Câteva zile prin județul Hunedoara (III) - Țara Hațegului

TIPĂREȘTE

Când eram mai tânăr am petrecut o minivacanță mai sus de Lacul Zetea, iar acea perioadă mi-a rămas întipărită în amintire pentru frumusețea plaiurilor montane în luna august. De atunci îmi repet mereu că cel mai frumos la munte e în cea de-a opta lună a anului. Deși am fost și în cea de-a zecea și la fel de mult mi-a plăcut.

Fidel promisiunii făcute cu 100 de zile în urmă, ne îndreptăm din nou spre Țara Hațegului, zonă pe care am redescoperit-o în acest an și pot spune despre ea că reprezintă o surpriză extrem de plăcută, un areal de o frumusețe cum puține sunt pe la noi prin țară sau împrejurimi.

De data aceasta itinerariul a cuprins atracții turistice din zona aflată la poalele nordic al Retezatului și a început cu localitatea Suseni, acolo unde găsim Mănăstirea Colți, ridicată din piatră în anul 1377, una dintre primele atestate pe teritoriul țării noastre.

Aceasta a funcționat până în secolul XVII când călugării au fost izgoniți, rămânând apoi în paragină multă vreme, de abia în 1989 reluându-se viața monahală.

La biserică ajungi pe o cărare semnalizată situată aproape de ieșirea din sat spre Râușor.

Așezarea bisericii pe deal, în umbra muntelui și a copacilor înalți îi dau un aer de serenitate, care se păstrează și în interiorul pregătit pentru a fi tencuit, acolo unde, pe un perete se vede încastrată o parte a construcției originale.

Interiorul așezământului de cult este auster, cuprinde doar scaune de lemn sculptat, un candelabru și altarul tot din lemn. Din același material sunt și cele două uși de la intrare, măiastru sculptate.

Din curtea bisericii vezi doar verdele pădurii, albastrul cerului undeva sus și ruinele cetății Colți agățate de o stâncă, mai-mai să se prăvălească în hăul de dedesubt. În zilele senine ruinele se văd de hăt departe, din mijlocul Depresiunii Hațegului.

Cum nu s-a prăbușit de atâtea veacuri, ne tentează și pe noi să vizităm cetatea ridicată pe la începutul secolului XIV de familia Cândea, cea mai înstărită familie din zonă. Mai târziu avea să își schimbe numele în Kendefi (sau Kendeffy) și vor deveni proprietarii celei mai mari părți din aceste ținuturi.

Legenda spune că cetatea reprezintă sursa de inspirație a lui Jules Verne pentru cartea” Castelul din Carpați” .

Puțin mai la vale de mănăstire, pe partea stângă cum revii în sat, observi niște bolovani și o tablă – cam arsă de soare - cu informații, ce te înștiințează că te afli pe locul ruinele celei de-a doua curți nobiliare care a aparținut mai sus-pomenitei familii.

De aici pornește cărarea spre cetate, cu un marcaj vechi de doar trei săptămâni, iar sus la capătul drumului urma să facem cunoștință cu cel se mândrea a fi artizanul lucrării de marcare. Distanța de parcurs este de 950 metri.

Panta urcării are o înclinație foarte mare; când crezi că nu mai poți urca, faci un viraj strâns la dreapta și poteca devine una foarte plată și plăcută plimbării la umbra copacilor. Numai că porțiunea aceasta nu ține foarte mult și ai iarăși de urcat. Dar nu ca prima parte.

Ajuns la cetate ai ocazia să vezi ce a mai rămas din construcție, ziduri din cărămidă și piatră, năpădite de buruieni. De ai curajul și echilibristica la tine, urci pe ziduri și ți se deschid în față panorame spre Depresiunea Hațegului iar în partea opusă spre munții înalți spre care șerpuiește, jos în vale, drumul ce duce spre Cascada Râușor.

În vremurile străvechi cetatea era despărțită de masivul pietros printr-un șanț de apărare peste care se lăsa un pod mobil ce permitea accesul. Pe altă latură, cetatea era păzită de hăul prăpastiei. Privind-o atât de sus cât și de jos, îți dai seama că reprezintă un miracol arhitectural, prin poziționarea maiestuoasă, reușita construcției și zona în care se află.

Din vârful stâncii muntoase, coborâm și seara ne plimbăm pe malul Lacului Ostrov, unul de acumulare ridicat pentru funcționarea hidrocentralei din zonă.

Imensitatea suprafeței de apă și coloritul naturii în apus de soare îți dau senzația că te afli pe malul mării. Cerul devine tot mai portocaliu pe măsură ce astrul ceresc se îndreaptă spre așternuturile sale iar contrastul cu verdele și înălțimea culmilor muntoase situate ceva mai departe de lac te farmecă.

A doua zi de dimineață vom vizita și prima curte nobiliară a Cândeștilor situată în localitatea Râu de Mori. Un teren lăsat în paragină, clădiri ce stau să cadă, prin camerele cărora urzica și loboda și-au adus parcă toate neamurile.

Am impresia că starea deplorabilă a acestor proprietăți al mai marelui zonal – proprietar a peste 50.000 hectare de teren - se datorează și proceselor purtate de ani buni de către moștenitorii lui cu autoritățile române, cele care, presupun, au sistat orice fonduri pentru renovarea lor deși obiectivul fusese inclus în Programul Național de Restaurare. Din câte aflasem de la gazda noastră, statul a pierdut la instanța de fond, la capătul unui proces ce a durat mai mult de 10 ani.

De aici plecăm către Cascada Râușor pe care o găsim mai mult după indicațiile gazdei noastre decât după vreun marcaj. Indicator care există, nu zic nu, însă trebuie să fii foarte atent pentru a-l detecta, în cea mai strânsă curbă după ce treci de cabane, deoarece e situat pe un copac la care nu ai cum fi atent dată fiind dificultatea acului de păr rutier în care te afli. Doar să se caște cumva cei din spate sau copilotul și să te izbăvească cu un succes.

Urcușul din drum nu e greu, ba chiar plăcut pot spune. Cascada e o curgere de apă lină, peste un covor de pietre late, și nu are nimic din zgomotul sau zburdălnicia celor anterioare vizitate.

O asemuiesc aidoma unei zile liniștite de duminică la amiază, timpul la care am și ajuns noi acolo. Aproximativ 10 minute am fost doar eu cu Adriana și ne-am putut bucura de liniștea locului. Un mic colț de paradis cu margarete, flori galbene și una mov ieșite din piatră pe malul apei ce se rostogolește, cu fluturi multicolori și veseli în lumina caldă a soarelui.

Documentarea făcută înainte de plecare, îmi scoate la iveală detalii despre existența animalelor preistorice prin zonă, pe Valea Dinozaurilor. Acolo unde se află în stare de construcție și un parc tematic ridicat cu fondurile unui american îndrăgostit de România. Parcul urmează a se deschide în viitorul apropiat în apropierea localității Sibișel.

Cică, odinioară, prin zonă zburau reptile, majoritatea de talie mică dar și una gigant, care avea un craniu de peste 2 metri și anvergura aripilor de 12 metri, adică mai mare decât un avion planor.

Altă asemenea dihanie era și un mamifer ierbivor ce trăia în turme și se înmulțea prin clocirea ouălelor în colonii de cuibărire. Oase de pui au fost identificate în apropierea unor asemenea cuiburi în care se cloceau până la 10 ouă (presupunerea oamenilor de știință, că de văzut nu cred să le fi văzut cineva și să fii transmis prin viu grai).

Pentru a exemplifica o astfel de locație, a fost amenajată o zonă în care s-au adus pietre cam de aceeași dimensiune, colorate în albastru iar imaginația ta e liberă să așeze pe acestea un animal străvechi cu forme pe care tu însuți ești liber să ți le creionezi în minte.

Eu am găsit și un os de vită prin iarba uscată. La o analiză pur vizuală, cu mijloace și talente neștiințifice, afirm cu tărie că este vorba de fragment al unui picior de vită care nu datează din perioada mamuților clocitori ci doar de vreo două sau trei zile, fiind lăsat acolo de vreun cățelandru după ce i-a supt măduva.

Oase se mai găsesc și în rocile sedimentare – de gresie, marnă sau conglomerat – dispuse de-a lungul Văii Sibișelului și se presupune că dinozaurii ce le-au avut integrate în schelet au trăit acum vreo 72 milioane de ani. Parcă a fost doar ieri...

De lângă clocitoare pleacă traseul tematic” În urma căruței” , cel care îți poartă pașii prin locuri de unde poți privi în depărtare văile și vârfurile Munților Retezat, Șureanu, Parâng sau Apuseni.

Am luat-o și noi pe acest drum – cu mașina și, presupun, cu viteză mai mare decât atelajul tras de cai – până la Ohaba Sibișel.

Priveliștea spre Munții Retezat este superbă! Ai în față un drum asfaltat, destul de îngust, care ai impresia că merge drept în munte. Îl asemuiesc cu șosele văzute în fotografii sau promo-uri despre Patagonia sau Noua Zeelandă.

Despre satul Ohaba Sibișel panourile indicatoare situate la intrarea pe Valea Dinozaurilor ne informaseră că reprezintă un sat tradițional. Iar eu afirm că mi-a plăcut tare mult!

Cu drumul îngust ce îl străbate șerpuind printre gardurile de piatră, cu ulițele înguste, cu pârâul cu apă limpede ce curge pe o porțiune paralel cu șoseaua și în care o gâscă singuratică demonstra veleități de lebădă când își sucea gâtul. Dar și cu un butoi de plastic lăsat în albia lui, numai bun să atenueze plăcerea unei vizite inopinante în sat. Localitatea îmi amintește – păstrând proporțiile - de britanicul Bourton-on-the-Water.

Undeva mai sus de vechea și nefuncționala moară de apă zărim o vâltoare, antica mașina de spălat a strămoșilor noștri. Încă era folosită, mărturie stând două covoare întinse la uscat și un tricou mototolit și încă nestors. Probabil că prânzul clocotea și dădea în foc, cerință mai mare în cea de-a șaptea zi a săptămânii.

Dacă o considerăm bunica mașinii de spălat rufe, ceea ce vedem în imediata ei apropiere putem a asemui cu mașina de spălat vase. Un curs îngust de apă puțin deviat, ce are deasupra sa un grătar - ce aparținuse odată unui frigider - utilizat pentru scurgerea apei de pe vase în urma clătirii, iar pe mal un burete de vase și o sticlă de detergent. Am fost mai surprins de cele din urmă decât de modalitatea străbună de a curăți hainele.

Cum Adriana are obiceiul de a se abate din drumurile principale pe tot felul de alte mai puțin călcate și explorate, nu se dezminte nici pe aici. Așa că o ia pe un drumeag – la bunici în sat s-ar fi numit” pe după garduri” – și mare ne fu surpriza când dădurăm pe marginea lui de nenumărate tufe de mure, numai bune de a ne potoli bruma de foame, fiind totuși trecut de amiază.

Pe drumul către Hațeg ne mai oprim în Sânpetru pentru a vedea Biserica Sf. Gheorghe, veche și de piatră, monument istoric, bine semnalizat și indicat pentru cei dornici de a o vizita. Noi o găsim închisă, intrăm doar în cimitirul ce o înconjoară și ne plimbăm privirile pe exteriorul ei.

Lăsăm în urmă plaiurile acestea, dar știind că Țara Hațegului mai are încă ceva a ne arăta, din capitala ei nu o luăm către casă ci către Petroșani, cu scopul declarat de a ajunge în alte locuri pitorești.

În Cheile Băniței, o minune naturală, în care pășești doar prin apă pentru a înainta și o vizita, aidoma unui metrou în tunelul dintre două stații. Este ceva de vis acest fenomen natural, ceva ireal ce pare regizat pentru producerea unui film de box office.

În Peștera Bolii, o frumusețe deschisă sub pământ, cu poduri luminate și diverse legende, cu picturi păstrate de mai bine de 40.000 de ani, cu povești despre minuni săvârșite de Sfânta Fecioară Maria.

În Cheile Crivadiei, unde am ajuns străbătând cimitirul satului și sărind pârleazuri ce delimitau proprietăți, cu viaductul șoselei trecând exact pe deasupra lor. De vei dori să vezi ambele chei pomenite, sfatul meu e să ajungi întâi aici și abia apoi la Bănița, altfel vei avea o ușoară dezamăgire, primele în ordinea prezentată de mine - fiind mult mai arătoase.

Și cam atât avusesem a vă povesti dragii mei, se face duminică seara și mai avem de mers spre casă.

În două excursii prin aceste pitorești locuri am descoperit un tărâm de o frumusețe copleșitoare. De îți place să umbli, să vizitezi, să te miști în natură, Țara Hațegului reprezintă o destinație ca puține altele.

Natură, arheologie, istorie, gastronomie, oameni minunați, unele cu altele însumează un tot care atrage. O atracție de care ești conștient doar odată ajuns aici. Degeaba citești promovările turistice sau scrierile mele mai puțin profesioniste, nu ai cum percepe splendoarea zonei.

Așa că nu îți rămâne decât să te convingi singur. Nu fii comod și mergi într-acolo. Iar când revii și ai timp, fă-mi și mie cunoscute impresiile tale.

---

VIZUALIZĂRI: 1673 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI