Un "alien" în Munţii Apuseni - Sequoia

TIPĂREȘTE

Surprinzător sau nu, în România cresc arbori sequoia şi nu în vreo grădină botanică cu titlul de ciudăţenie ci chiar în Munţii Apuseni lângă Masivul Vlădeasa, în sălbăticie, fără a primi vreo îngrijire specială sau tratament preferenţiat faţă de vajnicii arbori care îmbracă munţii României. Pentru a-i vedea în „frunze şi coajă” trebuie să ajungeţi în satul Rogojel, un sat de munte întins pe câţiva versanţi cu case răsfirate de zici că sătenii sunt toţi certaţi între ei şi nu s-au dorit ca vecini apropiaţi. La Rogojel, cu maşina, se ajunge virând spre satul Secuieu din localitatea Bologa, această Bologa fiind amplasată pe drumul european dintre Cluj şi Oradea cam la 16 km de Huedin, cum mergi către Oradea. Se merge astfel pe valea Henţului, cam 9 km, până la Secuieu, pe un drum foarte bun, flancat de privelişti de desktop, recomandarea mea fiind să rulaţi cu viteză redusă pentru a vă încărca privirile de frumuseţile locurilor.

Odată ajunşi în Secuieu, continuaţi pe drumul principal până la ieşirea din sat, loc din care drumul se strică, umplându-se de gropi, praf şi denivelări. Peisajul în schimb rămâne la fel de frumos, mioritic. Cam după 3 km veţi întâlni un indicator, pe partea stângă, ce vă îndrumă spre Rogojel iar pe dreapta veţi vedea un panou cu o hartă ce reprezintă întreaga zonă a Masivului Vlădeasa precum şi atracţiile ei. Drumul devine şi mai rău, pietruit, cu pământ pe alocuri, plin cu denivelări. După aproximativ alţi 3 km, care par vreo 10 km, mergând pe lângă Pârâul Aluniş - pe stânga - şi flancat de dealuri pe dreapta şi pe stânga, veţi întâlni un indicator care vă anunţă că intraţi în satul Rogojel. Nu mergeţi mult şi pe partea dreaptă se face un drum foarte îngust care pe lângă faptul că urcă pieptiş pe deal, pentru a intra pe el, cu maşina, trebuie să faci un viraj din două manevre pentru că se întoarce cam cu 140 de grade.

Dacă eşti pe jos sau cu maşina (se poate urca şi cu auto) de aici începe aventura. Drumul urcă mai departe groaznic de înclinat şi cam după 2 km ajungi pe vârful unui deal, unde drumul face o curbă largă la stânga, pe dreapta fiind un gard şi o vale care coboară foarte abrupt iar pe stânga o casă – prima pe care o întâlneşti. Continui drumul care, în sfârşit, coboară până la o intersecţie cu un alt drum de pământ şi virezi dreapta. De aici mai ai cam 300 de metri - criminali. Drumul este şi mai abrupt, maşina fugind stânga, dreapta în urcare – dacă ai maşină cu tracţiune pe roţile din faţă, pietrele dislocate din drum lovind podeaua maşinii precum o moară.

Şi ajungi sus, în sfârşit, pe un platou cu iarbă, cu câţiva copaci, unde, aleluia frate, drumul devine orizontal, sau aşa se pare, iar în stânga, într-o poieniţă, vei vedea cum tronează falnici cei doi sequoiqa. Adică nu mi-a fost clar dacă este unul sau doi pentru că sunt două trunchiuri pornite din aceeaşi rădăcină. Nu contează. Oricum, şi un începător în ale „păduritului” îşi va da seama, privind toţi copacii din preajma locului, că cei doi falnici copaci sequoia sunt parcă „din alt peisaj”.

La intrarea în poieniţă este o fântână, pe stânga, de unde proprietarii scot apă pentru animalele care pasc nepăsătoare iarba din împrejurimi – cai şi câteva vaci. De ce le-ar păsa? Mda, mă rog, figură de stil. Poieniţa este îngrădită iar cei doi sequoia care se disting clar dintre ceilalţi copaci sunt şi ei la rândul lor îngrădiţi cu un mic gard pe care este amplasat un panou, inscripţionat frumos, care are darul să te informeze pentru ce ai străbătut atâta drum şi la ce eşti spectator. Adică, turistule, ai venit până aici ca să vezi „Sequoia Park - Transilvania” – parc scris cu „k” probabil pentru turiştii cititori de sorginte anglo-saxonă şi nu numai.

Arborii sequoia sunt destul de înalţi, au cam 30 de metri înălţime şi sunt plini de conuri. Am aflat că au fost plantaţi pe la începutul anilor 1900. Priviţi de aproape, şi de sub ei în sus – adică „sub fustă” – bărbaţii ştiu cum, veţi vedea că seamănă, într-o oarecare măsură, cu brazii noştri, dar sunt total diferiţi – ca-n bancul cu crocodilul. Coaja de pe tulpină seamănă foarte mult cu cea de pe brazi dar este brăzdată cu şanţuri mai adânci iar crengile de la bază, şi implicit şi cele superioare, sunt mult mai subţiri şi scurte în comparaţie cu formatul trunchiului, construcţia lui respectând alte proporţii. Tocmai din acest motiv, pentru că crengile de la baza lui sunt mai mici decât ale unui brad autohton de aceeaşi înălţime, are o alură mai suplă, diferenţa de diametru a coroanei, între baza copacului şi partea lui superioară, fiind foarte mică. În schimb are acelaşi format de frunze ca şi brazii – adică ace.

Din păcate, chiar lângă falnicii şi frumoşii copaci un homo homo sapiens a aprins un foc să-şi prăjească probabil slănina, lăsând toate gunoaiele aruncate peste tot. No comment pentru că sunt prea bine crescut să pun pe hârtie, în termeni de mahala, tot ce am simţit în acel moment.

Am petrecut ceva vreme la umbra falnicului, sau falnicilor, sequoia, admirând frumuseţea de copaci, peisajul înconjurător precum şi modul rustic de adăpare a nepăsătoarelor rumegătoare, de către stăpân.

Am coborât mult mai uşor decât am urcat, dar cu teamă că vom întâlni vreo maşină care urcă, pentru că sunt porţiuni lungi de drum unde este imposibil, cu toată bunăvoinţa şi abilitatea şoferilor, să treacă două maşini una pe lângă alta. Dar am avut noroc şi am ajuns jos, la drumul din sat, fără să ne intersectăm cu nimeni, nici măcar cu o căruţă.

Dacă vremea ţine cu voi şi cerul este senin peisajul este sublim, şi lăsând la o parte minunea de copaci, veţi avea parte de un răsfăţ vizual umplându-vă sufletul de bucurie.

---

VIZUALIZĂRI: 4940 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI