Fuga la lac și plimbarea la pas... pe lac.

TIPĂREȘTE

Am plecat din Miercurea Ciuc curând după micul dejun, nu aveam altă treabă pentru ziua în curs decât de a ne transborda vreo 60 km mai la sud-est și a ne instala în noua noastră bază temporară din Târgu Secuiesc. A urma calea cea mai scurtă nu-i chiar de noi, deci am decis să ocolim un pic, așa că în localitatea Cozmeni am cotit-o dreapta spre Băile Tușnad. Era prevăzut – poate – un scurt popas și pe-aici, dar nu l-am mai făcut până la urmă, ne-am mai oprit cândva; în plus începuse să picure, iar bordul mașinii afișa o temperatură exterioară... brrr... cu care nu prea eram obișnuiți... cel puțin nu în ultimele 6-7 luni: nu mai mult de 11-12°C...

Am mers mai departe și în Bixad iar am cotit-o, de data aceasta spre stânga, direcția Balvanyos – Târgu Secuiesc. Ne cam era teamă de drumul ăsta, cândva ne-a pus mașinuța la grele încercări, însă ne-am asumat riscul, de dragul obiectivului pe care-l aveam (neapărat!) în vizor: Tinovul Mohoș. Până la urmă, n-a fost chiar așa de rău, se vede treaba că s-au mai mișcat lucrurile și prin partea asta de țară; chiar și cei 7-8 km până la lac i-am găsit perfect asfaltați, ușor de străbătut.

Păi care lac, că parcă era vorba de un tinov, nu?! Pentru cei care n-au prea bătut zona, se cuvine să amintesc că ambele – Lacul Sf. Ana și Tinovul Mohoș – aparțin aceleiași rezervații naturale (cu suprafață totală de vreo 300 kmp), cele două putând fi abordate „la pachet” (rezervați-vă o zi întreagă, dacă vremea e bună, sau măcar jumătate de zi!). Noi am mai fost în trecut de vreo 2-3 ori la Lacul Sf. Ana, dar niciodată n-am avut timp și pentru tinov, așa că de data asta am zis să inversăm prioritățile.

Cele două sunt despărțite de aproape 2 km de șosea serpentinoasă; din zona tinovului se coboară la lac, diferența de altitudine fiind de vreo 100 m (cei mai aventuroși pot scurta drumul direct prin pădure). Față de dățile trecute, am găsit lucrurile un pic schimbate, în sensul că era total interzis accesul mașinilor pe acest tronson. Sincer, m-am bucurat, asta înseamnă ceva mai puțină poluare...

În plus, a fost amenajată o parcare „ca la carte” în partea stângă a drumului, la umbră de cetină deasă (mă rog, nouă numai umbră nu ne trebuia...). Ideea e că sunt de toate acolo, adunate pe o suprafață mică: parcare, magazin de suveniruri, toalete, centru de informații turistice, mâncătorie cu loc de picnic, chiar și o căbănuță am văzut! Și zonă de campare. Există și un shuttle-bus, de fapt un microbuz, destinat persoanelor cu mobilitate scăzută, ce face naveta periodic până la lac și înapoi.

Dacă staționezi în zonă până la 30 de minute, nu te costă nimic; dacă vrei mai mult, plătești mata 24 lei/auto pentru primele 3 ore, apoi câte 2 lei/30 minute. Poate părea mult pentru unii, nouă ni s-a părut perfect rezonabil, mai ales după ce am aflat unele lucruri. În banii ăștia intră vizitarea celor 2 obiective, lacul (la liber; interval orar 9-19 vara, 10-18 iarna) și tinovul (numai cu ghid, din oră în oră, la „și un sfert” ; 10:15 -18:15, apr-sept). Și mai intră ceva, mai abstract, dar foarte important: conservarea și întreținerea zonei. Doar un exemplu, pe care avea să ni-l dezvăluie ghidul un pic mai târziu: au fost angajați scafandri să curețe fundul lacului și au dat de tot felul de obiecte de proveniență umană. Mai mult, se pare că în primă fază acestea erau acoperite de un strat grosuț de... smac; analizându-se, s-a dovedit că deriva din produse gen loțiuni de plajă și alte asemenea. De prisos să spun că de atunci s-a instituit interdicția scăldatului în lac.

Am găsit ușor loc de parcare, desigur; sfârșit de sezon, vreme mohorâtă... Am pus pe noi toate hainele mai grosuțe din dotare și ne-am făcut curaj a ieși în atmosfera umedă și rece (până la urmă, cât timp am fost în mișcare, n-a fost chiar așa rău). Am decartat bănuțu’; în acest sens, există un automat, dar și un ghișeu la care prestează un om. De la el am aflat că turul cu ghid la tinov abia începuse, până la următorul mai aveam de așteptat vreo 45-50 de minute. Ne-a arătat și locul de unde începe – dincolo de drum, la capătul unei poteci ce străbate întinsa poiană, sub cetina brazilor.

Dacă stăm pe loc, înghețăm. Să intrăm la adăpost să mâncăm/bem ceva?! Abia am mâncat/băut la pensiune, acum o oră și un pic! Așa că am decis să dăm o fugă până la lac. Oare ce-o fi fost în capul nostru când am crezut ce scria pe panoul informativ?! Cum să faci 1400 m în 10 minute la coborâre și 15 la urcare?! Ha-ha-ha! Doar dacă alergi „cu viteză maximă” , vorba lui Băiețel-Mititel (preluată dintr-un desen animat de pe vremuri) !

Până la urmă, asta a și fost: o fugă. Pe la jumătatea drumului am realizat că timpii reali vor fi alții și că, dacă ne grăbim un pic (mai mult), vom avea oarece șanse de a ajunge la timp la întâlnirea cu ghidul pentru următorul tur! ???? Eu, una, nu eram foarte sigură de asta; îmi place să mă mișc în natură, dar la capitolul viteză nu stau prea grozav. Rezultă că pas să ne mai abatem pe la locul de belvedere (pe la jumătatea traseului, se face o cărare în dreapta, ce urcă scurt și intens; micul balcon oferă priveliști de vis asupra lacului înconjurat de păduri de brazi!) și, pe ici, pe colo, am mai tăiat-o pe scurtături, mai ales la coborât.

În zona lacului se află un chioșc de unde se pot cumpăra langoși și colac secuiesc, precum și câte ceva de băut; alături, o mică terasă. Desigur, noi am dat ignore acestor lucruri. N-am mai mers nici până la capelă, așa cum am făcut data trecută, nici n-am înconjurat lacul pe potecă (probabil că n-am fi făcut-o oricum, de frica urșilor). Ne-am abătut un pic pe pontonul de unde se închiriază bărci (nu și în ziua cu pricina, cred că era prea frig pentru atari activitate), mai mult pentru a ne umple plămânii cu aerul ozonat și a face câteva poze „din mijlocul lacului” . Frumos! Liniște și pace, puțini vizitatori, exact cum îmi place.

Am băgat viteză la întoarcere, m-am mirat de mine că n-am avut nevoie decât de o pauză de 1-2 minute! Ajunși sus, transpirați și gâfâind cu sârg, am străbătut poiana largă, la capătul căreia se zărea un grup de persoane; cu siguranță, cel căruia trebuia să ne alăturăm pentru vizita la tinov. La un moment dat, grupul a părăsit locul de adunare (dotat cu băncuțe de lemn dispuse în cerc și cu ceva panouri explicative despre fauna și flora zonei) dincolo de linia pădurii. Ne-am văzut nevoiți să mărim și mai tare pasul, bodogănind în barbă (eu), căci mai erau 3-4 minute până la ora H. Ghidul ne-a văzut și ne-a strigat de departe să nu ne grăbim, că ne așteaptă, pur și simplu se băgaseră sub copaci pentru a se feri de picăturile fine de ploaie.

Ne strânseserăm vreo 12-15 persoane, tineri de toate vârstele ????. Înainte de a începe turul propriu-zis, ghidul ne-a povestit câte ceva despre felul ceea ce aveam să vedem și despre geneza locurilor. Explicații amănunțite, prea multe informații pentru creierașul meu (născut) obosit! ???? Am încercat să notez într-un carnețel pe care-l port mereu cu mine, dar curând am pierdut șirul...

Esențialul sună cam așa: acum multe, multe mii de ani (10700 î. Hr. ; asta am apucat să scriu), pe locul ăsta era un mare vulcan care a erupt catastrofal. În consecință, geografia zonei s-a modificat dramatic, iar craterul a fost inundat, rezultând un lac de 4 ori mai mare decât suprafața actulului Sf. Ana. După alte mii de ani (nu mai știu exact câte), vulcanul a erupt prin alt crater, cenușa vulcanică s-a depus și a colmatat aproape în totalitate vechiul lac, din care au mai rămas doar câteva ochiuri de apă, până în zilele noastre. Și cel de-al doilea crater avea să fie inundat și așa a apărut Lacul Sf. Ana. Sfârșit.

De fapt, nu există niciun sfârșit în povestea asta, căci natura este într-o permanentă... autoajustare. Stratul de cenușă vulcanică s-a preschimbat în turbă, grosimea acesteia e variabilă, ajunge până la 20 metri (în medie, 10 m). Practic, locul este o imensă mlaștină oligotrofă (aproape lipsită de minerale și substanțe nutritive, practic cele puține provin din apa de ploaie!). În apa intens acidă (ph 4!) a lacurilor nu trăiește nicio viețuitoare, în schimb pe smârcurile acoperite cu un strat subțire de pământ a supraviețuit o floră deosebită, veritabilă relicvă a erei glaciare: mușchiul de turbă, câteva pâlcuri de pin silvestru sau mesteacăn pitic. Cele puține specii de ierburi cu flori sau chiar fructe se întâlnesc doar aici, fiind specifice turbăriilor; printre ele, celebra roua cerului (insectivoră), ruginarea sau rozmarinul de turbă (mai otrăvitoare decât mătrăguna!), nebunelele sau vuietoarea (halucinogenă), merișorul și afinul de turbă, bumbăcarița.

Animăluțe nu prea trăiesc aici, doar ceva insecte, târâtoare mici sau păsări. Și, din când în când, mai vine în vizită Maricica, o ursoaică semi-domestică, în căutarea boabelor dulci-acrișoare. După plecarea oamenilor din zonă, desigur.

Ca orice mlaștină, locul este periculos de străbătut, te poate trage în adâncuri cât ai clipi. Partea turistică a fost prevăzută cu traverse de lemn, ghidul ne-a avertizat să rămânem pe ele, să nu călcăm pe alături, pe cât posibil (am făcut-o din greșeală la un moment dat și mi s-a dus piciorul un pic în mușchiul mustind de dedesubt, dar nu la modul periculos; ce-i drept, mi-am redresat rapid poziția). În fine, e bine să nu părăsiți cărările securizate. Se merge în șir indian, ghidul în față, dacă ești în spate riști să nu auzi chiar tot.

După ce am trecut de perdeaua de brazi, parcă am pătruns într-o altă lume! Peisajul s-a schimbat brusc, dedesubt mușchi și plante pitice, în jur spații deschise, din loc în loc arbuști și brăduți, despre care am aflat că așa rămân, mititei, din cauza lipsei hranei. Bună parte din pinii subțiri erau uscați, asta ne-a mirat foarte; ghidul ne-a explicat că-s afectați de o boală a pinilor, produsă de un parazit și că specialiștii luptă din greu cu acest flagel. Pinii uscați nu mai pot fi recuperați, dar se speră că se poate stopa răspândirea molimii.

Ne-am oprit din loc în loc, acolo unde erau chestii interesante de văzut – plante (marcate cu plăcuțe indicatoare, scrise în mai multe limbi) și în dreptul celor 2 lacuri ce au fost incluse în circuitul turistic. Într-adevăr, te străbate un fior neplăcut când vezi apa neagră și neprimitoare și când auzi că practic nu se știe cât de adânci sunt aceste ochiuri de apă, scafandrii exploratori n-au reușit să le atingă fundul! Brr! Pe unul din ele, se vede într-o parte o pâclă fină; un soi de alge care vor tinde să-l acopere și să-l colmateze. V-am zis, locul e într-o continuă transformare... Și am mai făcut un experiment interesant: la un moment dat, ghidul ne-a îndemnat să facem mici sărituri pe traversa de lemn; undele de șoc au apărut imediat pe suprafața lacului! Uau! Atunci chiar am realizat că de fapt ne plimbam cu toții pe un lac imens, ce senzație stranie și înfricoșătoare!

Am ieșit prin alt capăt al rezervației, după 45-50 de minute. Nici n-am simțit când a trecut timpul, a fost genul acela de experiență la sfârșitul căreia te trezești spunând: „Doar atât?! Mai vreau!” Sigur, poți s-o iei de la capăt, nu te oprește nimeni ????, dar cred că mai bine ar fi să revii în alt anotimp (de exemplu, mi-ar plăcea să văd roua cerului înflorită).

Am ocolit zona pe o altă cărare care ne-a scos în cealaltă, în poiana uriașă; pe drum am mai aflat una-alta de la ghid. De exemplu, că întreaga arie ce cuprinde Lacul Sf. Ana și Tinovul Mohoș este în prezent proprietate privată și că au un contract cu statul român prin care ambele părți se obligă să conserve locurile în cea mai bună stare și, printre altele, să nu se mai taie niciun copac, sănătos sau bolnav. Ciudate vremuri am ajuns să trăim dacă e nevoie să cădem de acord asupra unor lucruri de bun simț... Ne-am luat rămas bun de la destoinicul ghid; noi ne-am îndreptat spre parcare, el spre locul de adunare, unde deja îl aștepta alt grup de turiști...

Peisaje montane, pădure, lac înconjurat de brazi (Sf. Ana). Peisaj nepământesc, mlaștină cu relicve faunistice din era glaciară (Tinovul Mohoș).

Și învățare. Multe informații inedite despre formarea zonei, despre faună și floră; un ghid desăvârșit.

---

VIZUALIZĂRI: 2468 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI