AmFostşieuAcolo... hai-hui prin Tulcea şi iată ce am găsit de văzut:

TIPĂREȘTE

Am plecat vineri pe la 6 p. m. şi am mers pe A2, apoi ieşind prin dreapta, am luat-o spre Giurgeni şi apoi am început ‘urcuşul’ spre Tulcea. Drumul bun, nu exagerat de aglomerat, ne-a permis să străbatem distanţa (vreo 280 de km) în doar 4 ore (cu trei opriri ‘tehnologice’ şi una la staţia de taxare de la pod).

Ce m-a determinat să plec aşa, tam-nisam in poarta Deltei? Nimic mai simplu: colegul meu de facultate de acum 21 de ani, George (dimpreună cu simpatica lui soaţă) ne-au invitat de ceva vreme să le călcăm pragul, după ce mă regăsiră pe un sait de “colegi”... Şi acum sosise în sfârşit ziua...

Bucuria revederii a fost mare; ne uitam unii la alţii (fiecare gândind în sinea lui “băi, ce flăcăi faini eram - mai ales io - şi ce moşi am ajuns - mai ales el” hihihi)... Nu intru în alte amănunte, că nu fac obiectul saitului, voi trece direct la poveşti. Îmi va fi greu să fac o împărţire coerentă, datorită structurii actuale a saitului, dar o să încerc să împart în felul următor:

- “hai-hui prin Tulcea”, adică acest “capitol”;

- “furtună în Dobrogea; cetea Heracleea” click aici;

- “reculegere la mânăstirile din Jud. Tulcea” (click aici);

- “Complexul Insula; restaurantul Insuliţa” (click aici).

Sâmbătă dimineaţa, gazda ne-a luat la alergat şi în maximum juma’ de oră porneam la drum spre oraş, pentru o scurtă recunoaştere. Aici e timpul să spun că am revenit în Tulcea după mai mult de 40 de ani, timp în care oraşul a crescut, s-a modernizat, s-a preschimbat într-atât încât nu am mai recunoscut mare lucru. A avut şi o perioadă de declin, desigur, după 1989... De fapt, în afară de hotelul Delta, n-am reuşit să mai recunosc nimic. Mă rog, cu excepţia falezei şi a clădirilor gărilor: cea fluvială şi cea de cale ferată. Ce am găsit nou şi mi-a plăcut (mai în centru puţin) : teatrul "Jean Bart", construit DUPĂ revoluţie!

După câţiva paşi pe malul apei contemplând urmele recentului puhoi ce s-a scurs pe aici spre mare, ne-am regrupat şi am pornit spre Centrul Muzeal Ecoturistic al Deltei Dunării (Acvariul). Nu insist prea mult asupra acestui obiectiv; deja s-a scurs destulă informaţie pe ‘conducta’ netului despre această locaţie foarte interesantă. Voi puncta doar pe scurt ce mi-a plăcut mie acolo:

- curăţenia deosebită din întreg muzeul;

- amabilitatea personalului şi disponibilitatea acestuia de a oferi informaţii şi ajutor;

- partea interactivă a muzeului - foarte educativă şi atractivă. Cel puţin, pentru mine; dar sper că şi pentru generaţia mai tânără;

- răcoarea din muzeu, în condiţiile în care afară termometrele trecuseră de mult de 30 de grade...

- am admirat nu doar lumea liniştii, ci şi expoziţia de la al doilea etaj cu unelte şi scule specifice zonei şi activităţilor desfăşurate aici. Cel mai mult mi-a plăcut o lingură a cărei cupă era făcută dintr-o scoică enormă legată de un băţ ce-i servea drept coadă.

Există şi un mic magazin în incintă, dar din păcate nu au prea multe lucruri personalizate. Doar kitsch-urile uzuale împreună cu câteva cărţi şi vederi...

Am părăsit cu regret muzeul şi am pornit spre Enisala. Dar asta e altă poveste. Acum voi trece direct la întoarcerea noastră în municipiu, unde, aşteptând la semaforul de la intrarea în oraş, îmi picară ochii pe indicatorul de semnalizare a “atracţiilor” ce merită vizitate în târg; printre toate, mi-a sărit în ochi “Nava Republica - 1903”. atât scrie acolo. Restul...

Coborâm cu maşina spre faleză, amicul găseşte uşor un loc de parcare (deh! e localnic) printre blocuri (nava se află cam la jumătatea distanţei dintre Hotelul Delta şi Casa Sindicatelor, amarată la malul Dunării). Înainte să mergem spre navă, ne oprim în părculeţul cu fântâni arteziene, să savurăm o îngheţată, apoi pornim mai departe. Contrariat, George priveşte la vaporul pe care el îl crezuse doar o cârciumă ceva mai deosebită. “Cum să fie ăsta muzeu? ! ? Aici am fost să beau bere!!! ” În fine, ne învârtim, facem poze de pe mal, mai ne codim... În estimp, de pe puntea prova, văd că un ‘nene’ ne priveşte cu interes, iar când într-un final ne decidem să urcăm la bord, ne iese în întâmpinare: “V-am observat că sunteţi interesaţi de această navă; doriţi s-o vizitaţi? ” Normal! doar pentru asta eram acolo. Şi atunci, omul a început să ne poarte cu ajutorul vorbelor sale, de-a lungul a nu mai puţin de trei ore, de la un capăt la altul al istoriei nu doar a acelei nave, ci a întregii marine militare române! (click aici)

“Mă numesc Gheorghe Avădanei şi sunt căpitanul acestei nave! ” să-l fi auzit cu câtă mândrie rostea aceste cuvinte! Împreună cu el, am mers de la un capăt la celălalt al navei (adică de la prora la pupa şi înapoi), trecând şi pe punte, şi pe la comandă, şi prin sala maşinii.

Captură de război (primul mondial), nava “Csobanc” a fost construită pe şantierul naval din Linz, dar asupra datei încă nu există date certe. Când s-a preluat de către români, aceştia nu au găsit pe nicio piesă din tot vaporul vreo etichetă cu date. Datarea s-a făcut pe baza datei de fabricaţie a altor nave confiscate în aceleaşi timp, despre care se ştia când au fost construite. Dar un alt marinar care a cunoscut atât acest vapor, cât şi un “frate” de-al lui cu zbaturi, anume nava de pasageri “Anghel Saligny” (navă cu care am avut şi eu plăcerea să intru prin Deltă, acum vreo 40 de ani în urmă), a arătat foarte multe similitudini între cele 2 nave. În special acelaşi motor, dar şi construcţia în proporţie de peste 90% similară. Iar despre pasager, există date: a fost proiectat şi construit la Linz în 1883!!!

Căpitanul ne poartă cu povestea lui şi prin iţele încurcate ale istoriei nescrise dar transmise din om în om, prin viu grai. La bordul acestei nave s-au întâlnit la ceas de taină mari oameni: Gheorghiu Dej cu Iosip Broz Tito. A doua zi, ziarele din Bucureşti îi publicau “poza” ‘călăului Tito’, cu toporul însângerat deasupra capului, călcând în picioare steagul sovietic...

La bordul acestei nave s-a semnat în 1953 (între Dej şi Hruşciov) retragerea trupelor sovietice din România, iar prin 1963, tot la ceas de taină, la bord a urcat Dej şi apoi a apărut Nikita Hruşciov. Gheorghiţă al nostru dorea să scape ţara de a mai pierde resurse preţioase prin conductele ce duceau petrolul nostru (fără nicio măsură sau contabilitate) spre marele vecin de la răsărit (URSS). Că tot se apropia data încheierii plăţii datoriei de război către ei. Nikita însă a refuzat categoric, promiţând mărfuri (camioane, tractoare) la schimb. La preţul lui, evident... (negocierea nu a dus la nimic; ulterior a fost ‘păcălit’ şi a semnat un decret prin care aproba închiderea “ROBINETULUI”. La câteva luni, după ce l-a chemat pe Dej la ordin la Moscova (să i-l prezinte pe “RADU” - elementul cu numărul 88 din tabelul lui Mendeleev), Hruşciov îi trimitea coroana mortuară...

Chiar şi preşedinţi ai României au urcat la bord: Ceauşescu şi Băsescu... :)

Cu mândrie căpitanul coboară cu noi la cazane şi ni le descrie, apoi la maşină. Aceasta este păstrată în condiţie excelentă, străluceşte de curăţenie şi de un strat fin de unsoare. Pitura ar putea fi refăcută, dar nici cum este acum nu-i rea. Totul a fost îngrijit şi mângâiat de mâinile aspre ale mecanicului Gheorghe Avădanei. Omul a învăţat meserie de la maiştrii bătrâni, şcoliţi la şcoli “de arte şi meserii” care l-au instruit cum să se poarte cu sculele şi cu metalul maşinii: ca şi cum ar mângâia o domnişoară... Fiind în faţa a nu mai puţin de 3 ingineri, omul se desfăşoară în voie... cu amănunte, date tehnice, descrieri amănunţite.

Redau doar un mic fragment din toată această parte: la un moment dat, nava e dusă la un şantier naval la reparaţii; dar toţi mecanicii care lucrau atunci acolo erau tineri, niciunul nu ştia să desfacă şi să facă întreţinere unei maşini cu abur! Directorul trimite atunci după vreo doi oameni pe care îi ştia bine, tineri şi ei; doar că... tineri pensionari! Veniră moşii acolo, le arătară puştilor ce şi cum să facă, iar la sfârşit, când să facă marşul de probă, bătrânii au spus că au nevoie de seu de oaie ca să ungă maşina!!! De unde tovarăşi? ! ? de la abator! zis şi făcut. Peste câteva zile aveau suficientă cât să greseze toate articulaţiile şi pistoanele, şi după aplicare nava ieşi pufăind veselă pe fluviu!

În pupa, într-una din fostele cabine ale militarilor îmbarcaţi pe acest vapor, acum complet remobilată (cu o masă ‘de careu’, înconjurată de câteva scaune), Dl. Avădanei a organizat o mini-expoziţie de tablouri (reproduceri după imaginile din 2 cărţi ce i-au deschis şi lui sufletul spre marinărie). Sunt redate imagini ale mai multor nave ce au avut un deosebit aport în cadrul marinei române, printre care: primul bric Mircea (scăpat din cea mai mare furtună a Mediteranei din secolul XIX - 1888 - şi reparat pe banii sultanului la Stambul, dar pierit în flăcări cu totul stupid, când, la 16 aprilie 1944, aflându-se în portul Galaţi, în timpul unui bombardament, a fost lovit de o bombă şi a ars ca o torţă) ; un pânzar moldovenesc de pe vremea lui Ştefan cel Mare, şalupa "Rândunica" care a scufundat cuirasatul otoman "Duba Seifi" la 1877 reuşind să ducă torpila pe şcondru până la acesta, nava "România" - prima nava a Marinei Romane... Dar şi câţiva dintre marii oameni ai marinei, atât române (contraamiralul Horia Măcelariu, care salvat Constanţa, în august 1944, de distrugerea de către artileria germană prin convingerea amiralului neamţ să se retragă fără luptă din port, ulterior fiind arestat de ruşi şi condamnat pentru înaltă trădare; Amiralul Demetriade care a înzestrat marina română la 1900 cu nave de luptă, Jean Bart al nostru, alias Eugeniu P. Botez, întemeietor al Ligi Navale Române - al cărei membru este şi comandantul Avădanei - ofiţer ce a îmbinat munca de marinar cu aceea de scriitor, fiind practic creatorul unui nou gen literar - literatura navală) cât şi străine (amiralul Horaţiu Nelson, învingătorul de la Trafalgar, datorită căruia până în ziua de azi, marinarii au trei dungi la rever care semnifică cele 3 mari bătălii navale, berete cu panglici lungi, asemeni pletelor sale şi o bulina pe mânecă - ochiul lui Nelson smuls de o schijă în Corsica[*]; Jean Bart al francezilor, faimosul corsar...) Am redat doar câteva dintre numele de oameni şi nave (şi super-rezumate ale poveştilor) ascultate cu ochii mari şi adesea cu un nod în gât în această încăpere.

Am mers apoi la prova unde am coborât din nou sub punte, în popota ofiţerilor şi acolo am avut onoarea de a scrie câteva cuvinte în cartea de aur, dar şi de a face câteva poze folosind “recuzita” creată de acelaşi om inimos, după ilustraţii de epocă: uniforme de matelot şi ofiţeri din secolul XIX. Tot aici, ne-a pus un scurt film, realizat de TVR, în care, în afară de o parte a poveştilor de-abia ascultate, încă una, pe care îmi permit să v-o spun şi vouă aici:

nu cu mult timp în urmă, într-o zi vine la domnul căpitan o doamnă în vârstă care începe să-i spună că, pe la 1960 era nebuneşte îndrăgostită de un marinar de pe această navă. “Îl chema Gheorghe şi era mecanic” povestea ea, “şi mă ducea de la Sulina la Tulcea în fiecare zi aproape”... “Doamnă, nu se poate, asta era navă militară! ” “Ba da! mă lua cu el şi stăteam uite aici - şi arată o ‘ascunzătoare’ - iar pe Dunăre stăteam mult de vorbă... Şi azi mi-e dor de el - a fost prima mea iubire!!! ” (în acest timp, doamna, condusă la bordul navei, recunoaşte maşina, arată cu degetul către locul unde erau acum 50 de ani mitralierele - acum demontate de mult...)

“Doamnă dragă, uite, şi eu sunt mecanic, şi pe mine mă cheamă Gheorghe, şi eu am făcut armata pe nava asta. ... ” se uită femeia la el... “Să fie adevărat? ! ? ” “Nu, nu se poate - în 1960 eu eram abia un copil care abia căram un ghiozdănel la şcoală; dar o să întreb pe cei care ştiu că au mai servit pe acest vas, să aflu ce-i cu Gheorghe - iubitul Dv... ” Şi chiar a aflat că acest mecanic a existat cu adevărat. Care a fost morala? mergeţi şi aflaţi!

Vizita s-a terminat pe puntea teugii, unde ni se prezintă şi mecanismul (cabestanul) ancorei - tot un mecanism cu maşina cu abur.

Nu m-am putut abţine să nu intru şi eu câteva momente la comandă şi să mângâi timona. Parcă am simţit un pic de legătură cu toţi cei ce o mai manevraseră înaintea mea...

Dar, cum lucrurile frumoase nu ţin o veşnicie, a trebuit să ne luăm rămas bun de la amabila noastră gazdă şi am coborât în sfârşit la mal...

De pe faleză am pornit în grabă pe colina pe care se află Monumentul Independenţei (refăcut în forma sa iniţială în 1977, la centenarul independenţei) şi am admirat priveliştea asfinţitului de soare peste fluviul ce curge molcom la poale. Cu o fisă de 50 de bani, puteţi privi cam 10 secunde printr-o lunetă spre orice punct din împrejurimi.

Aş vrea să amintesc despre acest monument că însuşi Regele Carol I de Hohenzollern, în octombrie 1879 a pus piatra sa de temelie, însoţit fiind de Kogălniceanu şi de doctorul Carol Davila.

În apropierea acestei coline (la poalele ei, mai precis) se află şi ruinele cetăţii Aegyssus; dar pe astea le vom vedea când voi reveni aici la toamnă...

******************************************

NOTĂ: [*]

toţi marinarii... mai puţin cei francezi! iar pe când ceilalţi marinari salută drapelul cu mâna la bonetă, francezii duc boneta la piept, tot în amintirea bătăii încasate de la Horaţiu... :)

---

VIZUALIZĂRI: 4360 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI