Rive Gauche: Cartierul Latin, Muzeul Evului Mediu, Panthéon, Jardin du Luxembourg... (V)

TIPĂREȘTE

În această zi, aveam planificată vizitarea malului stâng al Senei, începând cu Cartierul Latin, zona din jurul Universităţii Sorbona. Denumirea de Cartier Latin vine de la faptul că, în Evul Mediu, studenţii de aici vorbeau mai mult în latină, care era limba de predare a Universităţii. Traseul din această zi era mai scurt decât cel din zilele precedente, pentru că trebuia să ne mai revenim şi noi, însă zona era una foarte densă în obiective de vizitat.

Pentru început, însă, aveam de vizitat clopotniţa Catedralei Notre-Dame, pe care o amânasem din cauza cozii foarte lungi din urmă cu două zile. Aşa că am ieşit din apartament dimineaţa şi am prins rând cu aproximativ o oră înainte de deschiderea clopotniţei. Chiar şi aşa, am constatat că era deja formată o coadă, unii fiind chiar mai matinali decât noi. După deschidere, am mai aşteptat vreo jumătate de oră, pentru că putea urca în clopotniţă doar un număr restrâns de persoane, din cauza spaţiului restrâns. Aşteptarea a meritat, însă, şi am putut urca pe o scară îngustă, cu trepte tocite şi alunecoase din cauza numeroşilor oameni care au parcurs-o, mergând pe urmele nemuritorului cocoşat Quasimodo, creat de geniul lui Victor Hugo. De sus, priveliştea este una minunată, fiind vizibilă, în primul rând, zona istorică a Parisului. La înălţime, poţi vedea de aproape garguiele şi himerele ce împodobesc partea superioară a catdralei. De obicei se face confuzie între acestea, deşi ele sunt lucruri diferite. Garguiele au, în primul rând, un rol utilitar, ele fiind jgheaburi în formă de animale fantastice, prin care apa de ploaie se scurge departe de zidurile catedralei. Himerele, în schimb, au doar un rol decorativ, reprezentând monştri cu înfăţişare grotescă, fiind create de către restauratorul Eugène Viollet-le-Duc, fapt ce a stârnit mari polemici în secolul al XIX-lea, în legătură cu oportunitatea construirii lor. Garguiele, în schimb, au existat încă din Evul Mediu. De aici se poate vedea mai bine şi turnul în formă de săgeată, specific catedralelor gotice, care este, de asemenea, tot inovaţia lui Viollet-le-Duc. Turnul-săgeată este străjuit de statuile din cupru ale celor 12 apostoli. Dintre aceştia, Sfântul Toma, patronul constructorilor, are trăsăturile aceluiaşi architect, Viollet-le-Duc (!). În turnul sudic poate fi văzut clopotul cel mare, "le bourdon", botezat Emmanuel, care cântăreşte aproape 13 tone, doar limba sa având cam 500 de kilograme, iar diametrul său fiind de 2,61 metri. A fost aşezat în turn în 1682, în timpul lui Ludovic al XIV-lea, fiind realizat, ca şi celelalte clopote, dintr-un aliaj ce cuprinde 78% cupru şi 22% staniu.

Odată coborâţi din turnuri, am vizitat Cripta arheologică, aflată în piaţa din faţa catedralei, la câţiva zeci de metri de aceasta. Am găsit destul de greu intrarea în aceasta, deoarece nu erau indicatoare vizibile. Intrarea e situată în partea stângă a pieţei, dacă te afli aşezat cu spatele la catedrală. În cripta arheologică pot fi văzute vestigii din epoca galo-romană, ruinele vechilor ziduri ale fostei aşezări Lutetia, inscripţii ce atestă prezenţa aici a primelor comunităţi creştine.

Am părăsit insula, trecând peste Petit Pont pe malul stâng al Senei, şi am intrat în Cartierul Latin, mergând pe Rue Saint-Jacques. Imediat, pe partea dreaptă, se află Biserica Saint-Séverin, construită în secolul al XV-lea, în stil gotic flamboaiant. Găsim, aşadar, aceleaşi elemente gotice: turnuri-săgeată şi garguie în exterior, ogive şi vitralii în interior.

Chiar în faţa Bisericii Saint-Séverin se află o mică alee, la capătul căreia găsim o altă biserică, mult mai mică, numită Saint-Julien-le-Pauvre. Aceasta aparţine cultului greco-catolic melkit, al cărui şef este patriarhul melkit al Antiohiei, care îşi are reşedinţa la Damasc. Melkiţii sunt creştini din Orient, aflaţi mai ales în Siria şi Liban, care sunt subordonaţi papei, dar şi-au păstrat ritualul bizantin, limbile de cult fiind greaca şi araba. Biserica dedicată Sfântului Julien cel Sărac este una dintre cele mai vechi din Paris, fiind terminată pe la 1240. Construită într-un stil gotic timpuriu, biserica este impresionantă prin simplitatea sa, lipsindu-i ornamentaţia bogată specifică goticului clasic. Icoanele seamănă cu cele din bisericile ortodoxe, la fel şi altarul, care este închis.

Ne-am continuat drumul pe Rue Saint-Jacques şi, pe partea dreaptă, am găsit Muzeul Naţional al Evului Mediu, cunoscut şi sub numele de Musée de Cluny. Clădirea în care se află muzeul a aparţinut, în Evul Mediu, abaţiei ordinului călugăresc de Cluny, fiind naţionalizată în timpul revoluţiei. La mijlocul secolului al XIX-lea, în interiorul său a fost amenajat acest muzeu ce conţine una dintre cele mai bogate colecţii din lume de obiecte şi opere de artă din Evul Mediu. Am putut vedea statui din piatră şi lemn, picturi, vitralii, diferite obiecte de artă din aur, argint sau fildeş, arme, cărţi cu o caligrafie impecabilă, vechi blazoane, tapiserii… Piesa de rezistenţă este "Dama cu licornul", o serie de şase tapiserii datând de la sfârşitul secolului al XV-lea, care au drept personaj central o doamnă din înalta societate, însoţită de două animale, unul real – leul şi unul fantastic – licornul. Primele cinci tapiserii reprezintă cele cinci simţuri, iar a şasea, cea mai misterioasă, conţine formula "À mon seul désir". Din păcate, fotografiile făcute de mine sunt neclare, deoarece sala în care se află aceste capodopere e una întunecoasă, pentru a proteja aceste ţesături de lumină.

Imediat lângă Musée de Cluny, mergând în continuare pe Rue Saint-Jacques, am trecut pe lângă impozanta clădire a Sorbonei. Una dintre cele mai vechi şi mai vestite universităţi din lume, Sorbonne are la bază un colegiu destinat studiului teologiei, întemeiat la mijlocul secolului al XIII-lea de către teologul Robert de Sorbon, care a devenit capelan şi duhovnic al lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Colegiul trebuia să ofere cazare studenţilor săraci, veniţi la Paris din întreaga lume catolică. Actuala clădire, în stil clasic, datează, însă, de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În interiorul incintei se află şi o capelă din secolul al XVII-lea, construită de către cardinalul de Richelieu, în care se află şi mormântul acestuia, pe care, din păcate, nu am vizitat-o.

După ce, din cauza ploii, am trecut în fugă pe lângă lunga faţadă a Sorbonei, am văzut, în stânga noastră, splendida clădire a Panthéonului. Edificiul a fost construit în secolul al XVIII-lea, fiind iniţial o biserică dedicată patroanei Parisului, Sainte-Geneviève. Această sfântă provenea dintr-o familie nobilă de franci romanizaţi şi s-a remarcat în anul 451, când i-a încurajat pe locuitorii Parisului să nu-şi abandoneze oraşul în mâinile hunilor conduşi de temutul Attila. Spre sfârşitul secolului al V-lea, ea a avut o mare influenţă asupra regelui franc Clovis, cel care s-a convertit la creştinism împreună cu poporul său. Clădirea bisericii, în stil neoclasic, a fost terminată abia în 1790, în timpul Revoluţiei, astfel că ea şi-a schimbat destinaţia, devenind "Le Panthéon", un monument care, după modelul omologului său din Roma, urma să adăpostească rămăşiţele personalităţilor ilustre ale Franţei.

În exterior, privirea îţi este atrasă de splendidul dom, înalt de 83 de metri, care are nu mai puţin de trei cupole suprapuse, prin care lumina pătrunde în interior. Faţada principală, de inspiraţie greacă, cuprinde şase coloane corintice, deasupra cărora se află un fronton de formă triunghiulară, reprezentând Republica ce îşi revarsă binefacerile asupra tuturor. Sub fronton sunt gravate cuvintele: "Aux grands hommes la patrie reconnaissante".

Interiorul este la fel de impresionant. Pereţii sunt acoperiţi de picturi de mari dimensiuni, reprezentând scene din vieţile unor personaje emblematice pentru istoria mitică a Franţei: Saint Denis, Sainte Geneviève, Clovis, Charlemagne (Carol cel Mare), Saint Louis (Ludovic al IX-lea), Jeanne d'Arc. Mai există şi unele grupuri statuare, cum ar fi cele dedicate generalilor Revoluţiei sau oamenilor politici ai Restauraţiei, cele intitulate "Le Vengeur" (Răzbunătorul) sau "Convenţia Naţională". Aici se mai află, de asemenea, statuia contelui de Mirabeau şi cea a generalului Hoche. În interiorul Panthéonului se mai află şi unele plăci comemorative, dedicate scriitorilor morţi pentru Franţa în cele două războaie mondiale. Pe plăcile dedicate Primului Război Mondial apar nu mai puţin de 560 de nume, printre care şi Guillaume Apollinaire. Pe cele dedicate celui de Al Doilea Război Mondial apar 199 de nume, dintre care cel mai cunoscut e cel al lui Antoine de Saint-Exupéry.

Tot în interiorul Panthéonului se află şi celebrul pendul gravitaţional al lui Foucault, instalat aici de către fizicianul Léon Foucault, în 1851, pentru a pune în evidenţă mişcarea de rotaţie a Terrei în jurul axei sale. Pendulul constă într-un fir lung de 67 de metri prins de cupolă, la al cărui capăt inferior se află suspendată o sferă aurie de 28 de kilograme cu un vârf ascuţit. Odată început balansul pendulului, acesta îşi schimbă în timp direcţia oscilaţiei, în raport cu un cadran numerotat aflat pe podea. Acest lucru demonstrează faptul că, în timp ce mişcarea pendulului în spaţiu este fixă, Pământul se roteşte continuu în jurul propriei axe, schimbându-şi astfel poziţia faţă de pendul.

Sub sala principală, se află cripta, unde sunt înhumate marile personalităţi ale Franţei. Prima personalitate înhumată în Panthéon a fost Honoré Gabriel Riquetti, conte de Mirabeau, important om politic, orator, jurnalist şi scriitor (a scris chiar şi o lucrare licenţioasă, numită "Erotika Biblion"). A fost unul dintre primii conducători ai Revoluţiei Franceze, în faza sa moderată, fapt pentru care, după moartea sa, a fost înmormântat cu funeralii naţionale în Panthéon, la 4 aprilie 1791. Aflându-se, însă, că Mirabeau corespondase în secret cu Ludovic al XVI-lea, rămăşiţele sale au fost deshumate din Panthéon, în 1794. În locul său au fost aduse rămăşiţele lui Jean-Paul Marat, un alt revoluţionar, dar dintre cei mai radicali, dar şi acesta a „rezistat” aici doar cinci luni, fiind deshumat în 1795.

Astăzi sunt înmormântate în criptă 74 de persoane, dintre care două au ajuns aici doar pentru că au fost soţia sau tatăl unor personalităţi onorate cu un loc în Panthéon. Cei doi simpli muritori care au pătruns în Panthéon pentru a fi îndeplinite dorinţele ilustrelor lor rude au fost Sophie Berthelot, soţia chimistului Marcellin Berthelot şi Marc Schœlcher, tatăl lui Victor Schœlcher, iniţiatorul decretului de abolire a sclaviei în coloniile franceze, în timpul Revoluţiei de la 1848.

Chiar pe scara prin care cobori în criptă se află o urnă ce conţine inima omului politic Léon Gambetta, cel pe care Caţavencu al lui Caragiale l-a făcut nemuritor încă din timpul vieţii! La intrarea în criptă se află trei morminte: cele ale marilor iluminişti Voltaire şi Jean-Jacques Rousseau, înmormântaţi ambii în anii Revoluţiei, precum şi cel al arhitectului Panthéonului, Jacques-Germain Soufflot. Urmează, apoi, mai multe cavouri, în care sunt grupate mormintele altor nemuritori, dintre care îi amintesc pe câţiva: mareşalul napoleonian Jean Lannes, duce de Montebello, rănit mortal în bătălia de la Aspern-Essling, din 1809, cu austriecii; Lazare Carnot, revoluţionar, general şi om de ştiinţă şi nepotul său, Sadi Carnot, preşedinte al Franţei şi singurul şef de stat înhumat în Panthéon, asasinat în 1894 de către un anarhist; trei mari scriitori aflaţi în acelaşi cavou – Victor Hugo, Émile Zola şi Alexandre Dumas tatăl, primul înmormântat direct în Panthéon, cu funeralii naţionale, al doilea adus aici după şase ani de la moarte şi al treilea, Dumas, mutat aici abia în 2002, după 132 de ani de la moarte, el fiind, de altfel, ultimul venit dintre rezidenţii Panthéonului; Victor Schœlcher, cel care a abolit sclavia în 1848, Jean Jaurès, om politic şi jurnalist socialist, asasinat în 1914 pentru că s-a opus intrării Franţei în Primul Război Mondial şi Félix Eboué, guvernator-general al Africii Ecuatoriale Franceze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, primul negru înmormântat în Panthéon, datorită devotamentului său faţă de Franţa; Jean Moulin, şeful Rezistenţei, mort în 1943 în urma torturilor suferite din partea Gestapoului, André Malraux, scriitor şi ministru al Culturii în timpul preşedintelui de Gaulle, dar şi luptător în războiul civil din Spania şi membru al Rezistenţei Franceze, Jean Monnet, unul dintre părinţii Uniunii Europene şi René Cassin, unul dintre autorii "Declaraţiei universale a drepturilor omului" din 1948; soţii Pierre Curie şi Marie Skłodowska-Curie, mari fizicieni şi laureaţi ai Premiului Nobel, ea fiind şi singura femeie onorată cu un loc în Panthéon, chiar dacă Sophie Berthelot a fost prima înmormântată aici, însă doar pentru calitatea sa de soţie a chimistului Marcellin Berthelot. Dintre toate cavourile, în cel al soţilor Curie se aflau cele mai multe flori, legate cu panglici alb-roşii (culorile drapelului Poloniei), având diferite mesaje în poloneză.

Alături de Panthéon se află Biserica Saint-Étienne-du-Mont, pe care nu am reuşit să o vizităm, găsind-o închisă. I-am admirat, însă, faţada, interesantă prin asimetria sa, întreaga construcţie fiind un amestec de elemente arhitecturale specifice atât goticului flamboaiant, cât şi mai sobrului stil renascentist. Acest amalgam de stiluri s-a datorat timpului îndelungat de construcţie a bisericii. Lucrările au început în 1494, planul iniţial fiind în stil gotic, şi s-au încheiat abia în 1624, în plină epocă renascentistă. Biserica adăposteşte mormintele unor personalităţi, cum ar fi marele gânditor Blaise Pascal şi dramaturgul Jean Racine, important reprezentant al clasicismului. În faţa bisericii se află statuia unui alt mare dramaturg francez, Pierre Corneille, autorul "Cidului".

Pornind din Place du Panthéon, am mers pe Rue Soufflot, care poartă numele arhitectului Panthéonului, ajungând în câteva minute la Jardin du Luxembourg. În această superbă grădină se află şi Palatul Luxembourg, construit în perioada 1615-1631, din iniţiativa Mariei de Médicis, văduva lui Henric al IV-lea şi regentă a Franţei în timpul minoratului fiului său, Ludovic al XIII-lea. Ea a ridicat palatul pe un teren cumpărat de la ducele de Luxembourg. Palatul Luxembourg a fost construit în stil renascentist, după modelul Palatului Pitti din Florenţa, oraşul de origine al familiei de Medici. Astăzi, Palatul Luxembourg este reşedinţa Senatului francez.

Grădina Luxembourg, amenajată tot de Marie de Médicis, se întinde pe o suprafaţă de 23 de hectare, reprezentând un minunat loc de relaxare, atât pentru parizieni, cât şi pentru turişti. Am petrecut în grădină cam două ore, când plimbându-ne pe aleile acoperite de pietricele fine ale acesteia, când retrăgându-ne sub o copertină, din cauza deselor reprize de ploaie. În mijlocul parcului se află un bazin octogonal, înconjurat de alei străjuite de statui şi de ronduri de flori multicolore, galbenul fiind culoarea dominantă. În jurul bazinului se află douăzeci de statui din marmură albă reprezentând regine şi femei ilustre din istoria Franţei. Statuile au fost realizate la comanda lui Ludovic-Filip, cel care a făcut şi selecţia celor douăzeci de personaje feminine. Alte statui reprezintă animale sau diferite personaje, mai ales din mitologia greacă. Mi-a mai atras atenţia un frumos monument dedicat lui Eugène Delacroix, operă a sculptorului Aimé-Jules Dalou. Am vizitat apoi orangeria, vechea seră pentru portocali, în care erau expuse sculpturile şi picturile unor artişti contemporani. Înainte de a ieşi, am admirat Fântâna Medici, împodobită cu un splendid grup statuar reprezentându-l pe fiorosul ciclop Polifem, turbat de gelozie, surprinzând-o pe nimfa Galateea, de care era îndrăgostit, în braţele păstorului Acis. Trupul întunecat al lui Polifem, din bronz, contrastează cu marmura albă din care sunt realizaţi cei doi tineri îndrăgostiţi. Am părăsit Jardin du Luxembourg cu regretul că nu am avut mai mult timp, pentru a-i străbate fiecare colţişor şi pentru a-i admira în voie toate frumuseţile.

Ieşind din grădină, am urmat Rue de Vaugirard, mergând în lungul faţadei Palatului Luxembourg, apoi am făcut dreapta pe Rue Bonaparte, îndreptându-ne spre centrul Parisului. La scurt timp, pe partea dreaptă, am găsit Biserica Saint-Sulpice, în faţa căreia se află piaţa cu acelaşi nume. În centrul pieţei se află o fântână cu trei bazine suprapuse în formă de piramidă în trepte, având în mijloc un monument înalt de 12 metri. Pe fiecare din cele patru laturi ale monumentului se află câte o statuie a unui episcop. Dintre cei patru episcopi, doi sunt cunoscuţi şi ca oameni de litere: Bossuet, un mare predicator al secolului al XVII-lea, şi Fénelon, autorul romanului "Aventurile lui Télémaque". Monumentul e străjuit, la baza sa, de statuile a patru lei. Construcţia Bisericii Saint-Sulpice a durat peste două secole, din 1646 până în 1870. Din această cauză, arhitectura sa conţine elemente ale clasicismului, dar şi ale stilului iezuit. Faţada, în stil clasic, cuprinde două porticuri suprapuse, inspirate din arhitectura Greciei antice. Coloanele porticului inferior sunt dorice, iar ale celui superior sunt ionice. La cele două extremităţi ala faţadei, se înalţă două turnuri, cu aspect diferit şi chiar de înălţimi diferite, de 68 şi 73 metri. Interiorul are unele decoraţiuni specifice stilului baroc. La capătul axei longitudinale a bisericii se află Capela Fecioarei, care conţine o sculptură a lui Jean-Baptiste Pigalle. Sculptura o înfăţişează pe Fecioară cu Pruncul în braţe, strivind sub picior un şarpe. Printre alte opere de artă, trei dintre frescele bisericii au fost realizate de către Delacroix. La ieşire, am văzut expusă o copie a controversatului Giulgiu de la Torino.

Ne-am continuat drumul pe Rue Bonaparte şi, tot pe partea dreaptă, am ajuns la Biserica Saint-Germain-des-Prés. Aceasta a aparţinut unei abaţii foarte vechi, întemeiată în secolul al VI-lea, în timpul dinastiei merovingiene şi poartă numele unui episcop al Parisului din acea perioadă, Germain, canonizat după moarte. Biserica a fost construită în secolele XI-XII, fiind, astfel, cea mai veche dintre bisericile existente azi în Paris. Ea este o raritate printre bisericile Parisului, fiind, probabil, singura biserică în stil romanic, printre atâtea construcţii gotice. Arhitectura bisericii este una severă, dar cu atât mai maiestuoasă. Zidurile bisericii, şi mai ales ale clopotniţei, sunt susţinute de contraforţi. Singura ornamentaţie exterioară este vegetaţia din jurul bisericii.

Interiorul este întunecos, cu zidurile înnegrite şi roase de trecerea veacurilor. Frumuseţea interiorului este dată de vitralii şi de statui, unele dintre ele împodobind mormintele aflate în biserică. Dintre personalităţile înmormântate aici, mi-au atras atenţia, în special, René Descartes, părintele raţionalismului, şi Nicolas Boileau, poet şi principal teoretician al clasicismului, curent literar cultivat la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Am fost surprins să găsesc aici şi mormântul unui rege polonez, Ioan al II-lea Cazimir, din dinastia Vasa, care, după abdicarea sa de la tronul Poloniei, în 1668, s-a stabilit la Paris, devenind abate la Saint-Germain-des-Prés.

Ieşind din biserică, am ascultat câteva minute un frumos concert stradal, dat de câţiva artişti ambulanţi, apoi am pornit pe elegantul bulevard Saint-Germain, trecând prin faţa celebrei cafenele "Les Deux Magots", care, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost un loc privilegiat, frecventat de mari oameni de cultură ai Parisului, existând chiar şi un premiu literar numit "Le prix des Deux Magots". Am făcut apoi la stânga, pe Rue Danton, trecând prin faţa monumentului celebrului revoluţionar iacobin, aflat în apropierea fostei sale locuinţe. Am ajuns, astfel, în Place Saint-Michel, la capătul bulevardului cu acelaşi nume, unde se află o fântână monumentală, reprezentându-l pe Arhanghelul Mihail călcând în picioare Diavolul, înfăţişat tot cu aripi, ca un înger decăzut.

Întrucât mai erau vreo două ore până la lăsarea întunericului, ne-am mai plimbat un pic pe cheiul Senei, în dreptul Catedralei Notre-Dame, de unde am luat vaporaş pentru o croazieră pe Sena, biletul costând 12 euro. Vaporaşele companiei de transport turistic fluvial "Bateaux Parisiens", alta decât celebra companie "Bateaux Mouches", purtau nume de mari actori francezi, al nostru numindu-se "Jean Marais". Traseul, care durează aproximativ o oră, începe de pe malul stâng al Senei, în apropiere de Notre-Dame, ocoleşte l’Île de la Cité, străbate apoi zona cea mai frumoasă a Senei, cu clădiri superbe pe ambele maluri, ajunge în dreptul Turnului Eiffel, unde întoarce, cursa încheindu-se în locul din care a pornit. În timpul cursei, am văzut pe malurile Senei numeroşi tineri care petreceau acolo, cu gustări şi băutură, în ciuda vremii destul de răcoroase. Am avut ocazia, de asemenea, să admirăm frumoasele poduri de peste Sena, văzute acum dintr-un unghi diferit, de pe apă. Am putut vedea, aşadar, frumoasele sculpturi ce împodobesc părţile laterale ale unor poduri, cum ar fi Pont Neuf şi Pont Alexandre-III.

După croazieră, ne-am întors pe jos spre casă, având norocul să mai prindem deschis, în ultimul moment, un magazin alimentar, de unde, pentru că era sâmbătă seara, ne-am aprovizionat pentru următoarele două zile.

Continuare: La curtea Regelui-Soare (VI)

---

VIZUALIZĂRI: 5350 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI