Pe creasta Munților Măcinului - Culmea Pricopanului

TIPĂREȘTE

Intro. Acesta este articolul cu numărul 1000 din categoria „România” (impresii de călătorie, restaurante, locuri de cazare). O mie de materiale postate despre o Românie străbătută în lung și-n lat, o țară pitorească, cu bune și cu rele. De la munte la mare, de la obiective frumos restaurate la ruine dezolante, de la monumente istorice de mare valoare la puncte de atracție de importanță locală, de la cultură la religie – am scris foarte mult pe AmFostAcolo. În măsura în care timpul îmi va permite voi mai fi prezent pe site cu articole, mai ales despre România (mi-au mai rămas câteva regiuni și locuri de cutreierat). Curând urmează altă aniversare! 😊 Dedic articolul 1000 – România unui loc special, deosebit de frumos, milenar.

Dobrogea este frumoasă. Dobrogea este misterioasă. Dobrogea este „altfel” . După ce treci Dunărea simți că ceva se schimbă, nu știu ce... multe, poate peisajul, aerul, oamenii, percepția... De o bună perioadă de vreme, mai ales primăvara, Munții Măcinului adună numeroși amatori de drumeție și frumos veniți din întreaga țară. Bătrânii munți, parte a lanțului Hercinic, abia se mai apropie de 500 m altitudine (Vf. Țuțuiatu – 467 m) dar încă impresionează prin relieful montan (cu abrupturi pronunțate și frecvente ieșiri de stânci pe culme și versanți), prin varietatea de climate locale și ecosisteme, precum și diversitatea de floră și faună.

În minivacanța de 1 Mai ne alăturăm familiei extinse și pornim la drum spre Dunăre, traversăm podul rutier suspendat de la Brăila, străbatem strada principală a orășelului Măcin și ne oprim lângă mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” , la poalele Culmii Pricopanului.

Detalii „tehnice” . Traseul de drumeție ce ni l-am propus a parcurge se numește Traseul Culmea Pricopanului (parcmacin.ro/traseul-culmea-pricopanului) și însumează conform site-ului Parcului Național Măcin (din care arealul face parte în mare măsură) circa 6 km, dar potrivit altor surse ar fi vorba de o distanță cuprinsă între 10 – 14 km. Diferența de nivel este considerabilă – altitudine cumulată circa 600 m – având în vedere că poteca de coastă urcă pe vârfuri apoi coboară în șeile dintre ele, și asta de câteva ori. Marcajul traseului este „bandă albastră” .

 Am citit că acest traseu este încadrat pe treapta 4 din 10 în ceea ce privește gradul de dificultate, adică ușor spre mediu. Pare el ușor dar nu este chiar așa pentru cei veniți de pe asfaltul orașelor, ne-a scos limba de un cot pe câteva porțiuni scurte de ascensiune... hi, hi. Recomand purtarea unui model de încălțăminte specială pentru drumeție pe munte, bețe de trekking dacă aveți, șapcă/bandană (și eventual cremă de protecție solară) și obligatoriu apă pentru hidratare (nu am zărit nici o sursă de apă pe traseu).

Am parcurs traseul în circa 5 ore și jumătate, în condițiile în care am fost însoțiți de doi copii (7 și 10 ani) și am făcut un popas mai mare pentru o gustare (30 de minute) și mai multe pauze scurte de foto și „tras sufletul” . Am câștigat ceva timp prin amplasarea autoturismelor în ambele puncte de pornire/sosire ale traseului montan.

Hai la drum!  

Ne-am cam lălăit pe drum astfel că am intrat pe traseu la ora 12.00 lăsând în urmă mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” și un loc de camping aflat într-o pădurice de salcâmi (câteva corturi colorate înveseleau peisajul verde). Nu departe se află Fântâna de Leac – o troiță închisă și un fir de apă care curgea pe o țeavă. Ușor-ușor urcăm pe potecă și ieșim pe versant în bătaia unui vântișor răcoritor (pe vârfuri acest vânt avea să ne vâjâie ceva mai tare).

Facem cunoștință cu primele stânci vechi de milioane de ani, dar și cu primul urcuș mai abrupt. După aproape o oră ajungem în preajma Vârfului Caramalău (277 m) pe care îl ocolim pe partea stângă cățărându-ne pe niște stânci imense. Până în acest punct ne-am bucurat de florile de pe versanți, printre care se numărau stânjenei pitici și maci albi.

De asemenea depășim pe la poale Vârful Mănăstirii (250 m) pe creasta căruia se află o cruce metalică; aici ne intersectăm cu un grup de bicicliști care au coborât în viteză poteca. Continuăm din această șa prin stânga Vârfului Vraju (335) , poteca marcată ocolind vârful printr-o pădurice înverzită, urmând o curbă de nivel.

Ajungem în Șaua Șerparu unde este amenajat un loc de popas cu băncuțe și mese din lemn. Din acest punct se desprinde o potecă („Drumul Șerparu” ) care scurtează traseul, dar pierzi astfel cele mai spectaculoase formațiuni din granit și vârful cel mai înalt al circuitului. Întrucât locul de popas era plin de turiști am continuat 10 minute pe potecă printr-un hățiș și ieșim la un punct de belvedere unde vom poposi pentru un mic picnic.

După pauză pornim în ascensiune spre Vârful Piatra Râioasa (346 m) ; din acest punct se deschide o panoramă spectaculoasă spre Măcin, podul peste Dunăre, Brăila. În vârf admirăm formațiunile de granit roase de vremuri și avem o întâlnire de gradul trei cu o țestoasă dobrogeană.  

În față vedem poteca șerpuind printre „dinți” de piatră, coboară și urcă spre Vârfurile Suluku Mic (316) și Suluku Mare (370 m) . Priveliștile ne fac să uităm de ultima ascensiune pe vârful cel mai înalt al traseului, câmpurile verzi și galbene din depresiuni umplu zarea. Din acest punct vom începe să coborâm spre poale urmând poteca destul de meandrată, când prin pădure, când pe la poale de stânci. Sunt câteva pasaje mai dificile, poteca fiind uscată sau plină de pietre poți aluneca pe porțiunile abrupte. Copii nu mai aveau răbdare astfel că nu ne-am mai abătut spre Pietrele lui Teo.

Concluzii. Superb! Primăvara în Dobrogea este spectaculoasă! Mă bucur că am explorat acest traseu spectaculos aparținând Munților Măcin, la final oboseala dispărând ca prin farmec (aveam să o resimțim peste vreo două zile).

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 76 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI