Cu bărcuţa, pe valurile Dunării furioase

TIPĂREȘTE

Când au fost anunţate excursiile oferite participanţior la Întâlnirea AmFostAcolo Herculane 2019, am ales, fără a sta pe gânduri, varianta E1 cu cascada Bigăr, morile de apă de la Rudăria şi Reşiţa. După un timp, când a trebuit să anunţăm decizia finală, m-am sucit spre varianta E2, excursia la Cazanele Dunării care includea şi o plimbare cu vaporaşul. Singurul motiv a fost durata mai mică a plimbării care ne permitea câteva ore de odihnă după-amiaza, înaintea petrecerii de seară. De-a lungul vieţii, cele mai bune decizii au fost cele pe care le-am luat rapid, ghidată de instinct. De câte ori am despicat firul în patru, fără să-mi ascult vocea interioară, nu a ieşit prea bine...

Sâmbătă dimineaţa la ora 8.30, după micul dejun, am plecat cu microbuzul care ne-a aşteptat în faţa hotelului Minerva. Au fost trei microbuze pline, şoferii punctuali, turiştii de asemenea, @kellyboy la datorie, cu listele în mână, atmosferă plăcută, ca în toate excursiile organizate la întâlnirile familiei AFA. Am parcurs rapid drumul până la Orşova, bucurându-ne de soarele generos care mângâia Valea Cernei, de culorile delicate ale primăverii şi de compania prietenilor.

Prima oprire a fost la Mânăstirea Sfânta Ana, ctitoria celebrului ziarist interbelic Pamfil Şeicaru, director al ziarului Curentul şi deputat în Parlamentul României. Mânăstirea este construită pe Dealul Moşului, locul unde au avut loc bătălii grele în vara şi toamna anului 1916. Tânărul locotenent Pamfil Şeicaru a fost îngropat într-un tranşeu de explozia unui obuz, împreună cu camaradul său de arme, Petre Găvănescu. Scăpat printr-o minune cu viaţă, Pamfil Şeicaru a făgăduit să ridice o mânăstire pe locul bătăliilor de la Dealul Moşului. Pentru faptele sale de arme, Pamfil Şeicaru a fost distins de regele Ferdinand cu titlul de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.

Mânăstirea Sfânta Ana a fost clădită între anii 1936-1939, spre veşnica pomenire a tuturor eroilor care au luptat pentru România Mare şi a primit hramul Sfintei Ana, în amintirea mamei ctitorului, Ana Şeicaru. În timpul regimului comunist, mânăstirea a fost tranformată în restaurant iar în anul 1990 a fost renovată prin grija Mitropoliei Olteniei şi sfinţită la 2 decembrie 1990.

În memoria eroilor care şi-au jertfit viaţa în Primul Război Mondial, Pamfil Şeicaru a ridicat Monumentul Eroilor de la Mărăşeşti, Monumentul Eroilor Români de la Val du Roy (Franţa) şi Troiţa Eroilor Români de la Stay Krim (Ucraina), astăzi dispărută. Pamfil Şeicaru a sprijinit mulţi orfani de război cu hrană, îmbrăcăminte şi plata cheltuielilor şcolare.

Condamnat la moarte de regimul comunist din România, Pamfil Şeicaru a trăit în exil timp de 36 de ani. A încetat din viaţă în anul 1980 în Germania, la Dachau. Din 2005 se odihneşte, potrivit dorinţei sale, în pridvorul mânăstirii de la Orşova. La Mânăstirea Sfânta Ana a fost amenajat un mic muzeu în memoria ctitorului, Pamfil Şeicaru. Nu l-am vizitat, este bine să rămână ceva pentru " data viitoare"!

Un pridvor larg înconjoară bisericuţa de lemn şi oferă celor care ajung în acest loc binecuvântat o panoramă de vis. Dunărea sclipind în soarele dimineţii, la picioarele noastre... Orşova nouă, aşezată ca într-un amfiteatru la vărsarea râului Cerna în marele fluviu... Caut din priviri locul în care se afla insula poveştilor cu aromă de cafea turcească şi parfum de trandafiri. În zadar, Ada Kaleh a dispărut pentru totdeauna, înghiţită în 1971 de apele uriaşului lac de acumulare Porţile de Fier. N-am păşit niciodată pe Ada Kaleh dar cunosc insula din copilărie când priveam curioasă fotografiile alb-negru cu mama, pe insula cu smochini şi migdali, între turcii cu fes şi şalvari. Da, mama a fost pe Ada Kaleh în 1967, împreună cu colegii de la Facultatea de Istorie şi Geografie din Timişoara. După 52 de ani, mama povesteşte cu drag despre Ada Kaleh, insula cu climat mediteraneean desprinsă parcă dintr-un basm oriental, cu prăvălii în care turcii vindeau bijuterii, rahat cu susan, dulceaţă de smochine şi de trandafiri, alviţă, sarailii şi baclavale, cu cafenele dichisite spre care te trăgea inconfundabila aromă a cafelei care fierbea pe nisip, în ibric de aramă. Dacă asculţi poveştile mamei, simţi pentru o clipă legănarea lotcii care ducea călătorii pe insulă, gustul dulciurilor făcute-n bucătăriile turcoaicelor, mirosul cafelei, adierea parfumată a vântului...

Moscheea din minaretul căreia muezinul chema credincioşii la rugăciune, şcoala în care copiii învăţau în turcă şi română, casele frumoase cu prăvălii la parter şi camere de locuit la etaj, smochinii încărcaţi de fructe coapte, trandafirii roz de dulceaţă, leandrii uriaşi cu florile lor delicate... trăiesc doar în amintirile turcilor care au locuit pe Ada Kaleh şi au fost forţaţi să părăsească micul lor paradis de pe Dunăre. Ada Kaleh trăieşte şi în visele mamei mele, în fotografiile cu o fată frumoasă, pe o insulă care devenit demult o poveste.

Coborâm în centrul Orşovei şi ne îndreptâm spre biserica romano-catolică, o construcţie cenuşie, interesantă pentru unii, ciudată pentru mine. Este singura biserică catolică construită în România în timpul regimului comunist. Aruncăm o privire prin geamul uşii închise şi pornim mai departe.

Orşova pe care o vedem astăzi este un oraş complet nou, clădit după 1971. Un oraş un pic amorţit la început de primăvară, prea gri, prea trist în aşteptarea verii şi a turiştilor care trezesc la viaţă mica aşezare dunăreană. Orşova veche, un oraş frumos şi prosper, se află sub apele lacului de acumulare Porţile de Fier, alături de Ada Kaleh şi de satele din jur. Mii de ani de istorie, ruinele castrului roman Dierna, clădiri administrative cu arhitectură de inspiraţie vieneză, case de oameni gospodari, şcoli, biserici vechi... Dunărea a înghiţit într-o clipă un oraş întreg şi a schimbat destinele oamenilor.

Mă aştept să ne îndreptăm spre faleză şi să pornim în călătorie pe Dunăre, ca pasageri ai unuia dintre vaporaşele ancorate în port. Ei bine, nu se întâmplă aşa! Microbuzul o ia hotărât spre Eşelniţa şi suntem invitaţi să coborâm în apropierea Mânăstirii Mraconia. Îmi trece prin minte că am venit să vizităm mânăstirea după care ne vom întoarce la Orşova pentru plimbarea cu vaporaşul. Să crezi tu, Floria... de aici începe aventura pe Dunăre!

Aflăm că ne vom plimba cu barca, nu cu vaporaşul şi gândurile mele o cam iau razna. Nu sunt curajoasă, dar nici nu este cazul să dau înapoi, să mă fac de râs în faţa colegilor de excursie! Mai mult, până la nivelul apei trebuie să coborâm un mal abrupt, ajutându-ne de mai multe trepte de lemn, cam şubrede. Mă şi văd venind de-a berbeleacul până jos... Poate am eu pretenţii prea mari dar cred că se câştigă bani frumoşi din plimbările cu barca pe Dunăre şi s-ar putea amenaja un ponton civilizat, fără prea mare cheltuială.

Costel stă cu ochii pe mine şi-mi spune încet că a văzut un şarpe fugind de sub o piatră. Mi-e groază de şerpi, mai bine că nu l-am văzut! Bucuroasă că am coborât cu bine şi că n-am dat nas în nas cu şarpele, prind elan mă arunc cu capu-n înainte în cea mai apropiată barcă. Mă mir şi eu de mine, sunt cam împiedicată de fel dar de data asta mi-au ieşit paşii...

Soţul meu se urcă repejor după mine (v-am spus că nu mă lasă de capul meu în situaţii de genul ăsta) şi-mi atrage atenţia că n-am tras lozul căştigător. Cu alte cuvinte, din cele trei bărci, am ales singura barcă "dezbrăcată" şi mult mai bătrâioară ca celelalte. După noi, urcă Violeta, la braţ cu entuziasmul ei molipsitor, urmată îndeaproape de dl. Bălaşa. Gândul de a mă urca în altă barcă mă părăseşte pe dată. Ce poate fi mai pasionant decât o călătorie cu Violeta? Sincer, aş merge cu ea până la capătul lumii! Îmi rotesc privirea, cu noi în barcă mai sunt @dianamea cu soţul, @alinafulg cu soţul şi băiatul, @Thracus cu soţia, @AZE, o doamnă pe care n-o cunosc... ei bine, distracţia poate să înceapă!

Pornim din Cazanele Mici, din Golful Mraconia, din apropierea statuii lui Decebal. Admirăm de la mică distanţă cea mai înaltă statuie în stâncă din Europa, realizată în 10 ani de o echipă de 12 sculptori-alpinişti, coordonată de Florin Cotarcea din Orşova. Tânărul barcagiu care ne-a luat în primire ne spune că omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan a cheltuit cam 1 milion de dolari pentru această statuie care nu este terminată. Ar mai fi de lucru la căciulă şi la barbă dar mie mi se pare că nu mai este nevoie de nicio intervenţie. Decebal, de strajă la hotarele ţării sale, pare a se ridica din Dunăre, pare a fi una cu muntele de când lumea.

Trecem foarte aproape de Mânăstirea Mraconia cu o istorie de peste cinci secole, distrusă şi reclădită în mai multe rânduri de-a lungul vremii. Biserica pe care o vedem astăzi, zidită chiar pe malul Dunării, este construită după 1990. Vechea biserică se află sub apele Dunării, împreună cu Eşelniţa veche...

Tânărul nostru povesteşte fără oprire. Râdem, glumim, pozăm tot ce putem! De pe locul meu nu pot face cine ştie ce fotografii aşa că renunţ şi mă mulţumesc să privesc, să admir, încerc să cuprind în suflet cât mai mult din frumuseţea care ne înconjoară. Senzaţia este de-a dreptul copleşitoare... trebuie să te afli acolo, pe o coajă de nucă, legănată de hazad pe valurie Dunării, ca să poţi înţelege!

Totul pare a fi în ordine dar vântul bate destul de tare, e frig şi stropii de apă sar pe hainele noastre. Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie... Ca doi copii plecaţi în excursie, am luat cu noi căciuli şi fulare groase dar le-am lăsat pe bancheta microbuzului. Vestele de salvare ne protejează la spinare, eu am o "căciulă" de păr dar Costel, cu freza abia tunsă, tremură din plin! Violeta se îmbrobodeşte cu fularul, domnul George primeşte o basma subţirică... Port la gât o eşarfă colorată de mătase, cochetărie de-a dreptul inutilă ca să nu zic ridicolă... o trag hotărâtă pe cap deşi nu mi-e de mare ajutor. Soţia lui @Thracus îşi scoate gluga de la geaca de fâş şi o oferă soţului meu. Un gest de mare generozitate pe care nu-l vom uita cât timp vom trăi. Mulţumesc din suflet, fără glugă soţul meu s-ar fi îmbolnăvit cu siguranţă!

Iese soarele, ne simţim mai bine... privesc nostalgic spre malul sârbesc al Dunării, mult mai înalt, şi-mi amintesc călătoria spre Belgrad. Drumul pe partea sârbească este spectaculos, cu tunele, viaducte şi multe puncte de belvedere amenajate pe marginea şoselei. Am admirat, în drum spre Belgrad, Defileul Dunării de la Porţile de Fier până la Baziaş şi după câteva zile, la întoarcerea acasă, am refăcut acelaşi traseu în sens invers. Pe o distanţă de 135 km., Dunărea a modelat în calcar şi granit, cel mai frumos şi mai lung defileu din Europa pe care l-am privit fascinată pe fereastra autocarului. Dar să închidem sertarul cu amintiri şi să revenim în barca noastră...

De departe, cea mai spectaculosă porţiune a defileului este cea cuprinsă între Eşelniţa şi Plavişeviţa, cunoscută sub denumirea Cazanele Dunării, declarată monument al naturii unic în Europa. Bărcuţa noastră trece prin Cazanele Mici, privim pereţii stâncoşi ce par a se prăvăli pe alocuri în Dunăre, Ciucaru Mic pe malul românesc, Veliki Strbac, pe malul sârbesc. Trecem, muţi de uimire, prin cea mai îngustă porţiune din defileu care măsoară doar 150 m. între maluri. Aflăm că adâncimea apei trece de 100 m... mă trec fiori reci pe şira spinării şi mă întreb pentru o clipă ce caut eu în mijlocul Dunării? De pe malul sărbesc, de la punctele de belvedere, am zărit bărcuţele, mici-mititele, care se plimbau pe Dunăre şi mi-am zis că oamenii care acceptă asemenea distracţie sunt inconştienţi dacă nu cumva săriţi de-a binelea. Desigur, eu... un om prea liniştit, prea calculat, prea responsabil, în ruptul capului n-aş face aşa ceva! Dar cum niciodată să nu spui niciodată, iată-mă luată de val la propriu, la bordul unei ambarcaţiuni şubrede, pe mâinile unui barcagiu mai mic decât fiul meu.

Ajungem în Golful Dubova care desparte Cazanele Mici de Cazanele Mari. Răsuflu uşurată, Dunărea liniştită pare un mare lac, pe mal zărim o mulţime de pensiuni şi case de vacanţă construite în ultimii ani. Intrăm relaxaţi în Cazanele Mari, străjuite de Ciucaru Mare şi Mali Strbac. Celelalte două bărci au viteză mai mare, ne-au luat-o cu mult înainte dar nu-i bai, doar nu suntem la concurs! În plus, noi avem un avantaj, mergem mai încet şi avem mai mult timp să admirăm spectacolul grandios pe care ni-l oferă natura.

Trecem pe lângă Peştera Veterani şi îi vedem pe ai noştri, căţăraţi pe stânci. Kellyboy fotografiază de zor şi ne salută de la distanţă. Cum noi suntem codaşi, hotărâm în unanimitate să "sărim" peste Peştera Veterani şi să ţinem drumul tot înainte spre Peştera Ponicova. Tânărul nostru ghid ne spune că Peştera Veterani a primit numele generalului austriac de origine italiană Veterani care a refortificat peştera la sfârşitul secolului al XVII-lea. Accesul în peştera Veterani se face doar pe apă, observăm gura de intrare situată la vreo 70 m. deasupra apelor Dunării.

Sunt multe legende legate de acest loc misterios, ascuns în pântecul muntelui... îmi pare rău că n-am oprit, altă dată sigur nu mă mai urc într-o bărcuţă! Se spune că peştera Veterani este un străvechi sanctuar dacic şi că raza de soare care pătrunde dimineaţa în interior, cade direct pe altar. Multe generaţii de căutători de comori au răscolit peştera în speranţa că vor descoperi bijuteriile împărătesei Maria-Tereza, comorile familiei domnitoare sârbe Obrenovici ori averea Basarabilor, pusă la loc tainic de Sf. Nicodim de la Tismana. Legende... realitate... cine poate şti? Cu certitudine, descoperirile arheologice atestă existenţa unei fortăreţe romane, peştera fiind un excelent punct de supraveghere a navigaţiei pe Dunăre. Ruinele romane au fost fortificate de austrieci iar după plecarea acestora se pare că peştera a devenit loc sigur de adăpost pentru haiduci.

Mai mergem vreo 500 m. şi ajungem la Peştera Ponicova, cea mai mare peşteră din Clisura Dunării, săpată în masivul Ciucaru Mare. Intrăm cu barca în peşteră... galeriile întunecoase străpung muntele şi ies pe partea cealaltă, aproape de şosea, în Cheile Ponicovei. Desigur bărcile pot înainta doar câţiva metri în peşteră dar senzaţia este uluitoare, apa capătă nuanţe verzui, stâncile se oglindesc în luciul Dunării... Aflăm că sunt lilieci în peşteră dar nu-i vedem, se tem de oamenii care le invadează teritoriul şi nu-i pot condamna.

Părăsim Peştera Ponicova, un loc de-a dreptul spectaculos care ademeneşte speologii dar şi turiştii curioşi. Tânărul nostru întoarce barca... noi suntem liniştiţi şi încântaţi de minunăţiile pe care le vedem, Dunărea este calmă, să fie oare liniştea dinaintea furtunii? Dinspre Peştera Veterani se îndreaptă drept spre noi o barcă acoperită, e clar că vor să ne comunice ceva! Barcagiul, om cu experienţă, îl avertizează pe un ton hotărât pe flăcăul nostru. Vom întâlni valuri mari, bărcuţa noastră fragilă este în pericol! Omul pare disperat, sunt sigură că ştie ce înseamnă o furtună în Cazanele Dunării... Ne propune să mergem în spatele bărcii lui dar viteazul nostru e hotărăt să înfrunte singur valurile.

Nori ameninţători întunecă cerul într-o clipă, noroc că n-a început ploaia... Dunărea se învolburează, valuri din ce în ce mai mari lovesc din toate părţile barca noastră care se leagănă într-un dans periculos. Suntem captivi în Cazanele care clocotesc furioase, vântul bate în rafale puternice din toate direcţiile... Tânărul nostru barcagiu intră în panică, telefoanele n-au semnal! Nimeni nu scoate o vorbă, până şi râsul dătător de optimism al Violetei îngheaţă dintr-o dată. Barca se clatină tot mai tare, Violeta îşi pierde echilibrul şi soţul meu o prinde strâns de mână.Surprinzător, nu-mi e frică dar mă gândesc scurt, intens la fiul nostru care are încă nevoie de noi, la părinţii bătrâni, la atâtea proiecte începute şi neterminate. Atât... mă prind strâns cu amândouă mâinile de geaca soţului meu, îmi lipesc faţa de spatele lui, închid ochii... mă rog să ajungem cu bine la mal... Nu mai simt frigul, nu simt că sunt udă, nu văd că a intrat apă în barcă...

Nu putem să mai ajungem în Golful Mraconia. Disperat, tânărul nostru reuşeşte să tragă barca la pontonul unei pensiuni. Coborâm pe rând, păşind cu grijă pe pontonul şubred care se clatină din toate încheieturile. Mai avem o încercare de trecut, ca să ajungem pe mal trebuie să urcăm pe o scândură putredă... Mă gândesc pentru o clipă că scândura va ceda şi voi ajunge în Dunăre. Costel râmâne pe ponton şi mă încurajează, îmi alunecă ghetele... nu e timp de fiţe, Floria! Ştiu, dar eu nu sunt o gazelă, de ceva vreme aduc mai degrabă cu un elefănţel...

Toată viaţa voi crede că îngerul meu păzitor m-a tras de gulerul hainei până sus, pe mal. Altă explicaţie plauzibilă nu am... Soţia lui @Thracus mă prinde cu putere de mână... sunt în siguranţă. Costel urcă dintr-un salt, e mult mai sprinten ca mine deşi nu mai e nici el tinerel.

Răsuflăm uşuraţi apoi observăm lacătul de la poartă. Pontonul aparţine unei vile nelocuite pe timp de iarnă. Sper că nu trebuie să escaladăm gardul... Tânărul nostru dă un telefon, apare în scurt timp un om cu cheile şi ne scoate în drum. Suntem uzi din cap până-n picioare dar afară sunt cel puţin 20 grade, foarte cald pentru mijlocul lunii martie. Şoferul microbuzului vine după noi şi ne duce glonţ la hotel.

Ajungem în cameră, pornim aerul condiţionat pe cald, înşirăm hainele şi încălţările ude fleaşcă. Baie fierbinte... repede sub pilotă, la somn! Dar cine poate să doarmă? Închid ochii şi retrăiesc, clipă cu clipă, aventura de pe Dunăre. O dată, de două ori... de zeci de ori...

Povestea noastră a avut final fericit, dar mă gândesc că cei care se ocupă cu plimbarea turiştilor pe Dunăre ar trebui să folosească doar bărci moderne, stabile şi să investească ceva bănuţi în construirea unor pontoane sigure. Din păcate, la noi se iau măsuri doar după ce se întâmplă o tragedie! Sau nici atunci...

Au trecut câteva săptămâni de la povestea mea, credeţi că m-am lecuit de plimbări pe Dunăre pentru multă vreme de acum înainte? Nici vorbă, săptămâna trecută m-am plimbat cu vaporaşul la vecinii bulgari, la Ruse!

---

VIZUALIZĂRI: 1058 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI