Muzeul Etnografic Rupea – momente etnografice

TIPĂREȘTE

Zona orașului brașovean Rupea este cunoscută mai ales prin prisma Cetății Rupea, „melcul fortificat” – cum l-am numit eu în articolul dedicat (vezi impresii). Dar târgul atestat documentar în secolul al XV-lea și care făcea parte din Scaunul Rupea (formă de administrare teritorial-administrativă săsească) oferă vizitatorilor și alte obiective interesante.

Localizare. Instituția muzeală se află chiar în centrul orașului, cu intrare direct din E 60, fie dinspre Brașov, fie dinspre Sighișoara (pe lângă calea de acces către cetate). Adresa oficială este: Strada Republicii nr. 191 (cunoscut drept DJ 132), lângă Parcul Central, la 250 m distanță de Biserica Evanghelică (monument de secol al XV-XVIII-lea). De altfel, în jurul parcului se află principalele instituții administrative ale orășelului brașovean: Primăria, Judecătoria, Spitalul, Școala, Biserica, Oficiul Poștal.

Acces. Clădirea în care este amplasat muzeul etnografic este monument istoric din secolul al XVIII-lea și a fost restaurată pentru a îndeplini condițiile găzduirii unui muzeu modern. Instituția muzeală din Rupea este o secție a Muzeului de Etnografie din Brașov. Programul de funcționare este de marți până duminică între orele 09.00-16.00. Prețul unui bilet de intrare este de 5 lei/adult, 3 lei/pensionar și 2 lei/elev, student. Pentru a face fotografii am mai plătit o taxă suplimentară de 15 lei, pentru care am primit chitanță. În holul muzeului se află și un punct local de informare turistică. În vara lui 2017 a fost lansat și un bilet promoțional în valoare de 12 lei care permite atât vizitarea Cetății Rupea, cât și a Muzeului Etnografic din oraș.

Vizita la muzeu. Reamenajarea muzeului din Rupea, înființat în preajma anilor ′60, s-a încheiat în anul 2008 atunci când expoziția a căpătat dimensiunile actuale. Am pătruns în clădirea răcoroasă, am plătit biletele la ghișeu (tichete personalizate), am întrebat de un ghid tipărit ori broșură – nu există. Ceea ce m-a frapat încă de la prima cameră a fost tehnica și stilul modern de expunere, asemănătoare cu cele de la Muzeul Civilizației Urbane din Brașov (vezi impresii), înființat ulterior, în 2010. Explicațiile privind fiecare exponat sau scenă sunt tipărite pe coli A4, în limba română și engleză, și amplasate în stative lângă respectivele exponate.

Expoziția etnografică de la Rupea ilustrează aspecte din viața populațiilor ce au trăit pe aceste meleaguri (români, sași, maghiari), ocupațiile lor (agricultură, creșterea animalelor, comerț, meșteșuguri), dar și obiceiurile și tradițiile pe care le practicau. În holul de la intrare sunt expuse câteva simboluri locale: o ladă săsească de vecinătate, o pălărie de fetru maghiară și un jug românesc pictat; de asemenea, pe o foaie de sticlă este imprimată harta zonei Rupea.

Compartimentarea clădirii e interesantă: un hol mare la intrare, în față o arcadă masivă face legătura cu un parter deschis spre etaj; parterul are camere în stânga-dreapta, iar la etaj există un circuit muzeistic circular. În timpul restaurării au fost păstrate grinzile masive din lemn care susțin etajul.

Camera dedicată pescuitului se află la parter și conține o serie de unelte de pescuit folosite de localnicii din satele riverane Oltului. Sunt plase și „capcane” tradiționale care asigurau sătenilor un supliment de hrană și o diversificare a acesteia. Am privit cu atenție la: vârșă, ridicătoare, cleștar, prostovol sau năvod. În expoziție este amplasată și o monoxilă – o barcă rudimentară confecționată dintr-un singur trunchi de copac utilizată pentru traversarea apelor sau pescuit. În Moldova bunicul folosea „crâsnicul” – o plasă prinsă de două nuiele arcuite și încrucișate – unealtă numită la Rupea „cleștar”.

În dreapta intrării se află încăperea închinată unui meșteșug străvechi: olăritul. Amenajarea muzeală ne ilustrează tehnica lucrării ceramicii la Drăușeni, un cunoscut centru săsesc de olărit situat la circa 18 km distanță de Rupea. Olarii sași sunt atestați din secolul al XVIII-lea prin descoperiri arheologice, dar și prin menționarea numelui lor și a meseriei practicate pe panourile pictate prezente în biserica evanghelică fortificată din Drăușeni. O reproducere după aceste panouri am văzut și noi în muzeu – este reprezentată roata olarului, un vas aflat în lucru, o cană și un instrument specific de modelat lutul. În vitrine sunt aranjate numeroase vase din ceramică, smălțuite, predominând culoarea albastru și verde; de asemenea, admirăm obiecte decorative (unul datează din anul 1802) și frumoase modele de cahle smălțuite. O latură a camerei găzduiește reconstituirea unui atelier de olărit de la Drăușeni. Interesantă este și râșnița de piatră de secol al XIX-lea utilizată la zdrobit smalțul.

La parter mai admirăm în spațiul central o scenă care reproduce Sărbătoarea Cununii, un obicei săsesc desfășurat de sărbătoarea „Sfinților Petru și Pavel”. Este vorba despre un ritual închinat vegetației, culturilor de grâne, divinității și prosperității sătenilor. Participau fetele și feciorii confirmați care ridicau o coroană de frunze și flori în vârful unui trunchi; sărbătoarea se încheia cu muzică, dans și o masă comună. Am mai întâlnit acest obicei exemplificat în muzeul-cetate Axente Sever (vezi impresii, vezi P10). Colțul expozițional este format dintr-un trunchi de copac în vârful căruia se află cununele vegetale, două perechi de tineri îmbrăcați în costume populare care dansează, coșuri cu mâncare, fotografii de ambient.

Într-o vitrină alăturată se află o serie de costume săsești din zona Rupea; mi-a atras atenția cel de mireasă datând din secolul al XIX-lea, dar și cele două costume (bărbătesc și femeiesc) în care apare cojocul de biserică.

La etaj găsim în holul central o expoziție dedicată unor meșteșugari a căror meserie e pe cale de dispariție: Cizmarii și pantofarii. Deși expoziția trebuia să se încheie în decembrie ea este încă disponibilă spre vizitare; este ediția a doua, după cea desfășurată în 2016-2017. Meșterii cizmari sau pantofari erau prezenți în toate așezările urbane și rurale transilvane, munca lor fiind bine apreciată, chiar dacă procesul de industrializare și producția în masă au condus la rărirea clienților. Acest meșteșug era organizat în sistem de breaslă care îi ajuta pe membri să procure materialele, reglementa procesul de fabricație și modul de vânzare, statua ierarhia și salariile din breaslă. Însemnele breslei, statutul, precum și toate documentele asociației de meșteșugari se păstrau în lada breslei – am admirat un asemenea cufăr de lemn pictat în expoziție: lada cizmarilor din Rupea – 1732. Sunt prezentați prin panouri mai mulți meșteri cizmari care încă practică meșteșugul în Brașov, Ruja, Mercheașa și Holbav.

Pe lângă obiectele expuse ce au legătura cu breasla cizmarilor/pantofarilor, sunt prezente unelte specifice meseriei (clești, ace de mari dimensiuni, sule pentru găurit, ciocane de bătut cuie, calapoade etc.). O mașină de cusut specială de mari dimensiuni, utilizată în atelierele de confecționat/reparat încălțăminte este adusă în atenția vizitatorilor.

Pornim mai departe și descoperim Băcănia Michael Falk din Rupea, o prăvălie frumos reprodusă în care am poposit minute bune pentru a privi exponate inedite. Chiar în clădirea de azi a muzeului etnografic a existat această prăvălie care oferea spre vânzare alimente, bunuri gospodărești, produse de mercerie etc. Din rândul mobilierului de lemn nu lipsește tejgheaua, dulapurile-vitrine, rafturi și corpuri cu sertărașe. Cântarul cu talgere pentru greutăți mai mici și cel cu platformă pentru saci nu lipsește din dotarea magazinului. Pe tejghea se află hârtia de împachetat, numărătoarea pentru socotit, greutățile pentru cântar, vase de măsurat lichide/solide. Admirăm reclame sub forma unor panouri de tablă: Kandia-Timișoara și Stollwerk, dar și ingenioasa ladă de transport sticle în forme speciale împletite din fibre vegetale uscate. Ne-au atras atenția cutiile metalice în care se depozitau produsele: tutunul (de pipă de la Timișoara, de lux), biscuiți asortați (Moara Herdan), zahăr (prezent și în cutii de lemn), sare și multe altele. Sunt prezente râșnițe, vase de cositor, lumânări, chibrituri, sfoară, condimente, pâine, ulei, accesorii pentru îmbrăcăminte, produse pentru croitorie (ace, nasturi, ață colorată).

Periplul continuă cu interiorul săsesc în care mobilierul pictat, viu colorat, constituie piesa de rezistență. Patul înalt e plin de textile brodate și perne, banca cu spătar frumos decorat, masa cu ladă amplasată în mijloc, înconjurată de scaune pictate, ansamblul de farfurii și căni de ceramică agățate pe perete, un dulap de la 1815 reproduc o încăpere specific săseacă.

Muzeografii au ales să prezinte o scenă rituală dintr-un obicei de trecere din ciclul vieții, și anume nunta cu călărași. Nunta țărănească era compusă dintr-un șir bine stabilit de scene și acte ritualice, moștenite și transmise din moși-strămoși în baza obiceiului pământului. Pregătitul carului cu zestre și prezentarea lăzii de zestre cu care mireasa contribuia la constituirea „averii” noii familii reprezintă un ceremonial în sine. Vedem carul de lemn în care se află lada de zestre plină cu țesături brodate de mireasă și familia ei, perne și ștergare decorate, alte țesături. Din alai fac parte mirele (cu un ștergar roșu pe umeri – simbol al călărețului-călăraș) și mireasa (cu un acoperământ special pe cap, împodobit cu pene de păun), nașii (nuna are o învelitoare de cap albă), stegarul-călăraș care duce steagul de nuntă și femeile care ajută la încărcarea zestrei și rostesc strigături specifice. Vitrinele din această sală ne arată fotografii vechi de nuntă, cu personajele principale îmbrăcate în straie populare, o serie de ploști de nuntă, obiecte de ceremonial cu rol de fertilitate (un vas cu gura largă și un mănunchi de busuioc, un steag cu măr în vârf numit „pintenele”).

Următoarea sală vizitată ne aduce în universul unui interior românesc. Analizăm cu atenție o cameră de curat numită „casa dinainte”. Este un spațiu simbolic de reprezentare unde sunt adunate toate textilele bune din casă, sunt expuse vase de ceramică și icoane, există mobilier de lemn pictat (dar nu atât de intens cât cel săsesc). Pe peretele opus ne este prezentată o scenă din timpul preparării pâinii. Pe un fundal foto de mari dimensiuni sunt expuse obiecte de lemn care au legătură cu etapele obținerii pâinii: frământat, dospit, copt.

Gheorghe Cernea. Ultima încăpere este dedicată etnografului și folcloristului care dă și numele muzeului: Gheorghe Cernea (cuvantul-liber.ro/news/86 ... iri-etnografice). Etnofolcloristul s-a ocupat cu precădere de zona Podișului Târnavelor din Transilvania, dar a cules material folcloric din multe zone. A fost și un împătimit colecționar, miile de obiecte populare fiind destinate unui preconizat muzeul la Sighișoara. A debutat publicistic în 1929 cu un mic volum dedicat folclorului literar și muzical din zona Rupea (Coholm). În arhiva Academiei Române se află încă multe culegeri, manuscrise, monografii ale cercetătorului Gheorghe Cernea care așteaptă să fie publicate. Sala din muzeu reproduce biroul de lucru al etnofolcloristului, iar în vitrine putem studia volumele specializate pe care le-a publicat, acte și documente, ziare și fotografii.

Concluzii și recomandări. Am petrecut o oră în muzeul etnografic de la Rupea, au fost zeci de minute în care am descoperit o expoziție bine închegată, un mod de expunere modern, informații de bază despre exponate și scenele reproduse. Mi-a plăcut această incursiune în viața urbană și rurală a așezărilor din Scaunul Rupea, am văzut exponate inedite, mobilier pictat deosebit. Vă recomand să combinați incursiunea la Cetatea Rupea cu o vizită la Muzeul Etnografic „Gheorghe Cernea” din Rupea.

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 2165 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI