Microcanionul în bazalt de la Hoghiz

TIPĂREȘTE

Fidel vocației de a mă bucura de obiective inedite (intelectual spus între noi fie vorba, că de fapt se cheamă crăceală pe cocaluri când îmi tună...), am început să susur la urechea consoartei într-o plăcută seara în timp ce ne aflam la Racoș, că, ce bine ar fi să vedem a doua zi un canon în bazalt. Evident, fii-meu a ciulit urechile, că doar îi place să se crăcească și el, ca să să zic așa, mai ales că, sincer vorbind, tinde să mă depășească...

Interesul subit al lui fie-meu a făcut-o pe nevastă-mea să ridice suspicioasă o sprânceană, fapt ce m-a făcut să cred că încep să pierd bătălia. Adept fiind al lui Sun Tzu, m-am retras strategic pentru moment din fața fortăreței și am început să atac periferic spre zone mult mai vulnerabile, îndreptându-mi atenția spre cele două fete ale mele, care, păreau foarte încântate de ziua ce-o petrecusem, frăsuindu-ne cu “vulcănisme” în zona Racoșului….

Am continuat așadar să dezvoltat precaut acțiunea (tactic vorbind), printr-o “skirmish” , ascunzând în fața inamicului faptul că mare lucru nu știam despre subiect. Am întâmpinat la început ceva nazuri, motiv pentru o nouă repliere tactică ce mi-ai impus să folosesc zăhărelul: am promis așadar că a doua zi va fi vorba de alte două obiective, cu rol prioritar: Biserica fortificată de la Homorod alături de Vulcanii noroioși de la Homorod, iar “dacă mai rămâne timp” , mergem să vedem și cum e cu Hoghizul. Tactica a dat roade, deși, după cum se va vedea, a fost preludiul unui succes incomplet…

Zis și făcut! A doua zi am tulit-o la Homorod, după care, am revenit la bază pentru păpică și realimentare cu muniție. Era destul de târziu, așa că dezvoltând în plan tactic acțiunea, am declarat că mergem deocamdată să vedem terenul. Ideea nu a fost rea, pentru că ne-am învârtit ceva vreme prin Hoghiz și pe lângă sat, până am identificat cam pe unde ar trebui să fie obiectivul. Cu chiu cu vai, dând roată localității și frăsuindu-ne prin ea, de vreo două ori, mai coborând din mașină și mai întrebând, am reușit să determinăm punctele de intrare în canion. O informație de ultimă oră ne-a pus însă pe gânduri: era probabil să avem nevoie de un ghid. Se pare că există în pereții microcanionului și ceva ca un fel de peșteră, iar accesul nu este chiar așa ușor, în areal. Mai mult, intrarea în aval este situată într-o zonă mai sărăcuță, care, pentru ochii consoartei nu prezenta un nivel chiar foarte înalt de securitate.

Ok, înarmat cu noile informații, am purces a treia zi până la Cetatea Rupea, urmând ca după amiază să abordăm obiectivul. După prânz, la stația de realimentare cu forțe calorice proaspete și bocanci + rucsace, de la Racoș, a apărut primul eșec: nevasta a zis că ea nu merge, dar, în mod diplomatic a precizat că e prea obosită și că știe că nouă ne plac… bla-bla…. bla-bla… mă rog, una peste alta am pornit numai eu și copii, cu fetele destul de slab convinse de oportunitate. Cu parlamentări și cu timpul de odihnă cu tot, a mai trecut ceva timp, ceea ce a adăugat un minus intervalului de timp disponibil

Una peste alta am pornit totuși... Câteva date despre locație: deși este o arie naturală protejată, nu este amenajată. Indicatoare în localitate, neam, excepția fiind reprezentată de unul singur, localizat pe DN1S, pe partea dreaptă a drumului care pornește de lângă Hoghiz din E60 și ajunge la Șercaia (pe partea satului Hoghizul, adică). Oricum, e practic stingher și-l ratezi cu succes dacă nu știi de el. Noi însă am avut o altă abordare, preferând să urcăm pe firul apei, din localitate. Pentru asta se intră în sat și se merge pe drumul principal, care, duce la primărie și la marketul Profi. La un moment dat, din acesta se desprinde chiar într-un cot de cam 100 de grade, un alt drum care merge spre sud-est (am atașat foto de pe Google Earth). Nu după prea mult timp, chiar înainte de a se termina drumul asfaltat pe care ne-am angajat, pe partea stângă este o rampă de pământ, care, coboară spre pârâu și unde se poate lăsa mașina. E drept că locul nu arată foarte îmbietor, oamenii din zonă fiind mai măslinii la față, iar zona fiind una în care au vite în gospodării, dar, per ansamblu este destul de acceptabilă.

Accesul necesită să fii dispus să te uzi și să străbați vegetația dispusă relativ haotic, deoarece albia nu este amenajată. Ca de obicei în asemenea situații, nu lipsesc urme de „civilizație” reprezentate de diverse chestii aruncate în albie. În mod particular, nu este o ideea bună vizita spre înserat sau mai spre apus, deoarece țânțarii fac legea, acolo. Noi, neștiind asta, am ajuns tocmai în acel moment nefericit al zilei, motiv pentru care fetele, care sunt mai apetisante de felul lor pentru genul acesta de bestii avide de sânge și cu gust de turist, au primit în plin asaltul fiarelor... Fără doar și poate nu trebuiesc neglijați bocancii mai înăltuți, deoarece trecerile se fac frecvent prin albie, cu noroiul și apa care trec de glezne, asociate uneori. Nu strică și o cordelină pentru asigurare, doarece undeva pe versantul stâng al văii se ițește o peșteră, abordabilă (din câte am înțeles). De asemenea, pârâul, undeva în amonte în localitate pare deviat pentru alimentarea unor gospodării, motiv pentru care albia, de la un anumit moment încolo, în amonte este secată.

Ok, let’s do it, ne-am zis. Am început să lipăim prin albie, mai strecurându-ne prin vegetația arbustivă, mai înfundându-ne un pic prin noroi. După un parcurs nu foarte lung, am ajuns la o cascadă înaltă situată pe partea dreaptă a firului apei. Din câte mi-am dat seama, pe acolo revine pârâul captat la matcă. Oricum, mie mi s-a părut extra faină (am pus și un filmuleț). Mai sus albia de abia mai are un pic de apă, care, la un moment dat dispare, rămânând numai urme de umezeală.

Mai sus, se intră între straturile de bazalte, care, se ridică înalt de o parte și de alta a văii sub forma unor versanți verticali abrupți, tăiați în secțiuni columnare prismatice (pe Net am găsit că ar avea 30-40 de m, dar, nu știu ce să zic, mie parcă mi-au părut ceva mai puțin înalte). Din datele de pe Net, lungimea canionului ar fi cam de 1150 m, cu deschidere de 5-15 m la fundul văii și 20-30 m în partea superioară (aici cam așa e...). Aspectele descrise sunt vizibile, dar parțial acoperite de vegetație. Oricum, nu este chiar ca la coloanele de bazalt de la Racoș, dar, spre diferență de locația respectivă aspectul este mult mai sălbatic, ceea ce face să merite ineditul. Mai mult, la un moment dat apar și structuri foliacee cutate, ceea ce face locul și mai interesant.

Anyway, după cum am spus locul este sălbatic. Poți avea ceva tentative de cățărat, dar locuri de acces nu prea sunt. Mergând pe firul văii, la un moment dat ajungi la un prag destul de înalt, unde este evident că a fost o cascadă. Cu un pic de grijă te poți cățăra ca să treci pragul, în amonte. Numai eu și cu fii-meu ne-am cățărat. Fiind însă târziu, eu nu m-am dus mai în amonte, păzindu-le pe fete, în timp ce l-am lăsat 10 minute pe băiat să meargă mai sus, după care ne-am întors. Din câte am înțeles de la el, după pragul respectiv adâncimea văii scădea semnificativ.

După ce ne-am întors la mașină, de pe rampa de pământ am continuat pe partea dreaptă a văii, pentru a vedea cum e pe deasupra, pe un fel de drumeag pe care îl reperasem în ziua precedentă. Se poate astfel ajunge la marginile superioare, putându-se vedea și acolo coloane prismatice. Ne-am întors și am încercat și partea stângă a văii, dar, chiar apunea soarele, așa că ce am apucat să văd nu a făcut decât să-mi crească regretul că nu am avut mai mult timp, deoarece părea că am dat de peștera de care am scris anterior și pe care nu am mai avut timp să o explorez. Oricum, mi-ar fi trebuit o cordelină pentru a ne asigura, și o lanternă, iar așa ceva nu-mi trăznise prin cap să iau cu mine la momentul respectiv.

Una peste alta a fost aventură apetisantă. Unde am greșit a fost faptul că nu am dedicat suficient timp obiectivului. A mai rămas să mai văd cândva, dacă mai ajung acolo, partea superioară a văii și, evident, peștera. Oricum, din câte m-am prins eu, 90 % din ce era spectaculos am văzut. Fiindcă pe anumite locuri zona nu pare foarte stabilă, probabil că vizitarea peșterii nu ar strica să fie făcută cu ghidaj al cuiva din partea locului. În mod necesar însă, nu omiteți asigurarea și nu omiteți să lăsați pe cineva afară, deasupra văii (cel puțin asta e opinia mea).

Eu unul nu am încercat să abordez obiectivul din amonte. Sincer, vegetația părea destul de greu de străbătut, din această perspectivă, Nu știu dacă e așa sa nu. Cu siguranță că am pierdut câteva chestii, dar, per ansamblu am fost satisfăcut. E de luat în calcul că zona e mai sărăcuță, iar oamenii, crescători de animale și agricultori, pot avea un aspect mai puțin uzual ca în zonele turistice prin excelență. Spre seară se întorc turmele de vite, chestie de care trebuie să țineți seama când sunteți cu mașina, pentru că unele străzi sunt destul de înguste și va dura ceva timp până veți reuși să treceți.

Cu toate acestea, enjoy it! Merită.

P. S. Foto le-am încărcat mai întâi pe Wikipedia la Commons (se poate verifica diferența de câteva minute).

Albia nu este amenajată (dezavantaj), dar ca și consecință, aspectul este sălbatic (avantaj). Lipsesc indicatoarele, fiind nevoie să faci ceva prospecțiuni mai întâi în zonă, pentru a repera punctele de intrare în microcanion.

Arealul nu este unul turistic, propriu zis.

Pentru cei doritori de un pic de aventură, e chiar foarte ok. Trebuie rezervat timp suficient însă (3, dacă nu chiar 4 ore). Un minim necesar include bocanci mai înăltuți, îmbrăcăminte care să ferească pielea de vegetația arbustivă, o pereche de încălțări uscate și de ciorapi așijdearea la întoarcere, precum și o cordelină + lanterna aferentă și un coechipier, dacă vreți să vă bucurați de toate avantajele traseului.

---

VIZUALIZĂRI: 1122 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI