Mănăstirea Dervent, o mănăstire altfel

TIPĂREȘTE

Nu vreau să deranjez pe nimeni. În general, spui. Că-n niciun domeniu nu sunt cheia, n-am veleități de om deștept. Nici măcar în turism, sau, ce știu io, orice domeniu!

Mai ales atunci când vine vorba despre religie, pentru că lucrurile se pot aprinde mai repede decât o lumânare uitată într-un loc cu curent. Așa că n-am să mă apuc să dau verdicte, să explic ce e bine și ce e rău și nici să mă erijez în mare cunoscător. Nu sunt.

O să vă povestesc doar despre una dintre multele mănăstiri dobrogene. Dar nu despre una oarecare. Despre Mănăstirea Dervent, un loc pe care mulți îl consideră printre cele mai importante și mai căutate din Dobrogea.

Derventul are însă ceva al lui, ceva ce nu găsești în cărțile de istorie și nici nu poți măsura cu ruleta. Are o poveste. De fapt, are mai multe, dar una dintre ele a devenit aproape definiția locului: legenda „crucilor crescute din pământ” .

Se spune că, odinioară, un împărat roman, nu spui nume, găsiți pe wikipedia, a hotărât să pedepsească niște oameni ce tocmai se creștinaseră, cu moartea. Împărații, știm cu toții, au apucături d-astea: fie să-și mărite fetele, fie să se-ntreacă cu alți împărați, cu nume colorate, și-și trimit băieții să facă fapte de băiețeală, fie mai știu eu ce. Ăsta avu fixul de vi l-am spus. După ce i-a merlit pe ăia patru creștini intervine legenda: din pământul de i-a îngropat pe nefericiții ăia au apărut cruci. Așa, pur și simplu. Ei, ceva mai târziu, crucile astea au fost descoperite de-un cioban, care avea defecte existențiale: era surdo-mut. Omul, total neștiutor, s-a culcat între alea cruci și dimineața s-a trezit apt-combatant, auzea și vorbea de nu se mai sătura! Asta e legenda. Și dacă te gândești bine, recunoașteți, e o poveste tare frumoasă. Atât de frumoasă încât îți vine să nu întrebi prea multe.

Las deoparte veșnica tendință mioritică a poporului român de a avea câte un cioban în fiecare poveste importantă. Probabil că, dacă mai stăm puțin, aflăm că și piramidele au fost ridicate de un cioban care-și pierduse oile.

Partea cu adevărat frumoasă a poveștii vine însă după.

Vestea tămăduirii s-a răspândit, iar la Dervent au început să vină oameni cu tot felul de beteșuguri. Și nu doar creștini. Au venit musulmani și oameni de alte credințe. Fiecare cu Dumnezeu-ul lui, cu felul lui de a se ruga, cu necazurile și speranțele lui.

Și, cumva, tocmai aici mi se pare că stă frumusețea locului.

Nu în explicația legendei. Nu în încercarea de a demonstra dacă acele cruci chiar au „crescut” din pământ sau dacă totul are o explicație pe care încă n-o știm.

Ci în faptul că, în povestea asta, oamenii nu s-au întrebat prea mult unii pe alții: „Tu cum te rogi?”

Au venit și au cerut bine.

Pentru mine, poate că asta este esența religiei. Sau cel puțin așa mi-ar plăcea mie să fie: Dumnezeu este unul și bun, iar binele pe care îl face nu se uită la eticheta pe care o purtăm noi.

Că doar n-o să stea Dumnezeu să verifice buletinul înainte să ne facă bine.

Iar dacă Derventul a reușit să păstreze ceva din această poveste, atunci poate că tocmai asta îl face o mănăstire altfel.

Sigur, legenda are, ca toate legendele, un sâmbure de adevăr. O explicație, o întâmplare, poate o urmă de istorie. Și noi, oamenii moderni, avem o mare nevoie să scoatem sâmburele acela la lumină, să-l întoarcem pe toate părțile și să spunem: „Aha! Deci asta a fost!”

Dar oare chiar ne ajută întotdeauna adevărul?

Ne ajută cu ceva faptul că știm că Moș Crăciun nu există?

Uite că mie mi se pare că, uneori, stricăm lucrurile frumoase încercând să le lămurim până la capăt. Ruinăm cea mai frumoasă poveste a copilăriei doar pentru că vrem să demonstrăm că sania nu poate zbura și că renii, probabil, n-au nici permis de conducere.

Poate că și locurile acestea au nevoie de puțină taină. De o poveste spusă încet, la gura sobei, de o bunică ce știe multe, dar nu simte nevoia să le demonstreze pe toate.

La Dervent, crucile sunt acolo. Pământul este acolo. Povestea este acolo.

Și poate că e suficient. Pentru că în lumea viselor totul e posibil. Și, Doamne, ce frumoasă este lumea viselor , aia -n care nimic nu te poate înfrânge, în care zânele sunt cu tine și Dumnezeu nu lasă să ți se întâmple nimic rău !

La Dervent se ajunge ușor. Dacă vii dinspre Constanța, cazul meu, înseamnă să călătorești, auto, cum fusei io, vreo două ore. Mult pentru unii, știu. Dar, dacă accepți varianta asta, te alegi nu doar cu o destinație, ci și cu o călătorie care are farmecul ei.

Pentru că, încet-încet, peisajul se schimbă. Pleci dintre câmpiile Dobrogei și, fără să-ți dai seama când anume s-a întâmplat minunea, începi să urci printre dealurile molcome ale părții ăsteia de țară. Nu sunt munți care să te lase cu gura căscată, nu. Sunt dealuri cuminți, așezate parcă acolo de cineva care n-a vrut să se laude prea tare cu ce a făcut.

Și mai treci prin niște localități care au, fiecare, povestea lor: Murfatlar, Adamclisi, Băneasa…

Nume cunoscute, nume care parcă vin cu câte o amintire la pachet. Iar între ele, drum, câmp, deal, câte-o casă, câte-un copac stingher și multă Dobroge.

Îți vei bucura privirea cu locuri frumoase tocmai prin simplitatea lor. Și, hei, cine spune că frumosul trebuie să fie complicat?

Uneori, un drum pustiu, o lumină bună și un deal rotunjit de vânt sunt suficiente. Nu-ți trebuie neapărat cascade, palate și peisaje de pus pe magnetul de frigider. Deși, dacă sunt, nu mă supăr.

Eu unul am început să cred că Dobrogea are felul ei de a te face să încetinești. Nu neapărat mașina — că acolo mai sunt și indicatoare, și poliție, și alte lucruri care ne readuc cu picioarele pe pământ — ci gândurile.

Și poate tocmai de aceea drumul spre Dervent face parte din poveste. Nu e doar drumul care te duce undeva. E un drum care te desprinde, puțin câte puțin, de gălăgia de acasă.

Iar când, după aproape două ore, ajungi la mănăstire, ai impresia că n-ai venit doar câțiva zeci de kilometri mai departe.

Ai venit într-un loc în care timpul curge un pic altfel.

Sau poate doar noi suntem cei care, pentru câteva clipe, ne-am hotărât să nu-l mai grăbim.

La Mănăstirea Dervent m-a surprins, în cazul meu, tocmai lipsa acelei rigidități religioase pe care, nu știu de ce, o asociem uneori cu lăcașurile de cult. O anumită solemnitate, o tăcere apăsată, senzația că trebuie să pășești cu grijă, să vorbești încet și, eventual, să-ți ceri scuze și de la pereți dacă ai tușit mai tare.Aici n-am simțit asta.O mănăstire în care legenda nu desparte oamenii.Îi aduce împreună.

Am ajuns la Dervent într-o frumoasă zi de sâmbătă, pe 3 octombrie 2026.Mănăstirea se vede de pe șosea. Mare, impunătoare, cumva, pentru gustul meu, prea mare. Și, da, recunosc, strident de impunătoare. Genul acela de construcție care pare să spună de la distanță: „Uite-mă! Sunt aici!”

Numai că, odată intrat în curte, lucrurile se schimbă.Constați că nu ești strivit, tu, omul cu gândurile tale, de măreția clădirilor. Din contră. Găsești o curte largă, care este, de fapt, o mare grădină, cu vegetație frumos întreținută și, mai ales, cu niște aranjamente sculpturale care se potrivesc locului. Nimic strident, nimic pus acolo doar ca să impresioneze.

Și apare senzația aceea greu de explicat, dar ușor de recunoscut: liniște. O liniște care nu te apasă, ci te lasă să te auzi pe tine.Poate chiar să te regăsești.

Nu ți se impun reguli. Cel puțin nu altele decât cele care țin de bunul-simț și de buna cuviință. Nu simți că trebuie să demonstrezi nimic și, mai ales, nu simți că cineva încearcă să-ți demonstreze ceva.

Biserica veche este prima care te primește. Și ea este o clădire mare, impozantă, dar reușește, într-un fel, să fie discretă. Nimic spectaculos. Și poate că tocmai asta îmi place.Aici nu trebuie să ți se demonstreze nimic și, cel mai lejer, nici tu!

Pe partea stângă se află Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului. Are un ritual al ei, respectat de cei încercați de viață.Și aici nu mai facem ironii.Pentru că nu vreți să știți ce suntem în stare să facem atunci când avem un necaz. Sau când ne dorim cu disperare ceva. Mai ales când dorința nu are nicio legătură cu loto 6 din 49, cu vile, mașini sau vacanțe în Maldive. Când dorința este pentru cineva drag. Pentru un copil bolnav. Pentru un om pe care îl iubim și pe care viața l-a pus la grea încercare. Pentru cineva care are nevoie de o minune. Atunci devenim, cu toții, foarte serioși.

Și poate că tocmai aici începe adevărata poveste a unui loc ca Dervent. Nu în zidurile lui mari, nu în crucile despre care spune legenda că au crescut din pământ și nici măcar în minunile despre care auzim. Ci în oamenii care vin aici cu speranța lor. Uneori timidă. Alteori disperată. Dar întotdeauna sinceră. Lângă Biserică, pe partea stângă este o cameră unde se află una dintre sfintele cruci, cea căreia i se atribuie puteri legate de minuni pentru oameni, de sănătate, mai ales. Încăperea este simplu mobilată, are expuse moaște diferite.

Afară, în spatele bisericii, se află a doua cruce, ultima care a rămas, asta ajută pentru animale. Bine, presupun că tot oamenii vin să se roage pentru sănătatea animalelor lor, nu dezvolt ideea, nu vreau să dau în desuet.

Mănăstirea Dervent mai are, în spatele Bisericii vechi, o construcție nouă. Ceva gen Catedrală. Mare. Foarte mare. Impresionantă prin dimensiuni, fără îndoială.Numai că, aici, recunosc, gustul meu se împiedică puțin.Mi se pare ostentativă. Opulentă. Cam departe de modestia pe care o tot promovăm atunci când vorbim despre nimicnicia omenească în fața Veșniciei.Acuma, ca să nu stârnesc animozități în plus față de mine din partea ălora care bântuie pe AFA, mă opresc aici. Nu de alta, dar am venit la Dervent pentru liniște, nu ca să-mi fac dușmani noi.Și, oricum, fiecare vede un loc prin ochii lui. Eu asta am văzut.

Dar nu poți vorbi despre Dervent fără să pomenești despre Izvorul Tămăduirii, aflat la vreo 400–500 de metri de mănăstire.Și până acolo merită să mergi.

Drumul este ușor, o plimbare chiar plăcută, mai ales într-o zi caldă. Treci printr-un pâlc de copaci și, încet, parcă te desprinzi de clădirile mari, de ziduri, de toate lucrurile construite de oameni.E o plimbare simplă. Și tocmai de aceea frumoasă.Ajungi la izvor și, dacă ai norocul să prinzi o zi cum am prins eu, o zi de toamnă neașteptat de caldă, locul pare aproape desprins dintr-o poveste spusă de cineva care n-are nevoie să înfrumusețeze nimic.Ai mers prin căldură. Ai mers printre copaci dar căldura tot te-a răzbit... Ai ajuns undeva unde e mai răcoare. Te oprești. Îți tragi sufletul. Și bei o gură de apă rece, proaspătă, din izvor.Atât.Și, pentru câteva clipe, nu mai ai nevoie de nimic.Poate că aici este una dintre acele mici extrapolări pe care ni le putem permite despre noi, ca popor. Despre oamenii de demult care au știut să respecte natura și munca sinceră. Au găsit un izvor și, în loc să-l transforme imediat în ceva complicat, l-au lăsat să curgă.

Apă. Copaci. Pământ. Muncă. Și un loc unde omul să-și tragă sufletul.Poate că, până la urmă, nu ne trebuie chiar atât de mult ca să ne fie bine. Poate doar am uitat.

Acuma, ar trebui să închei.Bine, mulți dintre voi mi-ați spune că nici nu trebuia să-ncep. Știu. Dar, nah, am fost impresionat de mănăstirea asta și, până la urmă, despre asta am vrut să vă povestesc, pentru c-am fost, sincer, impresionat!Nu pentru rigurozitatea ei religioasă. Nici nu mă pricep suficient cât să mă pronunț asupra ei.M-a atras altceva. Trăirea. A fiecăruia. A celor care vin aici cu credința lor, cu necazurile lor, cu speranțele lor, cu rugăciunile lor. Și, poate, chiar a celor care vin mai degrabă cu întrebări decât cu răspunsuri. Sau, cu povești. A mea, tocmai ce v-am spus-o.Poate că n-am înțeles tot. Poate că nici n-am încercat.

Dar am plecat de la Dervent cu senzația că, dincolo de cruci, legende, moaște, biserici mari și izvoare tămăduitoare, rămâne omul. Cu ale lui. Cu speranțele lui. Cu fricile lui. Și cu nevoia lui, veche de când lumea, de a crede că binele e posibil.Pentru mine, cam asta a fost Dervent.

Acuma plec. Haidi, pa!

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 14 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI