecare stradă cu şcoala proprie de dans, iar tinerii trebuiau să respecte regula de a-şi alege soţ sau soţie de pe strada lui, nicidecum de pe celelalte două. Acum sunt multe străzi şi străduţe, mi-e greu să cred că mai contează numele lor când îţi alegi jumătatea, dar clopul de mire şi cununa de mireasă s-au păstrat.

Stufărişul surprins în poze este imaginea pe care o îmbracă locul primăvara. Cred că cel mai uşor l-aş caracteriza prin cuvântul neaşteptat. Într-un decor care mi se pare caracteristic pentru judeţul Cluj, cu culturi de rapiţă sau grâu, dealuri împădurite, cu drumuri care suie şi apoi coboară, câţiva copaci pe lângă drum şi brusc o mare de stuf. Părea că natura a pictat după capul ei un decor dintr-un alt loc şi l-a plasat unde a vrut. Dacă mergeţi toamna, stuful ajunge la mai bine de doi metri. E cea mai întinsă zonă de stufăriş din ţară după Delta Dunării. Să vă echipaţi corespunzător cu adidaşi şi pălărie, şi ar fi bine să alegeţi o oră la care soarele nu arde. Nu există prea multe variante să vă ascundeţi de el. Accesul în stufăriş după cum puteţi vedea şi în poze e pe o punte de lemn lungă de aproximativ un kilometru. Două foişoare au fost amenajate în care să vă puteţi retrage, şi unde găsiţi şi informaţii despre păsările cu care v-aţi putea întâlni. La mijloc este un fel de turn de observaţie mai înalt, de unde puteţi să aveţi o privire de ansamblu asupra întinderii de stuf, dar rolul lui principal e de a vă oferi un loc de unde să puteţi observa păsările. Printre scândurile care formează podeţul de lemn câte un firicel de stuf îşi mai face simţită prezenţa.

Nu sunt multe de făcut aici. Doar te plimbi prin imensitatea de stuf, asculţi sunetele pe care le fac păsările, broaştele şi vântul, şi priveşti cerul. Toate îţi dau senzaţia de imensitate. În plimbarea noastră, într-o zi de sâmbătă ne-am întâlnit cu 3 sau 4 grupuri de turişti. Vreo 10 oameni. Deloc aglomerat. După ce ajungi la capătul podeţului n-ai altă variantă decât să te întorci. Dacă vreţi să observaţi păsările, am înţeles că sunt mai active spre seară la lăsarea umbrelor. Eu am văzut câteva de la distanţă, nu am reuşit să le identific după pozele pe care le-am vazut pe panourile de prezentare. Buhai de baltă, corcodel mic stârc cenușiu, lișiță, nagâț, pițigoi moțat şi duc viaţa liniştite prin stufăriş. Dar să le vezi trebuie să ai rabdare, să te înarmezi cu un binoclu şi mai ales să taci. Imposibil când mergi cu un grup. :)

După ce am părăsit satul Sic înspre Gherla, la câţiva kilometri, o altă zonă declarată rezervaţie naturală: Lacul Ştiucii din satul Săcălaia.

O imagine unică şi la fel de surprinzătoare. Din nou am avut senzaţia că natura îşi copiază propriile opere de artă şi le plasează după bunul ei plac unde îi convine. Lacul Ştiucii e un ochi de apă de vreo 22 de hectare, singurul din Transilvania pe care creşte stuf plutitor. Are o adâncime oficiala de 10-12 metri şi e format pe un zăcământ de sare. Spun oficial, pentru că poveştile ţesute în jurui lui zic că adâncimea reală nu e cunoscută, nimeni nu a reuşit să ajungă fund. Cu ani în urmă o echipă de scafandri din Austria au coborât până la 30 de metri fără să reuşească să ajungă la fundul lui. Au dat de nămol şi au renunţat.

La început sărată datorită filonului de sare pe care s-a format, apa lacului s-a îndulcit după ce fundul a fost acoperit de pământ care izolează sarea de apă. Lacul este alimentat de pârâiele cu apă dulce din zonă. Se spune că, pe vremea romanilor, apele lui au înghiţit o asezare. În zilele în care luciul devenea foarte limpede, se putea zări acoperisul unei bazilici. Aventurieri curajoşi se avântau spre satul scundat şi erau înghiţiţi de câte un vârtej ce se forma. Acum depunerile au acoperit satul, biserica nu se mai vede nici în zilele senine şi fără vânt. Sarea şi sulful prezente la adâncime favorizate de anumite schimbări de temperatura mai ales toamna, fac un circuit care inversează straturile, astfel că uneori lacul emană un puternic miros de sulf, iar vieţuitoarele din lac se ridică la suprafaţă pentru a suplini deficitul de oxigen din apă. Fenomenul durează câteva zile şi odată cu el sunt readuse în amintirea oamenilor toate poveştile cu monştri care trăiesc în lac. Sunt câteva specii rare de vieţuitoare care încă nu au fost catalogate. Mirosul de sulf, zilele în care peştii uneori de dimensiuni neaşteptate ies la suprafaţă, poveşti cu oameni care şi-au pierdut viaţa înotând în lac, nişte miri care s-au aventurat pe apele îngheţate ale lacului şi au fost înghiţiţi de ape şi uite aşa lacul primeşte o faimă înspăimântătoare. Cei drept s-au pescuit acolo peşti de dimensiuni uriaşe… aproape monştri. Iar de biserici înghiţite de ape… am mai auzit. Au înghiţit şi Lacul Sf. Ana, Belişul, Cincişul şi or mai fi şi altele.

O legendă care mi-a captat atenţia spune că, într-un anumit loc de pe fundul lacului, s-ar găsi o poartă spre alta emisferă. Sau spre alte lumi...

Liniştea pe care am găsit-o la o margine de lac urma să fie curmată. Am auzit o maşină parcând. Apoi încă una. Două voci agitate se auzeau venind spre noi. „Ne aruncăm sincron, da? Dacă nu o facem dintr-o dată o să ne pierdem curajul că apa e rece! ”

Probabil nu ştiau nimic despre monştri… Măi, ce înseamnă să fii informat! :)

---

VIZUALIZĂRI: 6493 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI