GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Mănăstirea Prislop - locul pe care spiritul Părintelui Arsenie Boca nu-l părăsește niciodată
Vara acestui an n-am mai petrecut-o ca altădată cutreierând poteci străine. După multă vreme, am decis ca vacanța să ne-o petrecem pe plaiuri mioritice, reînnodând astfel firul rupt al trăirilor sufletești plămădite ani de-a rândul prin legătura cu pământul natal. Și fiindcă această subită senzație de necesară întoarcere la matcă a purtat pecetea dorului, dar și a neobositei căutări de frumusețe, pace, liniște și trăire lăuntrică, am ales să fim pentru prima dată în viața noastră, pelerini în adevăratul sens al cuvântului. Adică niște călători dedicați cu deosebire actului de rugăciune și contemplare divină pe care o datorăm Creatorului nostru. O călătorie prin spațiul mănăstiresc și în genere religios, o întâlnire cu minunatele lăcașuri ale credinței noastre milenare.
Pelerinajul cu pricina a durat șase zile și s-a desfășurat întocmai ca un circuit. A cuprins un număr de 33 mănăstiri și biserici, selecționate de organizator după un singur criteriu: lăcașul să dețină o icoană sau moaște făcătoare de minuni. Deplasarea s-a făcut cu un microbuz, cazarea a fost asigurată în mare parte pe la mănăstiri, iar de ”pâinea noastră cea de toate zilele” s-a îngrijit fiecare, după buzunarul și preferințele sale culinare: fie din bucatele pregătite încă de acasă, reîntregite după câteva vizite la supermarketuri, fie din oferta câtorva restaurante sau pensiuni aflate în apropierea lăcașurilor de cult vizitate.
Programul a fost destul de obositor, dacă raportăm timpul afectat călătoriei (doar șase zile), la traseul foarte lung (aproape jumătate de țară) și numărul destul de mare al lăcașurilor peste pragul cărora am trecut. Dar a meritat! Am pus la cămara sufletului multe amintiri minunate, multe învățăminte folositoare, multe modele de viață curată, multă smerenie, dar mai ales, multă speranță! Un curcubeu de sentimente simple, dar atât de puternice, încât amintirea lor mă înfioară chiar și acum.
Iată care a fost traseul pelerinajului nostru:
-ziua 1: Pitești - Brașov - Mănăstirea Izvorul Mureșului, Jud. Harghita - Cheile Bicazului - patru mănăstiri din județul Neamț: Mănăstirea Pângărați - Mănăstirea Almaș - Mănăstirea Văratec - Mănăstirea Agapia - Iași;
-ziua 2: Mănăstiri și biserici din județul Iași: Mănăstirea Tuturor Sfinților Bucium Iași - Mănăstirea Vlădiceni - Catedrala Mitropolitană Iași - Biserica Sfântul Nectarie Iași - Mănăstirea Hadâmbu - Mănăstirea Hlincea - Mănăstirea Piatra Sfântă Bucium Iași:
-ziua 3: Cinci mănăstiri din județul Botoșani: Mănăstirea Coșula - Mănăstirea Zosin - Mănăstirea Sihăstria Voronei - Mănăstirea Vorona - Mănăstirea Popăuți Botoșani; trei mănăstiri din județul Suceava: Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou Suceava - Mănăstirea Sucevița - Mănăstirea Moldovița;
-ziua 4: Mănăstiri din jud. Maramureș: Mănăstirea Moisei - Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi Ieud - Mănăstirea Botiza - Mănăstirea Bârsana;
-ziua 5: Mănăstirea ”Sfânta Ana”Rohia, jud. Maramureș - Catedrala din Zalău - Biserica cu Lună Oradea - Mănăstirea Sfintei Cruci Oradea - Mănăstirea Sfânta Treime Bic, jud. Arad;
-ziua 6: Mănăstirea Hodoș - Bodrog, jud. Arad – Catedrala Mitropolitană din Timișoara - Mănăstirea Prislop, jud. Hunedoara - Mănăstirea Lainici, jud. Gorj.
Deși în programul de vizitare al ultimei zile mai erau incluse încă două mănăstiri (Mănăstirea Dintr-un Lemn și Mănăstirea Bistrița, ambele din județul Vâlcea), o defecțiune la motorul microbuzului (s-a fisurat capacul băii de ulei), depistată chiar în momentul plecării de la Lainici, ne-a obligat să renunțăm la acest proiect și să ne întoarcem la Pitești, cale de mai mult de 100 km., rulând cu o viteză de doar 30 km/oră. Oricum, cele două mănăstiri le văzusem de mai multe ori în anii trecuți, încât n-am socotit ratarea lor o pierdere de neconsolat. Sigur vom mai avea prilejul a le revedea cu alte ocazii. Și poate n-a fost doar o coincidență faptul că s-a întâmplat să trecem pragul a exact 33 lăcașuri sfinte, cu alte cuvinte, câte una pentru fiecare an de viață al Mântuitorului.
Contrar așteptărilor sau uzanțelor, nu voi rememora pas cu pas traiectoria traseului străbătut, ci voi aduce în atenția dumneavoastră, pe rând, câteva dintre nestematele spirituale ale acestui pelerinaj.
Și tot în afara stereotipului, voi începe nu cu primul popas, ci cu unul dintre cele de pe urmă. Motivul acestei alegeri este legat de evenimentul pe care mii de creștini țin să-l comemoreze în fiecare an printr-un pelerinaj socotit de mulți aducător de noroc, eliberator din necazuri și în orice caz, dătător de speranță pentru cei care caută venind aici, să găsească ajutor și binecuvântare pentru rezolvarea problemele lor omenești: la 28 noiembrie 1989, Părintele Arsenie Boca, supranumit Sfântul Ardealului și Duhovnicul Neamului, a plecat să-l întâlnească întru veșnicie pe Hristos. Se împlinesc așadar 23 ani de la momentul despărțirii sale de cele lumești, iar locul unde s-a stins Părintele a devenit, ca și alte vetre de spiritualitate românească, loc de neîntrerupt pelerinaj.
Mănăstirea Prislop, căci despre ea vorbim, a fost ultimul popas pământesc al Părintelui Arsenie Boca. Mormântul său simplu, plin de umilință, așa cum și l-a dorit însuși Părintele, cheamă la orice vreme credincioși din toate colțurile țării, pentru a întâlni spiritul marelui duhovnic și a se împărtăși de sfințenia lui.
Nu mai văzusem niciodată Mănăstirea Prislop, iar prima privire la intrare m-a surprins cu o senzație de neașteptată descumpănire, căci puține lucruri aici seamănă cu imaginea atât de bine întipărită în memoria mea a spațiilor bisericești bine întreținute, proaspăt renovate, puse în valoare de vădita preocupare pentru ordine, curățenie și chiar eleganță. Mănăstirea Prislop nu ne ademenește cu niciuna din aceste imagini ale modernismului monahal. Este o mănăstire simplă, încremenită în timp în mijlocul unei naturi libere, cu nimic constrânsă de omenescul nostru gust pentru transformare și cosmetizare.
După primii pași dincolo de poarta de intrare, senzația ieșirii din tipar se estompează și începi să percepi cu adevărat sensul acelei schimbări de atitudine către care ar trebui să tindem toți: să ne lăsăm în voia Domnului! Căci mai mult ca oriunde, peisajul pare aici neschimbat încă din momentul Creației, apoi mâna omului a îndrăznit să adauge cu smerenie doar câteva repere spirituale, indispensabile oricărui lăcaș de rugăciune: o biserică, o casă monahală, o clopotniță, un cimitir. Au dimensiuni modeste, sunt plasate discret, într-o perfectă simbioză cu elementele naturii milenare din jur: culmile molcome ale Munților Poiana Ruscă, bătrâna pădure de foioase foșnitoare sub briza vântului, pârâul Silvaș cu apă jucăușă printre puzderia de pietre bătute de vreme.
La vremea vizitei noastre, o zi de vară veritabilă, cu temperaturi atât de ridicate încât îți tăiau respirația, am fost surprinși de mulțimea pelerinilor: nu era zi de hram, nici de sărbătoare, dar locul forfotea de sute de pași grăbiți. Fusesem iată, în acest pelerinaj, pe la multe locuri încărcate de harul spiritualității și sfințeniei, dar nicăieri, nici măcar la moaștele Sfintei Parascheva din Catedrala Mitropolitană din Iași, nu văzusem atâta puhoi de lume.
Am îmbrăcat și eu o fustă luată la întâmplare din grămada de haine oferite pelerinilor la intrarea în mănăstire (accesul în incintă nu e permis într-o ținută inadecvată, adică pantaloni scurți și maieu la bărbați, pantaloni de orice fel și bluze cu decolteu la femei), apoi m-am alăturat celorlalte grupuri de pelerini. În urma lor, am străbătut aleea principală, plină de praf, pietriș și chiar bolovani, fără să dăm mare atenție stăreției, nici micuței biserici din partea dreaptă, cea care e dovada materială că acolo se află o vatră de credință veche de șase secole. După vreo sută de metri, drumul în pantă ușoară a început să fie mai abrupt. Am continuat să urcăm voinicește, ignorând zăpușeala și transpirația ce ne lipise eșarfele și baticurile de ceafă, cu nelipsita senzație de inconfort. Pe unele porțiuni, drumul era protejat de umbra copacilor, dar cum toată lumea căuta o oază de răcoare, e de înțeles că nu era tocmai comod să te strecori prin aglomerație și mai ales printre oameni de vârste și puteri diferite, pe măsura cărora unii urcau mai sprinteni, iar alții, dimpotrivă, făcând popasuri mai mult sau mai puțin dese. În pofida rădăcinilor groase expuse la suprafață de bătrânii locuitori necuvântători ai pădurii, arborii seculari, pe care te puteai sprijini la nevoie ca pe niște adevărate trepte, drumul pe arșiță este o mică încercare pentru orice pelerin, căci pământul bătătorit de trecerea atâtor mii de pași, a devenit pe alocuri parcă șelefuit și în orice caz, alunecos. Mă gândesc că pe vreme ploioasă panta se transformă într-un adevărat derdeluș dacă n-ai venit cu încălțări adecvate. Din fericire, o bună bucată de drum este betonată sau pavată cu dale mari de piatră, înlesnind urcarea pe această porțiune. Dar oricum ar fi, povara ascensiunii nu-i prea mare, pentru că distanța de parcurs este rezonabilă: în mai puțin de 10 minute ai ajuns sus, unde te întâmpină priveliștea micului cimitir de obște: cruci de lemn așezate la căpătâiul mormintelor aliniate perfect, pline de flori și transformate în raiul gâzelor de tot felul. Drumul mărginaș era plin de oameni, aliniați în tăcere unii în spatele altora, o coloană deloc subțire a celor care așteptau cu emoție întâlnirea cu spiritul Cuviosului Părinte Arsenie.
Mormântul Părintelui se află la nivelul cel mai de sus al pantei, chiar în margine. Sub soarele nemilos, coada ce se formase înainta încet, pentru a da răgaz celor ajunși acolo să zăbovească măcar un minut în fața mormântului, să sărute crucea și să depună ofranda de flori și lumânări pe care fiecare pelerin o pregătise. Trei măicuțe înveșmântate în straie negre asigurau ordinea în zona mormântului: preluau ghivecele sau buchetele de flori, zoreau pe cei care abuzau de timpul petrecut lângă mormânt, făceau apel la păstrarea neîntreruptă a liniștii lângă Crucea Cuviosului. Deși această tăcere în semn de respect era asumată din proprie inițiativă de toți ce se apropiau de acel loc sfânt, mai era nevoie din când în când să fie potolite și glasurile copiilor neștiutori. Dar nu numai copiii erau ținta atenționărilor măicuțelor. Cu toate că cei ce l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca vorbesc de neasemuitul lui dar de a-i mustra cu blândețe pe credincioși pentru greșelile lor, iată că unele dintre urmașele sale în acest loc sfânt i-au uitat exemplul plin de iubire și uneori au un comportament neașteptat. Am fost martoră la un astfel de incident, când unei doamne mai superficiale sau poate doar mai neatente cu propria ținută, i s-a desfăcut fusta primită la intrare, i-a căzut la pământ și a rămas câteva momente în pantalonii bermude cu care era îmbrăcată. Relaxarea cu care și-a refăcut ținuta obligatorie a mâniat-o tare pe una dintre măicuțe, cea care părea să fie șefa, căci le coordona și pe celelalte. Drept pentru care a certat-o vehement pe ”contravenientă”, pe un ton vădit supărat și ridicat: ”dacă așa vrei să te înfățișezi înaintea Cuviosului Părinte, cum crezi că te vei putea înfățișa înaintea Maicii Domnului și a Tronului Ceresc? Căci este un gest de minim respect să-i semeni cât poți în îmbrăcăminte Maicii Domnului. ” au fost ultimele ei cuvinte. Ei bine, această mustrare aspră m-a descumpănit. În fond, femeia nu rămăsese dezbrăcată în urma nefericitului incident. De ce totuși a provocat așa supărare măicuței? Poate pentru că strămoșii noștri, Adam și Eva, ne-au transmis genetic ideea că goliciunea în afara Paradisului Ceresc era amintirea păcatului originar și că acest păcat ar putea fi șters prin purtarea veșmintelor. Cine știe cu adevărat care este taina?!
În sfârșit, ne-a venit rândul să ne apropiem de crucea mormântului, s-o sărutăm și să rostim în gând rugăciunea adresată Cuviosului Părinte Arsenie. Am alăturat apoi ofranda noastră de flori celor aduse de alte sute de pelerini înaintea noastră, încât mormântul și o însemnată zonă din vecinătatea lui erau pur și simplu copleșite de bogăția culorilor, formelor și miresmelor atâtor fiice ale minunatei naturi. Se spune că părintele era mare iubitor de flori, iar creștinii își amintesc de aceasta la fiecare trecere a lor pe aici.
După reculegerea din fața mormântului Părintelui Arsenie, organizatoarea pelerinajului nostru ne-a recomandat să urcăm ceva mai sus prin pădure spre peștera în care s-a nevoit o întreagă viață Cuviosul Sihastru Ioan de la Prislop. Moaștele sale frumos mirositoare au fost descoperite în peșteră după mulți ani de la moartea sa și se pare că au fost duse la Mănăstirea Tismana, unde li s-a pierdut urma. Dar peștera în care și-a trăit mare parte din viața pământească este considerată făcătoare de minuni, după cum au mărturisit creștinii ce s-au bucurat de ajutorul Sfântului. De aceea, niciun drumeț la Mănăstirea Prislop nu ocolește peștera Sfântului Sihastru Ioan.
Am urcat și noi spre acel lăcaș, pe o potecă prin pădure, binecuvântată de umbra ulmilor seculari. Pe marginea unui povârniș carstic protejat de prăpastie printr-o balustradă metalică, poteca îngustă ne-a condus la baza micii grote în care a sălășuit sihastrul. Câteva trepte naturale dăruite cu generozitate de trupul de piatră al muntelui trebuiesc escaladate pentru a pătrunde în peșteră. Se formase bineînțeles o oarecare coadă, dar cu răbdare am ajuns și noi sus.
Peștera e foarte mică și nimic nu evocă modul cum s-a nevoit acolo părintele sihastru. De proveniență mai recentă pare a fi mica zonă cu icoane și suportul pentru lumânări. Vreo două vaze pentru depunerea florilor completează acest decor simplu, dar sfânt. Credincioșii se închinau în fața icoanelor, aprindeau lumânări, făceau fotografii sau filmau, apoi părăseau în tăcere peștera, coborând cu mare grijă treptele alunecoase ale muntelui spre a reveni la mănăstire. Așa am făcut și noi.
Pe drumul de întoarcere am mai zăbovit câteva momente în vecinătatea mormântului Cuviosului Părinte Arsenie, reluând rugăciunea de suflet cu care venisem aici. Nu știam multe amănunte din viața părintelui, dar știam că a dus o viață plină de încercări, care l-au călit pe drumul greu al dobândirii harului duhovnicesc. Și că acel har îl revarsă din plin asupra celor ce-i cer ajutorul, așa încât nu-i de mirare de ce atât de mulți români îl iubesc și se roagă lui. Abia la întoarcerea acasă am purces la a afla mai multe despre viața Părintelui Arsenie Boca, iar ceea ce am citit, documentarele pe care le-am văzut, mi-au sporit credința că părintele a fost un român cu suflet mare. Doar așa se explică de ce urmele sale nu s-au șters, ci s-au adâncit, nu numai în imaginile pictate de el, în scrierile sale, în predici, în profețiile lui prefăcute deja în realitate, ci mai ales în conștiința oamenilor. Mulți se întreabă de ce părintele nu a fost canonizat, căci minunile din viața celor ce i s-au rugat justifică deplin apartenența sa la spectrul sufletelor sfinte. La Mănăstirea Prislop am aflat că părintele însuși a cerut cu umilință să nu i se pună vreodată cunună de Sfânt, pentru că sfințenia e un dar al lui Dumnezeu pe care toți cei ce cu credință adevărată, probată prin fapte, o pot dobândi și nu trebuie să fim trufași pentru aceasta. Oricum, chiar din postura de Părinte Duhovnic al Neamului, așa cum îl numesc mulți, Părintele Arsenie Boca își ține cuvântul și dincolo de viața pământească. Oare nu ne-a promis el înainte de moartea sa pe care a profețit-o: ”Eu mă duc, dar de acolo, de unde oi fi, am să vă ajut mai mult ca acum...”? Și iată, peste tot sunt mărturii despre neuitarea Părintelui pentru poporul român. Citiți dacă vă încearcă curiozitatea sau dorul cunoașterii măcar acest articol:
secretele--sistemului.blo ... senie-boca.html
sau urmăriți un inspirat documentar despre viața Sfântului Ardealului, aici: razbointrucuvant.ro/2011/ ... 0%A028-nov-1989
Cu senzația iluminării în suflet, am reluat apoi drumul spre mănăstire. Câteva popasuri scurte la pangar, la izvorul cu apă rece și se spune, totdeauna sfântă, la biserica lăcașului, ne-au mai răpit o jumătate de oră.
Biserica, purtând dublu hram (Sfântul Ioan Evanghelistul - 8 mai și Înălțarea Sfintei Cruci - 14 septembrie) este o ctitorie veche de aproape șase sute de ani. Istoria ei de început este destul de incertă, dar izvoare scrise mai recente vorbesc despre primul ei ctitor, Părintele Nicodim, astăzi sanctificat pentru meritele sale în reorganizarea monahismului românesc pe teritoriul de azi al Ardealului. Domnița Zamfira, fiica voievodului muntean Moise Basarab, rămasă singură după moartea tatălui său și a celor trei bărbați cu care fusese cununată, și-a găsit aici alinare pentru suflet și trup, căci Domnul o împovărase și cu o boală gravă. Ea este considerată al doilea ctitor important al bisericii de la Mănăstirea Prislop, întrucât și-a donat toată averea pentru refacerea acestei vetre de credință, aflată atunci într-un grad înaintat de degradare. În pronaosul bisericii se află și mormântul domniței Zamfira, pe lângă care mulți trec fără să știe istoria acelei pietre de mormânt.
Din păcate, în incintă este interzis fotografiatul. Așa că n-am a vă oferi nici imagini ale mormântului Zamfirei, nici ale ușilor împărătești pictate de Părintele Arsenie Boca, considerat al treilea ctitor al bisericii. Părintele a fost stareț aici timp de 41 ani, apoi, din 1976, când Prislopul a devenit mănăstire de maici, duhovnicul paroh.
Așa cum am mai spus, Mănăstirea Prislop este săracă în clădiri impozante. Nici stăreția nu atrage cine știe ce atenția, iar pangarul, un chioșc mic la întretăiere de alei, nici atât: în afara cărților Părintelui Arsenie (toate volumele), a unei game destul de restrânse de icoane, cruciulițe și brățări cu însemne bisericești, nu prea ai ce alege. De fapt, ceea ce vrei să duci acasă cu adevărat, este speranța, gândul bun și recunoștința necondiționată pentru rugăciunile nevăzute ale Părintelui Arsenie Boca, aduse întru binecuvântarea noastră.
Mai presus de orice, întorcându-ne de la Mănăstirea Prislop, am purtat în gând cuvintele Cuviosului Părinte Arsenie, citite pe un fluturaș primit la poarta mănăstirii: ”Eu nu vă dau neapărat canoane, mătănii, rugăciuni și post, ci vă îndemn să vă schimbați purtările și să-I mulțumiți lui Dumnezeu pentru crucea pe care v-a dat-o. Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, că mulțumind lui Dumnezeu de toate durerile și schimbându-vă purtările, vă veți bucura. O veți face?”
Cu mulțumiri anticipate, rog ilustrarea muzicală de la adresa:
http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/paula-seling-ridica-voi-ochii-13
Trimis de mariana.olaru in 28.11.12 13:49:47
14 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (mariana.olaru); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
- Coordonate GPS: 45.63166454 N, 22.85028800 E - CONFIRMATE
ECOURI la acest articol
14 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
@mariana. olaru: Ma inclin in fata descrierii si trairilor prilejuite de vizita acestor locuri. De ceva timp ma gandesc si eu la un scurt pelerinaj, si cel mai la indemana mi-ar fi "El Camino de Santiago". Insa e greu de scos timp pentru a-l face chiar si pe bucati... Cu siguranta, insa, locurile de unde m-as intoarce cu multa liniste sufleteasca ar fi manastirile si bisericile noastre, despre care sper ca veti mai povesti.
Va multumesc pentru calatoria virtuala pe care am realizat-o impreuna cu dvs. !
@mariana. olaru: Multumim pentru randurile tale frumoase!
Am avut curiozitatea sa vad cate din cele 33 de manastiri carora le-ai trecut pragul in acest pelerinaj au fost vizitate si de mine. Putine, foarte putine. Doar 8.
Ati avut un traseu foarte interesant, incarcat cu monumente vechi si cu momente de mare incarcatura sufleteasca. As indrazni sa intreb cum de ati trecut pe langa Manastirea Bistrita - ctitoria lui Alexandru cel Bun si a multor domnitori urmasi, detinatoarea icoanei Sf. Ana mare facatoare de minuni pentru cei credinciosi. Manastirile Neamt, Sihastria, Secu, Horaita sunt toate deosebit de impresionante atat pentru pelerini cat si pentru simplii vizitatori.
P.S. Cred ca abia acum inteleg pe deplin ecoul tau la unul dintre review-urile mele de inceput ("Egiptul - altfel").
balasa violeta, și eu îți mulțumesc!
alinaro
Draga mea, îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Îți mărturisesc că în ignoranța mea, nu auzisem niciodată despre "El Camino de Santiago". Așa că, și de data asta Internetul a fost prietenul meu . Acum știu despre ce este vorba și mai ales, abia aștept ca tu, în calitate de viitoare eroină a acestui pelerinaj cu istorie străveche, să ne povestești cât mai curând despre el.
Și da, ai dreptate, pentru noi, românii, tot mai aproape de suflet este pelerinajul la mănăstirile noastre ortodoxe. Eu am simțit asta de multe ori, iar impresia mea au împărtășit-o și alții. Îți doresc ca la revenirea în țară să ai prilejul de a-ți înclina fruntea și a-ți lumina sufletul măcar în fața unui altar mânăstiresc de pe la noi. Aici simți mai intens că Hristos este Domnul tuturor!
iulianic, ecoul tău mă bucură cu deosebire, pentru că n-ai dat curs acelui impuls de moment care te îndemna să fii ”mai rezervată” în intervenții. Îți mulțumesc pentru că, se vede treaba, ai făcut eforturi pentru a înțelege corect ecourile mele, despre care eu însămi pot spune că ți le adresez mereu cu multă bunăvoință și înțelegere. De fapt, mă străduiesc să am o atitudine echilibrată față de opiniile tuturor interlocutorilor mei, pentru că nu uit niciodată: ce ție nu-ți place, altora nu face!
În ce privește pelerinajul la care am luat parte, pot spune că și pentru mine, mare parte din mănăstirile vizitate au fost ”premiere” . Coincidență sau nu, făcând la rându-mi un inventar, am constatat că și eu mai vizitasem înainte tot opt mănăstiri, în care am inclus și Catedrala de la Iași. Ba de multe dintre ele nici nu auzisem. Și trebuie să admit că dacă aș fi vrut să fac acest pelerinaj pe cont propriu, nu știu cât m-aș fi descurcat. Spun asta pentru că unele mănăstiri din program sunt plasate în afara drumurilor principale, am străbătut o întreagă rețea de drumuri județene peste tot pe unde am fost, un adevărat păienjeniș. Apoi, să străbați un drum așa lung în doar șase zile, nu e chiar ușor, că nu mergi pe autostradă. Din fericire, șoferul microbuzului nostru mai fusese pe la acele mănăstiri, era un tânăr în putere, fără fasoane la cazarea în comun și bun cunoscător al rețelei de șosele. Avea și GPS, dar se pare că hărțile nu erau actualizate, încât de câteva ori ne-am lăsat înșelați de indicațiile lui, și până la urmă am luat-o tot pe urma indicatoarelor rutiere. De fapt, costul pelerinajului nostru (400 lei/persoană) a reprezentat în cea mai mare parte c/val. transportului (300 lei/persoană), restul de 100 lei fiind folosiți pentru cumpărarea în comun a produselor alimentare-ulei, zahăr, făină, orez, paste făinoase-pe care le-am donat mănăstirilor care ne-au asigurat cazarea, totdeauna gratuită. Am fost 16 persoane, plus șoferul.
Programul a fost destul de încărcat, așa se explică de ce am trecut prin vecinătatea altor multe mănăstiri cunoscute și pline de har, cum e și Mănăstirea Bistrița de care vorbești, fără să ne oprim. Trebuie să spun că această alegere a fost făcută cu bună știință, încercând pe cât ne stătea în putință să evităm mănăstirile cu trafic mare de turiști. Scopul pelerinajului nostru era unul spiritual, iar dacă vrei să te rogi în liniște, este important ca lăcașul în care zăbovești să fie unul mai puțin frecventat. Mănăstirea Bistrița am mai văzut-o cu mulți ani în urmă, iar o icoană făcătoare de minuni cu Sfânta Ana ținând-o în brațe pe Prunca Maria am văzut și-n cursul acestui pelerinaj: Mănăstirea Almaș are o astfel de icoană cu har dumnezeiesc, așezată la loc de cinste în fața altarului din biserica nouă.
Ca să nu mai lungesc vorba, promit că reîntorcându-mă mereu cu gândul la sfintele lăcașuri prin care am trecut, voi încerca să-i fac părtași acestui periplu și pe cititorii site-ului AFA.
Încă o dată îți mulțumesc!
Mulțumesc, Cristina, mă bucur că ți-a plăcut. Acum, rămâne să ne pui și tu în fața propriilor impresii despre ce a fost sau ce va fi călătoria ta la Mănăstirea Prislop
@mariana. olaru: Am fost acolo anul acesta prin aprilie, dar nu aș putea exprima mai bine decât tine în cuvinte sentimentele ce te încearcă la vizitarea unui astfel de loc plin de liniște și binecuvântare.
cautand informatii despre manastire deoarece maine doresc sa merg acollo, am gasit impresiile dvs, care va spun sincer m-au impresionat pana la lacrimi. de fapt asta se intampla cu mine ori de cate ori intru intr-o manastire, incep lacrimile sa curga fara sa le pot opri. trairile dvs si felul in care ati scris au avut acelasi efect asupra mea. va multumesc pt acest review.
@danamandache
Mulțumesc pentru cuvintele de prețuire!
Tocmai m-am întors sâmbăta trecută dintr-un alt pelerinaj, care a inclus din nou Mănăstirea Prislop. Reîntâlnirea cu acest lăcaș sfânt m-a surprins cu schimbări peisagistice și edilitare neașteptate și de mare anvergură. Așa încât, unele dintre relatările mele de aici, nu-și mai găsesc corespondent în noua realitate și mergând pe urma impresiilor mele, poate vei fi surprinsă să găsești o altă imagine a locurilor.
Astfel, la poarta mănăstirii s-au amenajat trei parcări generoase, amplasate pe trei terase diferite. Lucrarea nu este definitivată, urmând, după cum am aflat de la o măicuță, ca întregul spațiu să fie asfaltat. Deocamdată, parcările au doar fundația de pietriș.
Lângă parcări, de-a luungul drumului, dar tot în afara incintei mănăstirești, s-au înșirat diverși comercianți cu tarabele lor. Vând obiecte bisericești, cărți, artizanat, dar și pepeni, fructe, legume, miere și produse apicole, floricele de porumb sau porumb fiert. Ce mai, un adevărat târg, a cărui alăturare de sfântul lăcaș nu mi-a părut a fi prea potrivită. Dar oamenii au găsit aici un vad bun și prosper pentru comerț și pesemne încearcă și ei să-și câștige pâinea cea de toate zilele.
Și incinta mănăstirii s-a schimbat mult în doar un an, semn că Cinstitul Părinte Arsenie Boca, așa cum a promis, are grijă și dincolo de hotarele acestei lumi de lăcașul pe care l-a păstorit atâta vreme. Puhoiul de creștini care zi de zi fac coadă la mormântul său, sunt sigur și cotizanți prin plata pomelnicelor și acatistelor, la creșterea veniturilor mănăstirii. Iar banii deja au început să schimbe înfățișarea mănăstirii: biserica veche de 600 ani, a intrat în renovare și reparații capitale, acum are acoperiș aurit, iar schelele îmbracă zidurile exterioare, semn că se are în vedere și refacerea stratului de tencuială.
Lângă biserică s-a construit un paraclis încăpător, înconjurat de o vastă terasă în trei trepte pentru asistența credincioșilor la sfintele slujbe.
Au răsărit ca ciupercile după ploaie mai multe clădiri robuste, de fapt case de oaspeți, lucru de altfel absolut necesar, având în vedere pelerinajul asiduu și permanent al miilor de credincioși ce vin din toate colțurile țării să se închine la mormântul Părintelui Arsenie.
Micul chioșc ce servea ca pangar, este acum deschis doar pentru vânzarea lumânărilor. Actualul pangar funcționează astăzi într-o clădire nouă, amplasată chiar la poarta mănăstirii. Din păcate, spațiul de servire a rămas tot insuficient, iar cozile nelipsite.
Drumul până la mormântul Părintelui Arsenie a fost reamenajat, întregul parcurs fiind acum frumos pavat cu lespezi de piatră.
Chiar și coada de pelerini formată la mormânt am descoperit-o schimbată: mult mai lungă decât la prima mea vizită și mult mai liberală! Câteva femei purtau pur si simplu pantaloni, fără a-și completa ținuta cu fusta obligatorie din garderoba mănăstirii, iar această postură nu am văzut să stârnească oprobiul măicuțelor prezente lângă mormânt. Tăcerea care mă tulburase la precedenta mea vizită, era acum doar o amintire. Mulți vorbeau, râdeau sau păreau a sta la coadă la bilete pentru vreun spectacol. Abia lângă mormântul Părintelui, discuțiile amuțeau și oamenii deveneau sobri și tăcuți, pe măsura pioșeniei ce fiecare o purta în suflet și a rugăciunilor ce se rosteau în gând.
Oricum, trăirea spirituală pe care eu însămi am încercat-o lângă mormântul Părintelui Arsenie Boca, este una deosebită și de mare intensitate. În cursul acestui ultim pelerinaj, am poposit și lângă mormântul Părintelui Iustin Pârvu (la Mănăstirea Petru-Vodă), și lângă cel al Părintelui Cleopa (la Mănăstirea Sihăstria), alți doi mari duhovnici ai neamului. N-am cunoscut personal pe niciunul din acești sfinți părinți, dar îi respect și-i venerez pentru ceea ce au însemnat ei pentru conștiința creștină a poporului nostru, otrăvit atâta vreme de ateismul socialist. Și totuși, singurul de care mă simt apropiată ca de un frate mult iubit, este Părintele Arsenie Boca.
Și dacă doar lectura review-ului meu ți-a trezit o asemenea emoție încât ai plâns, sunt sigură că proiectata ta vizită la Mănăstirea Prislop, va fi cu atât mai mult o veritabilă trăire spirituală. Iar lacrimile, lacrimile se spune că sunt un dar de la Dumnezeu, dat celor care se pocăiesc sincer de păcatele lor, dar mai ales celor care trăiesc și simt cu inima un imens sentiment de iubire pentru tot și pentru toate din jurul nostru.
Îți doresc să ai călătorie frumoasă și cu folos!
Va multumesc mult pentru pretioasele informatii. aseara am citit mult despre viata parintelui si imi doresc din suflet sa ajung la aceasta manastire. Multumesc pentru gandurile bune, ma ajuta pentru ca am mari emotii acum cand ma pregatesc de plecare, am fluturasi in stomac asa cum aveam cand eram la scoala, inaintea unui examen important. Multa sanatate va doresc!
@danamandache: Multumesc pentru toate aceste informatii si pentru felul in care ati scris acest articol... M-a ajutat sa-mi fac o impresie despre acel loc pe care am si reusit sa-l vizitez, imediat dupa ce am citit articolul d-voastra. As mai vrea sa fac o precizare vis a vis de episodul cu maicuta, care a mustrat mai sever o femeie... Am asistat la o scena in care, un domn ignorand toate atentionarile cu privire la fotografiat si filmat, a insistat sa filmeze si sa se fotografieze la crucea parintelui... Maicuta i-a atras atentia, insa acesta a inceput sa vocifereze si sa vorbeasca rastit, spunand ca e de la Patriarhie... sarind peste penibilul situatiei, mi s-a parut o lipsa de bun simt a acelui domn care pana la urma s-a fotografiat in toate ipostazele la cruce... unii nu pot pur si simplu sa respecte reguli. Nu are importanta de ce au fost facute sau motivele care au stat la baza lor. Ele trebuiesc respectate. Si tot de respect este vorba atunci cand esti inconjurat de oameni care au nevoie de liniste si pace in suflet... In concluzie, consider ca maicuta de la cruce isi are rolul sau bine stabilit... daca nu ar fi atat de categorica si de hotarata sa faca ordine in preajma, sunt sigur ca acolo ar fi un haos total...
Sebastian TM
După ce am citit cuprinsul ecoului, cu bunăvoință îndrăznesc să cred că acesta mi se adresează mie și nu @daneimandache, pentru că eu sunt autoarea articolului la care faci referire. Mai jos poți selecta și articolul Danei, unul dintre cele mai pline de trăire spirituală care s-au publicat pe acest site la capitolul Mănăstirea Prislop, așa încât chiar merită citit.
Cred și eu că rânduielile din mănăstiri sunt făcute cu simț practic și în spiritul asigurării atmosferei de liniște, pace, respect și evlavie care însemnează viața monahală. În legătură cu incidentul în discuție, eu una nu am dorit să pun un stigmat sau să dezavuez gestul măicuței cu pricina. Cu siguranță, nu-și făcea decît datoria. Am exprimat doar surprinderea că din demersul acela lipsea... duhul blândeții. Nu știu cum sunt alții, dar pe mine mă afectează și mă schimbă o observație sau un îndemn rostit cu bunăvoință și înțelegere, nicidecum o apostrofare făcută cu ton mânios și neînduplecat.
Așa că, sunt doar pe jumătate de acord cu părerea exprimată de tine în ultima frază:
”În concluzie, consider ca maicuta de la cruce isi are rolul sau bine stabilit... daca nu ar fi atat de categorica si de hotarata sa faca ordine in preajma, sunt sigur ca acolo ar fi un haos total...
Pentru că am văzut și alte locuri sfințite de harul unor mari duhovnici (la Sihăstrie, la Petru Vodă, la Rohia, la Techirghiol) și peste tot am constatat că fără să fie nevoie de vreo supraveghere specială, oamenii cinsteau cum se cuvine locurile de odihnă veșnică ale celor ce odihneau acolo.
Sunt de acord însă că la Prislop situația e ceva mai specială, dat fiind puhoiul de lume ce zi de zi trece pragul mănăstirii întru cinstirea amintirii părintelui Arsenie Boca. Și în astfel de ocazii, la fel ca la marile pelerinaje de hramuri sau de sfinte moaste, lumea mai uită de buna cuviință, încât fără instituirea unor reguli de conduită și fără personal ajutător, o intenție bună se poate transforma într-un adevărat... carnaval, spre deliciul mass-media și dezavuarea din partea opiniei publice. De altfel, așa cum am mai completat într-un ecou puțin mai sus, la a doua mea vizită la Prislop am realizat că situația s-a schimbat semnificativ, îngăduința măicuțelor de strajă la mormânt fiind cu totul evidentă.
Mulțumesc pentru ecou și mă bucur că lectura acestui articol a fost un bun îndemn pentru tine spre a vizita Mănăstirea Prislop.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Mar.2023 Arsenie Boca, Prislop și Securitatea — scris în 08.04.23 de ⭐ValentinB_88⭐ din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Oct.2022 Mai facem ceva si pentru suflet — scris în 28.10.22 de resita2009 din REșIțA - RECOMANDĂ
- Oct.2021 La Părintele Arsenie, pe timp de pandemie — scris în 18.10.21 de ⭐ValentinB_88⭐ din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Aug.2018 Reculegere la Manastirea Prislop — scris în 19.08.18 de Oana07 din ALBA IULIA - RECOMANDĂ
- May.2018 Chemarea spre acest colț de paradis a fost făcută de glasul inimii — scris în 06.05.18 de adriananicoleta din PLOIESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2016 Mănăstirea Prislop, pelerin la mormântul Părintelui Arsenie Boca — scris în 17.02.17 de Lucien din MIERCUREA CIUC - RECOMANDĂ
- May.2016 O calatorie din suflet, pentru suflet — scris în 09.05.16 de dianagiurgiu din CLUJ-NAPOCA - RECOMANDĂ