Pește, foame și” Blue Aqua” Galați

TIPĂREȘTE

Starea de flămânzeală e una dintre puținele experiențe cu adevărat democratice: ne lovește pe toți, fără discriminare, și ne scutură de poleiala manierelor ca un vânt rece de noiembrie. Poți fi amabil, politicos, zen și echilibrat, dar când foamea își face de cap, parcă se apasă un buton ancestral. Dintr-odată, conversațiile devin scurte, răbdarea se subțiază, iar filozofia vieții se reduce la o singură întrebare esențială: „Ce mâncăm?” .

Firește, nu mâncăm doar de foame. Mâncăm de poftă, de drag, de plictiseală, de curiozitate, de socializare. Mâncarea e pretext, recompensă, consolare, ritual. Românul, inventiv din fire, a găsit dintotdeauna motive să pună de-o masă: petreceri, reușite, pomeni, aniversări sau însurătoare – care, după unii, e tot un fel de moarte, dar cu agonie prelungită și sarmale la final.

O masă bună te împacă cu lumea, îți netezește fruntea și îți redă încrederea în umanitate. Una nereușită, în schimb, poate aprinde scântei mai ceva ca o discuție despre politică la reuniunile de familie. Ca în bancul acela etern valabil: soțul vine acasă, soția îi pune ciorba. El molfăie tăcut. Ea, candidă: „Îți place ciorba, dragule?” . El, răstit, cu o sinceritate brutală: „Auzi, tu ai chef de ceartă?!” .

Acesta se vrea doar un preambul, o încălzire a papilelor și a spiritului, înainte de a vorbi despre un loc cu ștaif, unde farfuriile nu sunt doar umplute, ci compuse, iar foamea nu e doar potolită, ci sedusă. Pentru că, până la urmă, mâncarea nu e doar necesitate – e stare de spirit.

Așa deci, după ce v-am pregătitără din punct de vedere nervos cu nervii, intru-n miezul subiectului. Dar nu înainte de-a vă spune că, nuș’ de ce, io aș mânca pește și alte animăluțe acvatice din orice poziție, chiar și cu capul în apă de m-aș găsi. Probabil am în ADN ceva de pelican. Altfel nu-mi explic de ce înghit tot felul de momeli cu entuziasm suspect. Nah, am ciocul lung și creierul puțin – moștenire genetică, desigur, n-are rost să dăm vina pe educație.

Să n-o lungesc inutil: duminica asta de-a fost, da, 22.02. anul de-l trăim, soarta (și un dram de dorință turistică personală) m-a aruncat prin Galați. Pe vremuri, când mergeam la Galați, mergeam pentru ședințe profesionale – evenimente nu chiar așteptate cu cea mai mare fericire. Nu că aveam motive să-mi fie teamă, dar, vorba aia, la fundul calului și din fața șefului e bine să nu fii. Acuma, fără emoții d-astea, am mers în mod festiv, să belim ochii prin frumosul municipiu, cu aer de turiști serioși și portofelul ușor tensionat.

Adriana a fost încântată de idee. Cred că bănuiți cu toții de ce. Magazinele de hanțe din localitate nu prea s-au bucurat de grațioasa-i prezență pe-acoloșa, dar era momentul să corijeze asemenea problemă. Eu, ca soț iubitor și responsabil financiar doar în teorie, am asistat cu stoicism și cardul pregătit de sacrificiu.

Dar, trebuie să fiu sincer, mie mi-e dragă soția mea! Trebuie s-o recompensez pentru răbdarea de-a fi fost alături de mine de vreo 36 de ani, cu hârtie-n sensul ăsta, spui. Ăia 5 de dinainte, de relații de cofetărie, nu se mai pun – erau antrenamente, nu competiție oficială. Așadar, între pelicanul din ADN-ul meu și fashionista din ADN-ul ei, am bătut Galațiul la pas, eu visând la pește, ea la reduceri. Echilibru perfect în ecosistemul familial.

Cert este că, la un moment dat, sătui de magazine și de periplul printre boarfe textile, am devenit flămânzi. Flămânzi de-a binelea, nu așa, metaforic. Foamea aia care-ți taie elanul turistic și-ți transformă gândirea strategică într-un unic obiectiv național: „unde batem falca?” , stressul oricărui moldovean. Bine, Galați e tot în Moldova, cum este și Buzăul, doar că gălățenii nu se mint singuri, au luat așezarea geografică drept un dat și-o fericire. Mai ales că ăla de-a înființat așezarea a tras și Dunărea pe-acoloșa, lucru deloc de ici, de colo. Iar în Dunăre, după cum se știe și se confirmă, trăiesc peștii – adică fix slăbiciunea ADN-ului meu de pelican.

Așa că, în stare de foame protocolară fiind, m-am pus pe cugetat ca un veritabil cap de familie: ce facem noi ca să ne astâmpărăm pârdalnica de foame? Ne urcăm în mașină și punem cap-compas Mărășești, unde ajungeam în mod normal cam într-o oră și un pic, sau adăstăm undeva, la vreo construcție culinară, să rezolvăm problema pe plan local? Recunosc, mă simțeam bazat, financiar vorbind, și nici acasă nu voiam s-ajung chiar așa de repede. Parcă era păcat de duminica aia să n-o cinstim cum se cuvine.

Și cum perindam noi faleza Dunării, cu pași ușor nesiguri de foame și priviri investigative, am zărit o prea frumoasă așezare, cocoțată nițel peste nivelul străzii, de ziceai că stătea la pândă pentru flămânzi ca noi. „Blue Aqua” îi spune. Nume cu rezonanțe acvatice, promițătoare pentru un individ cu porniri pescivore declarate. Dintr-o curiozitate perfect justificată și cu autoritatea specifică funcției autoproclamate de cap al familiei, am hotărât: hai să vedem ce-i cu așezământul ăla. Că doar n-o fi Dunărea lângă el de decor.

” Blue Aqua” – ce este și ce vrea așezământul?

Strict geografic vorbind, îl găsești lângă Faleza Dunării, pe Bulevardul Marea Unire, la nr. 75. E cocoțat pe partea opusă falezei, nu din snobism arhitectural, ci pentru că așa e terenul acolo. Urci niște scări, ca într-un mic pelerinaj gastronomic, și-ajungi la locul cu pricina. Dacă tot ai ajuns la parterul restaurantului, mai fă bine și mai urcă un etaj – foamea adevărată cere efort susținut, nu glumă.

Ajunși în fața locației, ce să vezi: din interior ieșea o lungă coloană de doamne. Nu știu dacă era coincidență, aliniere de astre sau vreo ședință secretă a eleganței feminine moldovenești, dar imaginea m-a pus pe gânduri. Instantaneu, m-a străfulgerat ideea: „Aoleu, aici sigur e cu rezervare!” . Că prea curgea lume dinăuntru ca de la moaște culinare. Și cum stăteam eu așa, între speranță și instinct de conservare, îmi făceam scenarii: ori e extraordinar de bun, ori s-a terminat mâncarea și lumea evacuează organizat.

Oricum, dacă tot eram acolo, am zis să încercăm. La o adică, ce se putea întâmpla? Doar nu ne-or bate, că eram îmbrăcați curat, Adriana chiar frumos! Maximum ne dau afară, ceea ce, să fim serioși, pentru un flămând respectabil e un risc calculat. Deci, ce-aveam de pierdut? Foamea era mare, curiozitatea și mai mare, iar demnitatea… flexibilă, în funcție de meniu.

Cu acest curaj aproape eroic, specific omului cu stomacul gol și speranțe pline, am decis să trecem pragul. Că doar nu urcaserăm scările alea degeaba.

Ne-am prezentat la etajul cu pricina și, cum am pus piciorul pe teritoriu, am fost luați în primire de un ospătar vigilent, genul acela care te scanează dintr-o privire: „ce-i cu voi pe-aici?” . Nu m-am pierdut cu firea, că doar nu venisem la furat tacâmuri. I-am spus franc, cu sinceritatea omului flămând: mi-e foame și vreau să mă dau mare-n fața nevestii, motiv pentru care am scos-o la masă. Omul a constatat rapid că nu eram mai numeroși, eu chiar am slăbit și, probabil ușurat că n-are de mutat mese ca la nuntă, ne-a invitat la o masă de doo locuri.

Locația, trebuie spus, e mărișoară și configurată circular, de parcă totul conspiră la ideea de flux și reflux culinar. Pereți mari, din sticlă, de unde ți se deschide priveliștea spre Dunăre. Dacă știi la ce te uiți și ai un dram de imaginație geografică, parcă zărești și dealurile – sau, mă rog, munții Măcinului, că nu ne-ncurcăm în detalii tectonice. Lumina curge frumos, atmosfera e aerisită, iar amenajarea e făcută cu gust, clar pe temă pescărească sau, în cel mai rău caz, acvatică.

Mi-au sărit în ochi lustrele: niște bărci răsturnate, cu becurile cuminți înăuntru. Foarte inspirat, deși, recunosc, am sperat să nu fie vreo predicție subtilă despre soarta clienților sau a porțiilor. Dar dădeau bine, aveau personalitate, nu erau din alea banale de-ți induc somnolență înainte de desert.

Cât ne-am așezat noi, ne-am făcut comozi și ne-am reglat respirația de după urcatul scărilor, a apărut o fată – ospătăriță, bănuiesc – cu zâmbet protocolar și ton hotărât. Ne-a luat la-ntrebări politicoase: că ce vrem să degustăm din ceea ce se lăuda bucătarul lor că știe să gătească. Moment solemn. Eu cu foamea, Adriana cu curiozitatea, meniul cu promisiunile. Începea adevărata negociere.

Eram croiți pe pește, asta era clar de la bun început, de parcă ADN-ul meu de pelican semnase deja comanda. Meniul, ultrabogat, genul acela de document care nu-l citești, îl studiezi: gustări, aperitive reci și calde, supe, ciorbe, pește gătit în fel și chip, de ziceai că bucătarul lor a făcut facultatea de ihtiologie aplicată. Treabă serioasă, nu glumă.

Fără prea multă filozofie, ne-am aruncat strategic în niște icre de știucă cu ceapă, niște hamsii, pește marinat și, surpriza plăcută, zacuscă de pește. Asta așa, ca un platou de început, de încălzire, să prindă stomacul curaj și papilele elan. Combinație curajoasă, dar foamea nu-i loc de diplomație.

La capitolul băuturi, lucrurile au fost limpede organizate. Adriana avea voie, că ea, deși posedă permis, nu conduce – detaliu extrem de convenabil în astfel de situații. Așa că pentru ea am luat un pahar de vin rose, finuț, elegant. Eu, responsabilul cu volanul și analizele viitoare, m-am sacrificat eroic cu o mare sticlă de un sfert de litru de Pepsi Zero. Săptămâna viitoare-mi fac analizele și vreau să am o explicație plauzibilă de nu mi-au ieșit cum trebuie. Precauție medicală, nu zgârcenie.

Fata a notat conștiincios ce-am vrutără noi și-a dispărut cu viteza omului care știe că foamea clientului e o urgență națională. Cât m-am dat la bârfă cu Adriana, să fi trecut vreo 15 minute, hop! apare platoul. Arăta cu adevărat îmbietor, genul acela de apariție care-ți taie respirația și orice intenție artistică. Ne-am aruncat în el cu un entuziasm greu de descris. Atât de repede, că am uitat complet să fac poze. Dar, nah, credeți-mă pe cuvânt. A fost devastator de bun.

Platoul ăla de început a fost numai bun, mai mult ca un avertisment prietenos decât ca o simplă gustare. Ne-a arătat, fără menajamente, unde suntem de flămânzi. Așa că, încălziți corespunzător, am trecut la comanda serioasă, de parcă ne pregăteam pentru un ospăț de proporții epice: un „platou familial” . Și nu glumesc deloc cu denumirea, că avea de toate – scoici pane, scoici în sos de vin, creveți, calamar prăjit și caracatiță. Festival marin în toată regula.

Toate bune de nu se poate, gustoase, bine făcute, doar că porția era… mamut. Din platoul ăla mâncau lejer patru persoane, poate chiar și-un pelican mai ambițios ca mine. Ne-am străduit, credeți-mă, cu determinare și onoare, dar stomacul are și el limitele lui constituționale. Eu mi-am mai luat o sticlă de Pepsi, Adi o apă, în speranța că lichidele vor face loc solidelor. Iluzii.

La un moment dat, cred că fata care ne servea a observat disperarea calmă din ochii mei și ne-a întrebat, salvator, dacă nu vrem să luăm la pachet ce rămăsese. „Îhâm!” , am răspuns cu recunoștința omului învins, dar demn. Și astfel, platoul a plecat de pe masă și s-a întors sub forma unei frumoase caserole, discret pitită într-o punguliță finuță, din hârtie, cu însemnele locației.

De pește eram sătui. Adi, curajoasă, a vrut tiramisu la desert. Habar n-am cum a fost – eu dulce nu pap. V-am spus de analize, da?

Cât ne-am jucat noi, acoloșa, am văzut că trecuse timpul, că el asta știe să facă. Că ne-a plăcut acolo, chiar așa este. Atmosfera relaxată, priveliștea spre Dunăre, mâncarea – toate s-au combinat într-un mod suspect de plăcut. Nici nu ne-am dat seama cum au zburat vreo două ore, de parcă timpul intrase și el la masă cu noi. Pe la 19, însă, ne-a lovit revelația logistică: eram cam la vreo 90 de kilometri de casă și, totuși, orașul istoric ne aștepta.

Am intrat din nou în vorbă cu fata care ne-a servit, nu de alta, dar nu puteam să fug de cât mâncasem. Mă prindeau gealații instantaneu, era clar. Nota s-a ridicat la vreo 600 de lei, bașca un tips pentru fată. Dar, una peste alta, chiar a meritat. Că dacă nu merita, nu mă apucam io să-mi bat gura aicișa.

Altfel, acuma mă tirez. Mă duc să-mi văd de treabă. Vă lăs. Haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 28 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI