Cetatea de (fix) 700 de ani din Țara Ovăzului

TIPĂREȘTE

Să ne înțelegem totuși: anul acesta s-au sărbătorit 700 de ani de la prima atestare documentară, dar nu de la cea dintâi așezare omenească de pe aceste meleaguri ori de la întemeierea cetății. În 1324, cronicarii vremii menționau Rupea, căci despre ea este vorba, ca fiind locul unde s-au refugiat sașii răsculați împotriva regelui Carol Robert al Ungariei. În acele mărturii apărea sub numele de Castrum Kuholm, cu referire la roca pe care fuseseră ridicate zidurile sale, și anume bazaltul. (Azi face parte din rezervația naturală Bazaltele din Rupea).

Unde ne aflăm? La 65 km de Brașov și 50 de Sighișoara, pe Dealul Cohalmului, la doi pași și o scurtă deviere din șoseaua E60. Adică în Haferland sau Țara Ovăzului (planta cultivată preponderent de localnici în vremurile vechi). Așa i se spune regiunii istorice întinse între cele două orașe, care cuprinde următoarele zece sate: Archita, Viscri, Homorod, Saschiz, Rupea, Criţ, Bunești, Roadeș, Meșendorf și Cloașterf. Este considerată a fi leagănul civilizației rurale săsești din Transilvania.

Despre coloniștii germani aduși de regii Ungariei în Transilvania în secolul al XII-lea am povestit câte ceva în reviewul dedicat Sighișoarei vezi impresii, așa că nu voi reveni asupra subiectului. Totuși demn de subliniat, după părerea mea, este faptul că moștenirea arhitecturală, etnografică și culturală a satelor săsești din Transilvania e celebrată anual în cadrul Săptămânii Haferland, aflată în 2024 la a 12-a ediție, desfășurată între 8-11 august sub înaltul patronaj al Alteței Sale Serenissime Prințul Philipp von und zu Liechtenstein și sub auspiciile Familiei Regale a României. A fost, din câte am înțeles, o bună ocazie de întâlnire a comunităților locale săsești, tot mai reduse numeric, din păcate, cu diaspora germană, și totodată prilej de aniversare a celor șapte secole de atestare documentară a cetății Rupea.

Povestea e însă mult mai veche. Începe din neolitic, după cum au dovedit-o descoperirile arheologice, și continuă în vremea dacilor, când pe aceste locuri a existat o davă (localitate) - Rumidava sau Ramidava, așa cum a menționat-o astronomul, astrologul, matematicianul, fizicianul, filozoful și cartograful antic Ptolemeu (cca. 87-cca. 165 d. Hr.), care o cataloga drept una dintre cele mai importante cetăți din Dacia meridională. Cucerită de romani, a devenit castrul Rupes (în latină„stâncă” /„piatră” ), nume din care a derivat cel actual, și făcea parte din sistemul de fortificații și apărare a rutelor comerciale dintre Valea Târnavelor și Valea Oltului.

Prea multe informații legate de soarta așezării după retragerea romanilor din Dacia nu se cunosc. Pe vestigiile dacice s-a format localitatea prefeudală prin construirea cetății de sus, în secolele X-XIII, iar începând cu un veac mai târziu prin construirea cetăților de mijloc și de jos.  Abia începând cu secolul al XIV-lea documentele o descriu ca fiind un important centru comercial și meșteșugăresc, cu 12 bresle, servind atât ca fortificație, dar și drept refugiu pentru populația ce locuia în împrejurimi, poziționarea sa fiind strategică, la îmbinarea drumurilor ce făceau legătura între Transilvania, Moldova și Țara Românească prin pasurile sud-estice.

Între 1432 - 1437 cetatea a fost jefuită de turci iar în 1643 a fost părăsită în urma unui incendiu devastator. La sfârșitul secolului al XVII-lea, sașii au revenit însă în cetate, punând-o sub protecția Habsburgilor.

În secolele XVI-XVII Rupea nu arăta probabil ca o cetate țărănească, ci mai degrabă ca o mică așezare urbană. Avea statut de târg și se identifica drept „burg” („cetate” ) sau „schloss” („oraș” ), cu aproape o sută de case, capelă și casă parohială, fântână, loc de târg, depozite de arhive, provizii și arme. Spre finele veacului al XVII-lea, armata habsburgică a folosit-o ca bază de încartiruire și pregătire a campaniilor militare.  

În 1716, zidurile sale au constituit refugiu pentru supraviețuitorii epidemiei de ciumă izbucnite în localitățile din apropiere. Grație fortificațiilor, cetatea nu a fost niciodată cucerită, însă a fost abandonată treptat începând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, după asigurarea politică garantată de către armata Imperiului Habsburgic. În 1789 s-a consemnat ultima adăpostire între zidurile sale la panica provocată de o posibilă agresiune turcească. Între timp, populația se mutase în așezarea de la poalele dealului, în jurul amplasamentului bisericii parohiale evanghelice (fostă catolică) din orașul Rupea.

A rămas părăsită timp de peste două secole, evitând totuși distrugerea completă în timpul comuniștilor, care plănuiau să o radă de pe suprafața pământului pentru a exploata zăcămintele de bazalt. Între anii 2010-2012, după obținerea unei finanțări cu fonduri nerambursabile, cetatea a fost restaurată, fiind deschisă publicului în 2013.

Nu am ajuns acolo în timpul Săptămânii Haferland, ci în drum spre Sighișoara, care urma să ne fie gazdă mie, prietenei Adina și soțului ei, timp de trei nopți vezi impresii. Trecusem de mai multe ori cu mașina prin Rupea, ultima dată în 2023, la întoarcerea acasă din Praid vezi impresii, dar nu știu de ce nu vizitasem cetatea niciodată. Asta deși se vede în întrega sa splendoare de pe șoseaua E60.

Am urcat dealul și am lăsat mașina în parcarea generoasă, după care ne-am îndreptat spre casa de bilete, care servește și drept magazin de suvenire.  

Programul de vizitare a cetății este: 1 noiembrie-31 martie: 9.00-17.00; 1 aprilie-31 august: 9.00-20.00; 1 septembrie-31 octombrie: 9.00-19.00. Biletul de acces costă 15 lei pentru adulți și 8 lei pentru copiii sub 8 ani.

Surprinzător mi s-a părut faptul că cetatea nu are site propriu, însă informații detaliate se pot obține de pe pagina web a primăriei Rupea: https://www.primariarupea.ro/istorie-cetatea-rupea/. De acolo, ca și de pe panourile în limbile română, germană și engleză din interiorul cetății, am extras și eu cea mai mare parte a datelor conținute în acest review.

Zidurile masive din piatră care înconjoară cetatea, admirabil restaurate, au un aer auster. Au fost clădite în veacurile XIV-XV și refăcute de mai multe ori (inclusiv în secolul al XIX-lea), fie în urma unor incendii, fie din cauza necesității adaptării la noi tehnici de asediu.

Cetatea ocupă o suprafață de 11 hectare și are forma unei spirale ascendente sau cochilii de melc. Cuprinde patru zone întărite cu ziduri poligonale, cărora li s-au adăugat în timp două curți interioare și trei turnuri de apărare.

Se disting trei nivele distincte, fiecare cu porți proprii și centuri de zidărie corespunzătoare unei anumite epoci: cetatea de sus (incinta I), cea mai veche (secolele X-XIII), ridicată probabil pe ruinele Ramidavei dacice; cetatea de mijloc (incintele II și III), datată secolul al XV-lea, extinsă în secolul al XVII-lea; și cetatea de jos (incinta IV), construită începând cu secolul al XVIII-lea.

În aceasta din urmă am pătruns prin Turnul porții, despre care se știe că poseda un pod mobil cu scripeți, ridicați pentru ultima oară în anul 1731. De sub aracadă sa am fotografiat cetatea. De aici începe urcușul pe o cărare presărată cu pietriș zgrunțuros și neadăpostită de soare, copacii recent plantați neasigurând umbra atât de necesară în mijlocul verii la orele 13, când am ajuns noi.

Până să atac dealul, am admirat construcțiile din cetatea de jos. Am intrat mai întâi în clădirea din stânga porții, Magazia militară. Destinația sa inițială a fost de grajd sau depozit, pentru ca în secolul al XVIII-lea să fie extinsă iar în 1819 să fie supraetajată.  

În partea opusă se află Turnul slăninii, pe trei nivele, unde era organizată o expoziție de cahle vechi de teracotă fabricate la Mediaș. Ridicat în prima jumătate a secolului al XVII-lea, turnul era prevăzut cu creneluri de tragere pentru arme de foc, nivelul superior fiind ocupat de garda militară. Ulterior, acest turn „nou” a ajuns să fie folosit pentru conservarea cărnii şi slăninilor comunităţii, şi astfel şi-a schimbat numele.

În apropierea sa e Turnul Slujitorilor, pe trei nivele, menționat în documente în 1643, când i-au fost executate reparații, iar în față este fântâna, terminată în 1613. Are 59 m adâncime și este nesecată și în prezent.

Transpirând abundent am purces la urcuș, cu toate că tare mult mă tenta să rămân pe băncuța de lângă fântână. Și așa am intrat în cetatea de mijloc prin poarta sa, construită probabil după distrugerile provocate de turci în secolul al XV-lea. În dreapta se află Turnul Ungrei, refăcut în mai multe etape în secolele XV-XVII. Urmează Turnul Cercetașilor, cel mai masiv și mai important din cetate până la construirea celei de-a doua incinte. Ridicat pe trei nivele, a fost refăcut complet în secolul al XVII-lea și păstrează crenelurile înrămate cu cadre din lemn de stejar și prevăzute cu dispozitive de închidere.

Ușor recognoscibilă datorită acoperișului în formă de pupitru, Capela a avut inițial rol de apărare, pentru ca în veacul al XVII-lea să fie transformată în locuință pentru capelanul cetății. Un popas mai lung pentru a privi de sus panorama l-am făcut la Rondelă, o instalație militară care a deservit cetatea în secolul al XV-lea.  

Am aruncat o privire Turnului Pentagonal, construit în secolul al XVI-lea, și Turnului Scribilor, care adăpostea vechea poartă a cetății de mijloc, apoi m-am îndreptat spre Turnul Pulberăriei, poarta de intrare, printr-un culoar îngust, în cetatea de sus. A fost ridicat la finele secolului al XIII-lea-începutul veacului următor, în prima fază de edificare a cetății, din care se păstrează cele două arce, dar a suferit modificări de-a lungul timpului, peretele de vest rezistând până în anul 1900.

În cetatea de sus, cea mai veche - reamintesc - din cadrul complexului, zidurile incintei au fost îmbinate cu rocile de bazalt. Aici se aflau cele circa o sută de locuințe, precum și, probabil, unele clădiri administrative precum Camera Scaunului, utilizată pentru întrunirile funcționarilor publici, sau Camera judelui. Deși aceste construcții se află în ruine, fragmentele de cahle de sobă și de obiecte din metal și ceramică de uz casnic i-au îndreptățit pe arheologi să identifice locul drept vatră a așezării sașilor.

Coborând de pe culmea dealului, m-am gândit că, spre deosebire de alte cetăți transilvănene, cea de la Rupea a avut șansa unei conservări de excepție. Nu a fost cucerită niciodată, și degradările suferite s-a datorat trecerii timpului, incendiilor ori furtunilor care au smuls acoperișurile. Iar lucrările de restaurare i-au pus în valoare istoria și au transformat-o într-un obiectiv turistic demn de vizitat.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 444 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI