Prin Geoagiu și ale sale Băi

TIPĂREȘTE

Vă povesteam nu demult despre „ațele” care mă trag în anumite direcții... Și că am învățat că e bine să le urmez, cu siguranță au ele un motiv de încearcă să mă tragă într-acolo, de cele mai multe ori ceva minunat mă va aștepta la capăt (minunat pentru mine, adică un loc cu care inima mea va rezona în mod particular; e posibil ca altcuiva același lucru să i se pară banal și neinteresant, dar asta nu mai este treaba mea!). Un articol citit, un documentar privit sau câteodată doar o simplă fotografie - și gata, se declanșează declicul! Trebuie neapărat să mă duc acolo! Și, vorba prietenului Coelho, „dacă îți dorești ceva cu adevărat, Universul întreg conspiră în favoarea ta”. Vei găsi cu siguranță banii, timpul și energia necesară!

De data asta, Universul cred că s-a plictisit groaznic, pentru că intervenția sa a fost minimă: odată ce am aflat de întâlnirea AmFostAcolo 2016 ce avea să se petreacă (precum mult și bine o să ne tooot amintim) la Cinciș, am început să mă documentez cam ce ar mai fi de văzut în drum și prin zonă... Eheee! Multe! Chiar prea multe pentru doar 3 zile! De aceea, a trebuit să fac o selecție la sânge! Printre cele câteva obiective ce au supraviețuit pe listă, Rotonda din Geoagiu se afla însă la loc de cinste!

... Am plecat deci cu un oftat prelung de la Villa Castel Maria, unde ne-am simțit cu adevărat răsfățați precum prințul și prințesa din poveste... Până la Geoagiu nu sunt decât 15-20 de km. I-am străbătut pe un drum județean găurit pe ici, pe colo (dar nu cine știe ce), având în permanență în dreapta apele sclipitoare ale Mureșului (iar dincolo de ele, hăt, departe - autostrada), iar în stânga colinele domoale pe care pășteau turme de oițe. Știam că aproape de Geoagiu ar trebui să se facă un drum în stânga spre ruinele castrului roman Germisara, dar, oricât am încercat să fiu de vigilentă, nu l-am dibuit și ne-am trezit deja intrați în localitate.

Am urmat drumul principal, cu viteză mică, să nu ratăm cumva și Rotonda. Am lăsat în urmă un cartier colorat și „pitoresc” ce se înșiră de partea cealaltă a pârâului ce însoțește șoseaua, apoi vreo două biserici și, tocmai când ne gândeam să oprim și să întrebăm localnicii, ne-a ieșit în cale un indicator turistic care tot făcea cu ochiul spre partea dreaptă. Ne-am conformat și după doar 30-40 de metri ne-am trezit în fața curții imense, împrejmuite cu gard de plasă, ce adăpostește Biserica Reformată și Rotonda.

Am coborât din mașină și am savurat întâi puțin liniștea locului, încercând să pătrundem în atmosferă. Lucru care nu e nicidecum dificil, căci ambele construcții, așa mici și abia mai ținându-se pe... ziduri, pierdute în iarba proaspătă de primăvară, printre sute de toporași parfumați, emană frumusețe, mister și istorie veche... Panoul din față nu e foarte darnic în explicații; aflăm totuși care sunt obiectivele turistice ale zonei, iar despre cele două vechi locașuri de cult ce ni se înfățișează ochilor glăsuiește așa: „Rotonda... este o raritate în cadrul arhitecturii romanice din Transilvania... este singura din țară care se mai află în picioare”, iar „în zidurile bisericii reformate de sec. 17-18 sunt zidite mai multe monumente funerare romane, dar și morminte din perioada renascentistă”.

Cu mare nerăbdare, dăm în lături portița metalică și pătrundem în incinta abia umbrită de câțiva copaci. Aleea pietruită ne conduce, chiar în față, la biserica reformată, pe când Rotonda se află undeva în stânga, dincolo de o conductă de gaz ce traversează curtea și merge în spate, la o proprietate de dată mai recentă, după aspect.

Fiindu-ne mai la îndemână (sau ca să lăsăm îmbucătura cea mai bună la final?!), luăm la cercetat întâi Biserica Reformată. Mică și dărăpănată, are totuși un „vino-ncoace” inexplicabil. O singură navă și o turlă nu prea înaltă în dreapta, acoperiș în două ape, teșit în față, după „moda” caselor din zonă. Un pridvor deschis simplu, străjuit de-o parte și de alta de doi lei de piatră, cu trăsături șterse de timp. Contraforți mici în părți, ca și pe lateralele bisericii. Tencuiala căzută pe ici pe colo, astfel încât putem să ne dăm seama că materialele de construcție folosite au fost piatra de râu pentru straturile de jos și cărămida pentru cele de sus. Din loc în loc, sunt încastrate în ziduri blocuri mai mari, în care sunt sculptate chipuri omenești (probabil rămășițe ale vechilor monumente funerare; aveam să întâlnesc astfel de artefacte a doua zi și la Densuș).

După ce dăm ocol bisericii, pătrundem în interior prin ușa simplă de lemn vopsit în maro. Înăuntru e frig, așa cum e frig primăvara într-o incintă neîncălzită în mod obișnuit în anotimpul rece. Deși văd într-un colț hibernând o sobiță metalică, probabil prețul folosirii ei de rutină nu se justifică. Un coridor pe mijloc, iar de-o parte și de alta câte un șir de bănci și pupitre de lemn; pe primul din stânga se odihnește o carte de rugăciuni învelită frumos în pânză brodată cu roșu. Masa și altarul sunt tot din lemn și au acoperitori albe terminate cu lucrătură de dantelă. Orga simplă în față, amvonul în stânga, mici ferestre ogivale întretăind din loc în loc pereții văruiți în alb - totul emană simplitate, modestie, curățenie...

Afară ne lăsăm din nou învăluiți de razele călduțe de martie și pășim pe covorul de iarbă pictat cu toporași violeți și... albi! De când n-am mai întâlnit toporași albi! Dar Rotonda ne atrage ca un magnet și-mi simt bătăile inimii în timp ce mă apropii de ea... Nu reușim să pătrundem înăuntru, ușa e zăvorâtă, dar simplul fapt de a mă afla în fața celei mai vechi biserici din România mi se pare copleșitor! Aspectul ei nefinisat, cu ferestre asimetrice, mă duce cu gândul la desenul naiv al unui copil și mă emoționează nespus!

Rotondele (biserici simple de formă circulară, construite din piatră și cărămidă) sunt considerate printre primele „modele” de locașuri de cult ridicate în Europa Centrală și de Est. Unii istorici afirmă că cea de la Geoagiu ar putea fi la fel de veche ca și cea înălțată de Împăratul Constantin pe locul Sfântului Mormânt. Prea multe lucruri concrete nu se cunosc despre Rotonda din Geoagiu, nici cine a construit-o, nici de ce. Legendele locale vorbesc despre cavalerii teutoni, care, întorcându-se dintr-un pelerinaj la Ierusalim, s-ar fi oprit în aceste locuri spre a căpăta puteri noi de drum; oamenii locului i-ar fi primit cu ospitalitate și, în semn de recunoștință, bravii cavaleri ar fi ridicat bisericuța simplă (așa cum îi place Domnului, nu?), folosind piatră de râu și cărămidă.

Alte legende pomenesc despre o comoară pe care cavalerii ar fi fost nevoiți s-o ascundă. Și cum locul trebuia însemnat, au construit o biserică. Într-o anumită zi a anului (11 mai), razele soarelui trec simultan printr-o fereastră mică, rotundă, aflată sub acoperiș și printr-o alta mai mare, ogivală, aflată mai aproape de sol; locul unde razele ating pământul, afară, ar fi locul în care a fost îngropată comoara.

„Teoria” cavalerilor templieri poate fi plauzibilă, căci în biserica ortodoxă din Geoagiu s-a păstrat, salvat de la topire, un clopot care a fost cândva al Rotondei și pe care sunt desenate chestii ciudate: un pelerin ce poartă coif episcopal (simbolul pelerinilor din Maastricht), două chei încrucișate (simbolul pelerinilor din Roma), cruci malteze și litere care nu compun niciun cuvânt inteligibil.

Biserica a aprins și imaginația specialiștilor și după Revoluție, pentru mai bine de 10 ani s-au făcut săpături arheologice în interiorul și în jurul ei. Surpriza a fost uriașă, căci a fost descoperit un adevărat cimitir, cu peste 200 de morminte, dintre care 46 înăuntru, unde se pare că erau înmormântați mai ales copiii. S-a constatat faptul că fundația bisericii nu intersectează niciunul din aceste morminte, deci s-ar putea trage concluzia că întâi a fost biserica, pe urmă cimitirul. S-au descoperit indicii clare că unul din morminte este contemporan regelui Ladislau I (sf. sec. 11), ceea ce pledează pentru situarea Rotondei cel puțin în același perimetru de timp, lucru extraordinar, căci asta ar însemna că e chiar mai veche decât surata ei din Densuș (ce-i drept, aceasta din urmă prezintă particularitatea că în ea se țin slujbe neîntrerupt de aproape un mileniu!).

Alt lucru care a rămas neelucidat e de ce altarul se află îndreptat spre răsărit (lucru specific doar bisericilor ortodoxe), când se știe că zona a fost din vechime sub stăpânire maghiară. Poate pentru că biserica ar fi atât de veche, mai veche decât Marea Schismă, și ar aparține nu catolicilor, nici reformaților, nici ortodocșilor, ci, pur și simplu, primilor creștini?!

Din păcate, în prezent Rotonda din Geoagiu se află în mod nemeritat într-un trist con de umbră, nefiind promovată deloc și nefiind inclusă în niciun circuit turistic. Știu, e soarta de care „beneficiază” multe alte monumente istorice aflate pe teritoriul țării noastre, dar tot nu mă pot să mă împac cu gândul!...

... Păi, dacă tot am ajuns până aici, hai și-om mere și până la Geoagiu-Băi, la stațiune, să vedem și noi cum stă treaba, că n-o mai fi mult și-o trebui să facem niscaiva cure balneare!

Drumul spre băi urcă vreo câțiva km printre păduri de foioase. Stațiunea nu prezintă cine știe ce animație, după cum era de așteptat acum, în extrasezon. Sunt indicatoare către principalele hoteluri, care de la depărtare par îngrijite; nu ne apropiem să ne convingem, deocamdată avem alte dominante.

Prima ar fi Cascada Clocota și urmăm drumul care se face în dreapta și care coboară, terminându-se în fața unei incinte împrejmuite cu gard metalic, ce pare a fi o stație de epurare a apelor sau așa ceva. Parcăm mașina pe mica zonă virană din față și mergem apoi per pedes pe potecuța cu care se continuă drumul asfaltat. Nu trece mult și deja auzim cântecul cascadei; încă puțin și îi putem vedea și pletele lichide desfăcute pe versantul înalt de vreo 20 de metri. Superb! Locul e securizat cu un gărduleț rustic de lemn, iar în fața cascadei se află amenajat și un mic loc de relaxare, cu vreo două bănci tot de lemn. Ba chiar și un stâlp cu bec, semn că romanticii se pot bucura de spectacol chiar și în nocturnă!

Popasul nostru este scurt de data aceasta, căci mai avem „de treabă”. Ne întoarcem în parcare, unde descoperim și un panou cu explicații despre cascadă; nimic memorabil, doar date tehnice, dar e de apreciat faptul că el (panoul) există. Urcăm pe unde am venit și alt indicator ne îndrumă spre ruinele băilor romane. Lăsăm mașina într-o parcare publică destul de goală la această oră; în dreapta este un parc străbătut de un pârâu, iar în stânga un complex modern cu ștranduri termale, deasupra căruia scrie mare Băile Daco-Romane. Măi să fie!... Câta mai înfrățirea daco-romană!... Intrăm și noi să ne facem o idee, după ce cerem voie unor neni care tocmai își servesc brunch-ul; ceea ce descoperim înăuntru ne place, adică o imensă piscină acoperită (încălzită, după felul cum ni se aburesc instantaneu ochelarii când intrăm), vreo 2 alte piscine descoperite (deocamdată fără apă, dar părând bine întreținute), o terasă sau două, toalete. OK! N-o să ne plictisim când o să venim „la băi”!

Ruinele romane se află imediat lângă ștranduri, într-o incintă de asemenea împrejmuită cu gard de plasă, dar cu intrare liberă. Există și aici un panou explicativ și aflăm că, mai concret, este vorba despre Complexul Termal Roman Germisara. Ni se povestește pe scurt cum au „descoperit” romanii micul lac termal adăpostit între rocile calcaroase, alimentat de izvoare subterane, cum au construit o întreagă rețea de canale care comunicau cu acesta și, în mare, cum au devenit ei „beli și răpitori” scăldându-se în apele miraculoase!

Ne cocoțăm și noi cu elan pe delușorul presărat cu vestigii antice, pozăm de sus ceea ce a mai rămas din vechile terme și canale, ne ținem apoi răsuflarea să „tragem în poză” o veveriță zglobie ce străbate cu nonșalanță peisajul, pe urmă ne întoarcem la mașină și ne îndreptăm spre următorul (și ultimul) obiectiv propus: Grota Haiducilor.

Paranteză: Acuma să nu credeți că Geoagiu-Băi o fi cine știe ce enormitate de localitate, de trebuie să te deplasezi de la un obiectiv cu altul cu mașina! Nu! Distanțele de care vă povestesc se pot face lejer la pas în doar câteva minute (hai, zeci de minute, pe alocuri!). De felul nostru destul de sedentari (de nevoie, evident!), suntem dornici de mers pe jos atunci când ni se oferă ocazia. N-aș putea să vă explic de ce aici ne-am tot foit cu mașina, poate pentru că nu știam exact cam cât de departe ar fi una de alta. Ce vreau să vă zic e că, dacă aveți 2-3 ore la dispoziție, puteți lăsa mașina în parcarea din centru și acoperi cu succes toate obiectivele.

Nici nu ne-am fixat bine centurile de siguranță, că a și trebuit să le decuplăm. Numai bine merseserăm de-a lungul micului parc central! În fața noastră un alt ștrand, baricadat însă în spatele unor ziduri înalte; dincolo, se ghicea însă activitate intensă, în fond vara nu-i departe și oamenii trebuie să fie pregătiți. Ocolim edificiul prin stânga, pe o alee decorată cu statui romane și imediat ne dăm seama că localitatea s-a terminat, lăsând locul pădurii. Nu mergem mult și întâlnim un alt panou explicativ, de data asta despre obiectivul căutat, Grota Haiducilor. „Povestea” este previzibilă și spune despre o legendă cu o comoară îngropată de haiduci cândva în mica grotă. Căci da, la câțiva pași mai încolo găsim săpată în stâncă o adâncitură aplatizată de vreun metru și ceva lungime și vreo juma' de metru înălțime și care nu ne incită în niciun fel să-i explorăm adâncimile! Comoară ne trebuie nouă, ce Dumnezeu?!...

Mai bine hai să mai facem vreo câțiva pași pe potecă, să ne dezmorțim oleacă oasele, să ne lăsăm obrajii mângâiați de razele călduțe ce se strecoară printre crengile abia înmugurite, să foșnăim frunzele uscate sub picioare, să ne bucurăm privirile cu delicate flori de primăvară... Sănătate curată pentru trup și suflet - asta da comoară!

Zis și făcut. În stânga, ne însoțește vesel pârâul Clocota, cel care mai jos avea să se etaleze sub forma frumoasei cascade pe care tocmai o admiraserăm. Urcăm cale de vreo 20-30 de minute, până când considerăm că pentru azi e destul și ar fi cazul să ne întoarcem. Ei... aici e aici!... Să urci pe covor de frunze uscate e cum e, dar să cobori!... Te duci ca pe săniuță! Oricum, a fost o experiență! În final, reușită!

Ajunși la locul unde ne aștepta mașina noastră transpirați leoarcă, dar cu toate membrele intacte, ne declarăm satisfăcuți de evaluarea zonei și purcedem mai departe, către noi aventuri!

---

VIZUALIZĂRI: 3569 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI