La curtea Regelui-Soare (VI)

TIPĂREȘTE

Continuare de aici

- -

A cincea zi era dedicată unei vizite la Versailles. Aşa că ne-am trezit mai de dimineaţă, pentru a ajunge pe la ora 9, când se deschide castelul. Întrucât Versailles este o localitate situată la vreo 20 de kilometri de Paris, a trebuit să mergem cu un tren RER (prescurtare de la Réseau express régional d'Île-de-France). Preţul unui bilet la RER este de câţiva euro, în funcţie de destinaţie, putând fi cumpărat de la automatele din staţiile de metrou. Biletele obişnuite de metrou nu sunt valabile pentru RER, însă biletele de RER pot fi folosite şi pe liniile de metrou din Paris. Noi am luat linia C a RER, de culoare galbenă, în direcţia Versailles-Rive-Gauche. Distanţa de la gară până la castel este scurtă, putând fi parcursă în câteva minute.

Ludovic al XIII-lea a fost cel care a construit la Versailles, în 1623, un pavilion de vânătoare. Fiul său, Ludovic al XIV-lea, a construit, însă, minunatul castel pe care îl vedem azi, stabilind aici curtea sa, în 1682. La construcţia castelului au lucrat arhitecţii Louis Le Vau şi Jules-Hardouin Mansart, decoraţiunile interioare au fost realizate de Charles Le Brun, iar grădinile au fost amenajate de către André Le Nôtre. Versailles a rămas reşedinţă regală peste un secol, până în 1789, când, în timpul Revoluţiei, Ludovic al XVI-lea a fost obligat să se stabilească la Paris. Revoluţia a însemnat o perioadă nefastă pentru castel, el fiind în mare măsură devastat şi deposedat de o parte a operelor sale de artă. Restaurarea castelului a început în timpul regelui Ludovic-Filip, care a hotărât transformarea sa într-un muzeu de istorie a Franţei, celebrând atât victoriile Vechiului Regim, cât şi cele ale Revoluţiei sau ale lui Napoleon. În timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, castelul a fost cucerit de armata prusacă, fiind transformat chiar în spital. În Galeria Oglinzilor, a avut loc, la 18 ianuarie 1871, proclamarea regelui Prusiei, Wilhelm I, drept împărat al întregii Germanii. Ca o revanşă luată de Franţa, tot aici a fost semnat, la 28 iunie 1919, tratatul de pace care consfinţea înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial.

Domeniul de la Vesailles se întinde pe aproximativ 800 de hectare şi cuprinde castelul Versailles, precum şi alte două castele, numite Marele şi Micul Trianon, cătunul reginei Marie-Antoinette, grădini, bazine şi o oranjerie. Noi ne-am planificat să vizităm interiorul celor trei castele până pe la ora 15,30, urmând ca ultima parte a zilei să o petrecem în grădini, pentru a putea admira "Les Grandes Eaux Musicales". Trebuie spus că am planificat vizita la Versailles într-o duminică, fiindcă splendidele fântâni arteziene funcţionează doar sâmbăta şi duminica, după un orar foarte strict. Paris Museum Pass, pe care îl cumpărasem, includea vizitarea castelului şi a grădinilor, însă acestea din urmă doar în zilele lucrătoare ale săptămânii. Vizitarea grădinilor în week-end, când sunt pornite fântânile arteziene, necesită o taxă suplimentară de 8 euro, pe care am acceptat să o plătim, deoarece o vizită la Versailles nu poate fi socotită completă dacă nu reuşeşti să vezi şi fântânile.

În faţa castelului se află Place d'Armes, în care tronează statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea, mutată aici în 2009. Urmează, apoi, trei curţi succesive, situate pe axul central al castelului. Prima dintre ele, situată dincolo de un grilaj de fier, este şi cea mai mare, fiind numită Curtea de Onoare. Următoarea este Curtea Regală, aflată în spatele unui grilaj aurit. Ultima şi cea mai mică, la care ajungi urcând câteva trepte, este Curtea de Marmură, pavată cu marmură albă şi neagră, care coincide cu curtea micului castel construit iniţial de Ludovic al XIII-lea şi care a devenit nucleul construcţiilor realizate, mai târziu, de Regele-Soare.

Castelul Versailles, construit în stil clasic, cu parter şi un etaj, cuprinde un corp central şi două aripi laterale, între care se află Curtea Regală şi Curtea de Marmură. Corpul central cuprinde, la parter, apartamentele Delfinului şi al Delfinei (prinţul moştenitor şi soţia sa, numiţi în franceză, Dauphin şi Dauphine) şi apartamentele doamnelor Victoire şi Adélaïde, fiicele lui Ludovic al XV-lea, iar la etaj, apartamentele regelui şi al reginei, unite prin celebra Galerie a Oglinzilor. În aripa de sud se află Galeria Bătăliilor, amenajată în timpul lui Ludovic-Filip şi căutând să împace momentele de glorie ale Vechiului Regim cu cele ale Revoluţiei şi ale Primului Imperiu, iar în aripa de nord se află capela regală, sala de operă, precum şi Sălile Cruciadelor, amenajate de acelaşi Ludovic-Filip. Din păcate, nu toate aceste încăperi erau deschise publicului, aşa că mă voi limita să descriu doar ceea ce am putut vizita.

Pentru început, am vizitat apartamentele doamnelor Victoire şi Adélaïde, situate în corpul central, la parter. Victoire-Louise şi Marie-Adélaïde erau fiicele lui Ludovic al XV-lea cel Mult-Iubit (în franceză "le Bien-Aimé") şi ale soţiei sale, Maria Leszczyńska, fiică a regelui Poloniei, Stanisław I Leszczyński. Cunoscute drept Madame Victoire şi Madame Adélaïde, ele nu au fost căsătorite niciodată şi, fiind firi religioase, au dezaprobat viaţa plină de aventuri galante a tatălui lor. În timpul Revoluţiei, au reuşit să părăsească Franţa, murind amândouă în exil, la câteva luni distanţă. Cele două apartamente sunt asemănătoare, aşa cum a fost şi destinul celor două prinţese, cuprinzând câte o cameră, un cabinet interior şi un cabinet mare, destinat primirii oaspeţilor, precum şi o bibliotecă situată la mijloc. La ieşire, am putut arunca o privire în interiorul capelei, sfinţită abia în 1710, cînd Regele-Soare se pregătea să apună. Capela a fost construită pe două nivele, fiind dedicată lui Saint Louis (Ludovic al IX-lea), strămoşul şi patronul spiritual al casei regale. Un cordon întins la intrare ne împiedica, însă, să-i vizităm interiorul.

Am urcat la etaj pentru a vizita apartamentele regelui. Marele Apartament, destinat evenimentelor oficiale de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, este format din mai multe saloane, purtând denumiri mitologice. Salonul lui Hercule, cel mai vast din castel, face legătura între aripa de nord şi corpul central al castelului. A fost terminat abia după moartea lui Ludovic al XIV-lea, servind drept sală de bal sau de recepţii. Plafonul este împodobit de o splendidă pictură, "Apoteoza lui Hercule", realizată de François Lemoyne. În salon se află şi două valoroase picturi de Paolo Veronese, "Rebecca şi Eliezer" şi, mai ales, monumentalul "Iisus la masă cu Simon Fariseul".

Salonul Abundenţei, cu un plafon frumos pictat, dădea într-un cabinet în care regele îşi păstra cele mai valoroase obiecte de artă ale colecţiei sale. Am trecut, apoi, în Salonul lui Venus, cu un plafon reprezentând-o pe zeiţa iubirii şi cu pereţii din marmură policromă, bogat împodobit cu diferite picturi, sculpturi şi ornamente în stil antic. Printre acestea, o statuie reprezentându-l pe Ludovic al XIV-lea în postură de împărat roman. Următorul e Salonul Dianei, oarecum asemănător, în care se afla masa de biliard a Regelui-Soare. Printre picturile şi sculpturile inspirate din Antichitate, se află şi un bust al lui Gian Lorenzo Bernini, înfăţişându-l pe nimeni altul decât pe acelaşi Ludovic al XIV-lea. Salonul lui Marte, având pereţii acoperiţi cu brocart de culoare roşie, are pe tavan o pictură reprezentându-l pe zeul războiului într-un car de luptă tras de lupi. A servit iniţial drept sală a gărzilor, apoi a fost folosit pentru concerte sau jocuri de noroc. Printre picturi, se află una reprezentându-l pe regele David, cântând la harpă. Salonul lui Mercur, numit aşa de la pictura de pe plafon, reprezentându-l pe zeu într-un car tras de doi cocoşi, era cameră de paradă. Aici se află două portrete, unul reprezentându-l pe Ludovic al XV-lea, de Hyacinthe Rigaud, iar celălalt pe soţia sa, Maria Leszczyńska. Salonul lui Apollo, având pe tavan o pictură reprezentând carul zeului tras de cai, era folosit drept sală a tronului. În interior se află o copie a cunoscutului tablou al lui Rigaud, reprezentându-l pe Ludovic XIV-lea în costum de rege, originalul aflându-se la Luvru. Pe peretele opus, un alt tablou îl reprezintă pe Ludovic XVI-lea. Ultimul, Salonul Războiului, situat chiar pe colţul clădirii, are decoraţiuni ce evocă victoriile lui Ludovic XIV-lea în războiul purtat împotriva Olandei şi a aliaţilor acesteia. Un medalion, aflat deasupra şemineului, îl prezintă pe rege, călare, în costum antic, la trecerea Rinului.

Galeria Oglinzilor, piesa de rezistenţă a castelului, are 73 de metri lungime şi 10,5 metri lăţime, unind Salonul Războiului, aparţinând Marelui Apartament al Regelui, cu Salonul Păcii, care face parte din Marele Apartament al Reginei. Aici, în Galeria Oglinzilor, erau primiţi cu cel mai mare fast ambasadorii străini şi, de asemenea, erau organizate diferite festivităţi şi baluri. În acest loc, Wilhelm I a fost proclamat împărat al Germaniei, în 1871, şi, tot aici, în 1919, Germania a fost obligată să semneze tratatul de pace de la Versailles, acceptând grelele condiţii impuse de învingători. Peretele dinspre interior este acoperit cu imense oglinzi, produse de manufacturile franceze, care puteau rivaliza fără teamă cu celebrele oglinzi veneţiene. Plafonul, pictat de Le Brun, cuprinde 30 de scene din viaţa regelui, prezentat ca un atotputernic monarh absolut. Sculpturile reprezintă unele zeităţi antice, precum şi busturi de împăraţi romani. Frumoasele candelabre de cristal conţin acum becuri electrice, imitând foarte bine lumânările din vremurile de demult.

Salonul Păcii, prin care se ajunge în Marele Apartament al Reginei, are pereţii placaţi cu marmură, iar, dintre picturile de aici, cea mai sugestivă îl înfăţişează pe "Ludovic al XV-lea dăruind pacea Europei", în care tânărul rege, în vârstă de 19 ani, e reprezentat alături de primele sale fiice, gemene.

Am revenit în Galeria Oglinzilor, de unde am trecut în apartamentul regelui, unde locuia el efectiv, deoarece Marele Apartament era destinat doar ceremoniilor publice. Am intrat întâi în anticameră, numită şi Salonul Ochiului de Bou ("le salon de l’œil de bœuf"), datorită ferestrei sale ovale. Acesta era locul în care, dimineaţa, curtenii aşteptau trezirea regelui. Unul dintre tablouri este un portret colectiv al familiei lui Ludovic XIV-lea, personajele fiind reprezentate ca zei olimpieni.

Am trecut în camera regelui, unde se află patul acestuia, destul de scurt, acoperit de un baldachin din brocart. Deasupra patului se află un relief care înfăţişează "Franţa veghind somnul regelui". Printre tablouri, un autoportret realizat de marele pictor flamand Antoon van Dyck. În acest pat a trecut în lumea de dincolo Regele-Soare, la data de 1 septembrie 1715, la vârsta de 76 de ani, după o domnie record, care a durat 72 de ani.

Direct din camera regelui am intrat în cabinetul consiliului, locul în care regele se întâlnea periodic cu miniştrii săi, cu diferiţi artişti sau cu persoanele primite în audienţă. Pereţii cabinetului sunt placaţi cu lemn de culoare albă, cu numeroase decoraţiuni aurite.

Am trecut iar prin Galeria Oglinzilor, apoi prin Salonul Păcii, şi am intrat în Marele Apartament al Reginei. Am vizitat întâi camera reginei, asemănătoare cu cea a regelui, culorile fiind, însă, mai deschise. În această cameră, curtenii asistau la trezirea şi culcarea reginei, şi, în acest pat cu baldachin, regina dădea naştere, tot în mod public, moştenitorilor tronului. A urmat o anticameră, numită şi Salonul Nobililor, unde regina acorda audienţe sau îşi petrecea timpul în mijlocul doamnelor de la curte. Plafonul e decorat cu o pictură, reprezentându-l pe înaripatul Mercur răspândindu-şi binefacerile asupra artelor şi ştiinţelor. Pereţii sunt acoperiţi cu tablouri înfăţişând diferite personaje feminine din Antichitate, reale sau mitologice, având diverse preocupări artistice. Salonul alăturat a fost iniţial sală a gărzilor, apoi a devenit tot anticameră a reginei, locul în care vizitatorii aşteptau să fie primiţi în audienţă. Se mai numeşte şi "L'antichambre du Grand Couvert", deoarece, aici, regele şi regina obişnuiau să ia masa în public. În 1764, micul Mozart, în vârstă de 7 ani, a luat aici masa în compania lui Ludovic al XV-lea şi a familiei regale, după ce îi impresionase prin geniul său. Pe plafon se află o pictură, reprezentând familia lui Darius al III-lea îngenunchiată la picioarele lui Alexandru Macedon. Pe un perete, o pictură o înfăţişează pe Marie-Antoinette împreună cu cei trei copii ai săi. Ultima încăpere din apartamentul reginei este Sala Gărzilor, având pereţii acoperiţi cu marmură de diferite culori şi tablouri inspirate din istoria antică.

Ieşind din apartamentul reginei, am vizitat Sala Încoronării ("la Salle du Sacre"), amenajată în timpul domniei lui Ludovic-Filip. Numele îi vine de la monumentalul tablou al lui Jacques-Louis David, "Încoronarea lui Napoleon", aşezat aici din ordinul regelui-cetăţean. Tabloul aflat azi în această sală este de fapt o copie, realizată de acelaşi David, originalul fiind mutat la Luvru. Salonul îi este dedicat lui Napoleon Bonaparte, conţinând şi alte picturi inspirate din viaţa acestuia. Pe tavan este o pictură alegorică dedicată loviturii de stat de la 18 Brumar, în urma căreia Bonaparte a preluat conducerea Franţei, în calitate de prim-consul. Un alt tablou, realizat de David, reprezintă jurământul făcut de armată lui Napoleon după primirea drapelelor. Un alt tablou cunoscut este "Bătălia de la Abukir", realizat de Antoine-Jean Gros, înfăţişându-l în toiul luptei pe falnicul cumnat al lui Napoleon, Joachim Murat, comandantul cavaleriei şi, mai târziu, rege al Neapolelui. Se mai găsesc aici şi alte portrete ale lui Napoleon, în postură de general sau de împărat. Alte tablouri îl reprezintă pe Ludovic-Filip, precum şi pe soţia acestuia împreună cu copiii. Mai există şi două busturi de marmură ale ultimilor Bourboni aflaţi pe tronul Franţei, Ludovic al XVIII-lea şi Carol al X-lea. Câţiva pereţi sunt acoperiţi de portretele a numeroşi mareşali şi generali ai Franţei. Am coborât, apoi, pe Scara de Marmură, numită şi Scara Reginei, ajungând din nou în curtea castelului. Odată cu aceasta, vizita interiorului s-a încheiat, întrucât, din păcate, celelalte părţi ale castelului erau închise publicului.

Am trecut în grădini, trebuind să plătim o taxă suplimentară de 8 euro, întrucât în acea zi erau programate Marile Ape Muzicale ("Les Grandes Eaux Musicales"). Grădinile de la Versailles au fost amenajate de André Le Nôtre, care a avut în vedere atât precizia geometrică, cât şi amplitudinea. El a dat o importanţă deosebită axului central, creând aşa-numita "la Grande Perspective". Stând cu spatele la castel, pe direcţia axului central, ţi se oferă o privelişte inegalabilă, relieful coborând, în trepte, spre linia orizontului. Imediat în apropierea castelului se află două bazine octogonale, aşezate simetric, formând "le parterre d’eau", în care se oglindesc maiestuoase zidurile acestuia. În jurul bazinelor, statui superbe de bronz reprezintă principalele râuri ale Franţei. Pe axul central, urmează nişte trepte, apoi Bazinul Latonei, o suprafaţă de gazon ("tapis vert") mărginită de frumoase statui de marmură reprezentând personaje mitologice, Bazinul lui Apollo şi, în cele din urmă, Marele Canal. Acesta din urmă este cel mai mare bazin de pe cuprinsul domeniului de la Versailles, fiind în formă de cruce. Braţul crucii aflat pe axul central are 1,8 km lungime, iar cel perpendicular are 1,5 km., ambele având o lărgime de 62 de metri. În timpul lui Ludovic al XIV-lea, existau diferite tipuri de vase ce navigau pe Marele Canal, doar pentru distracţia regelui.

Am parcurs destul de în grabă axul central, urmând să revenim în grădini şi să le admirăm mai amănunţit la ora 15,30, când urmau să înceapă Marile Ape Muzicale. Ajunşi la Marele Canal, ne-am abătut la dreapta, pe o alee ce străbătea parcul, îndreptându-ne către Marele şi Micul Trianon.

Marele Trianon este un palat construit în 1687 de către Jules Hardouin-Mansart, din ordinul lui Ludovic al XIV-lea. În timpul lucrărilor, regele s-a implicat foarte mult în construcţia palatului, impunându-i arhitectului propriile sale idei. Palatul, construit în stil clasic franţuzesc, cu influenţe italiene, e format din două aripi, unite între ele printr-un peristil. Atât cele două aripi, cât şi coloanele peristilului sunt realizate din marmură de culoare roz. Palatul are un singur nivel, cu ferestre înalte, iar acoperişul este foarte jos, după moda italiană, el fiind practic invizibil de la nivelul solului. Ludovic al XIV-lea a fost foarte ataşat de acest palat, obişnuind să spună că Palatul Versailles a fost construit pentru curte, în timp ce Trianonul este pentru el. Trianonul a fost reşedinţa privată a regelui şi a doamnei de Maintenon, guvernantă a copiilor nelegitimi ai lui Ludovic al XIV-lea şi, apoi, căsătorită în secret cu regele.

Neglijat de urmaşii Regelui-Soare, Trianonul a fost renovat şi remobilat de Napoleon I, care a locuit aici cu diferite ocazii. La 4 iunie 1920, în Marele Trianon a fost semnat tratatul de pace dintre Ungaria şi statele învingătoare în Primul Război Mondial, tratat socotit de către unguri drept un dictat nedrept, întrucât prevedea practic destrămarea Ungariei Mari. Pentru români, acest tratat are, însă, o semnificaţie deosebită, prin el fiind recunoscută unirea Transilvaniei, Banatului, Maramureşului şi Crişanei cu Regatul României, fiind consfinţită, pe plan internaţional, hotărârea Marii Adunări de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918. Începând cu 1959, preşedintele Charles de Gaulle a transformat Marele Trianon într-o reşedinţă prezidenţială, aici având loc numeroase recepţii oficiale. Aici şi-au avut reşedinţa şi unii şefi de stat aflaţi în vizită oficială în Franţa, cum ar fi regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii sau preşedintele american Richard Nixon.

Am vizitat interiorul palatului, însă, spre deosebire de Versailles sau de Micul Trianon, în Marele Trianon nu este permis să faci fotografii. Una dintre cele mai frumoase încăperi este Sala Oglinzilor, amenajată de Ludovic al XIV-lea, locul în care acesta îşi ţinea consiliile, atunci când rezida la Trianon. Am vizitat, de asemenea, apartamentul lui Napoleon I, cuprinzând cinci încăperi. Tratatul de la Trianon din 1920 a fost semnat în Galeria Cotelle, care poartă numele unui pictor din timpul lui Ludovic al XIV-lea, Jean Cotelle, cel ce a realizat majoritatea tablourilor aflate aici, înfăţişând, mai ales, peisaje de pe domeniul Versailles. Marele Trianon are şi frumoase grădini în stil franţuzesc, ce se întind pe circa 23 de hectare, dar timpul scurt aflat la dispoziţie m-a împiedicat să le vizitez.

Străbătând o alee, am ajuns, în scurt timp, la Micul Trianon, construit între 1762 şi 1768 din ordinul lui Ludovic al XV-lea, de către arhitectul său, Ange-Jacques Gabriel. Întrucât una dintre pasiunile regelui era botanica, aici a fost amenajată o grădină cu tot felul de plante rare. Cea care a fost iniţiatoarea construirii acestui mic castel a fost favorita regelui, marchiza de Pompadour. Ea a murit, însă, înainte de terminarea lucrărilor, astfel că succesoarea sa, contesa du Barry, a fost cea care va locui aici, până la moartea regelui, în 1774.

La urcarea sa pe tron, noul rege, Ludovic al XVI-lea, a dăruit castelul soţiei sale, regina Marie-Antoinette. Aceasta a îndrăgit foarte mult Micul Trianon, implicându-se în reamenajarea sa după propriile gusturi. Din ordinul reginei, grădina botanică a lui Ludovic al XV-lea a fost înlocuită cu o grădină în stil englezesc, cu un aspect mult mai apropiat de natură decât riguroasele şi geometrizatele grădini franţuzeşti, şi a fost construit un templu dedicat lui Amor. Tot în apropiere, a fost construit şi un cătun ("hameau") al reginei, organizat ca o mică fermă cu animale domestice, unde Marie-Antoinette se recrea, împreună cu doamnele sale, mulgând vacile în vase scumpe de porţelan. Părăsit în timpul Revoluţiei, Micul Trianon va fi restaurat în timpul Primului Imperiu pentru împărăteasa Marie-Louise şi, mai ales, în timpul celui de Al Doilea Imperiu, pentru împărăteasa Eugénie.

Castelul, construit de Gabriel în stil neoclasic, are un plan perfect pătrat, iar, în partea superioară, are o balustradă ce îi ascunde cu totul acoperişul. Micul Trianon are parter şi două etaje, însă, din cauza denivelării solului, parterul, numit şi "les souterrains", este vizibil doar pe două dintre laturi. Fiecare dintre cele patru faţade are o înfăţişare diferită, ornamentaţia constând în coloane şi pilaştri în stil corintic.

La parter se găsesc o sală a gărzilor, precum şi salonul de biliard al lui Ludovic al XVI-lea. Pe lângă masa de biliard, acoperită de catifea albastră, în salon se află şi un bust al reginei, precum şi două tablouri. Unul dintre acestea, realizat de Élisabeth Vigée Le Brun, o reprezintă pe Marie-Antoinette, iar celălalt reprezintă întreaga familie regală. Celelalte încăperi ale parterului erau destinate personalului de serviciu. Am vizitat, astfel, bucătăria, cu un şemineu şi cuptor, precum şi sala în care se află vesela şi argintăria palatului.

Am urcat la primul etaj, ale cărui încăperi erau destinate familiei regale. În anticameră am admirat un portret al reginei Marie-Antoinette cu un trandafir în mână, realizat de aceeaşi Élisabeth Vigée Le Brun, una dintre pictoriţele preferate ale reginei. De asemenea, două busturi din marmură, reprezentându-i pe Ludovic al XVI-lea şi pe împăratul Iosif al II-lea, fratele reginei Marie-Antoinette. Urmează două săli unde lua masa familia regală, decorate cu tablouri reprezentând alegorii ale anotimpurilor şi alte scene pastorale. Piesa principală a apartamentului reginei este salonul de muzică, în care regina îşi petrecea timpul alături de apropiaţii săi. Printre celelalte obiecte de mobilier pot fi văzute aici pianul şi harpa reginei, al cărei talent muzical era datorat, în mare parte, originii sale austriece. În budoarul şi camera reginei, predomină aceleaşi obiecte de mobilier de culori deschise, iar pe fereastră poate fi văzut templul lui Amor, construcţie din marmură realizată în 1778 la cererea reginei. Din cauza timpului limitat, nu am mai putut vedea cătunul reginei, grădinile şi celelalte dependinţe.

M-am întors, grabnic, în grădinile de la Versailles, unde tocmai începuseră Marile Ape Muzicale. La ora 15,30, fântânile arteziene s-au pus în funcţiune, după un orar foarte strict, pe care îl primisem la intrarea în grădini. Jocurile de apă aveau loc în timp ce difuzoarele ascunse în boscheţi lăsau să se reverse peste întreaga grădină minunate acorduri ale muzicii clasice.

Timp de câteva ore, am alergat de la un bazin la altul, de la un boschet la altul, pentru a putea vedea cât mai mult din inegalabilele jocuri de apă. Am admirat întâi "Bazinul lui Apollo", poate cel mai frumos de la Versailles. Zeul-Soare, cel cu care se identifica Ludovic al XIV-lea, este reprezentat ieşind din bazin, în carul său tras de patru cai nărăvaşi. În jurul zeului, patru tritoni şi patru monştri marini îşi aruncă în jur jeturile puternice de apă. Tot pe axul central, dincolo de "tapis vert", se află un alt bazin magnific, dedicat Latonei. Fântâna reprezintă un episod inspirat din "Metamorfozele" lui Ovidiu. Zeiţa este înfăţişată alături de cei doi copii ai săi, Apollo şi Diana, implorându-l pe Jupiter, tatăl celor doi copii, să o răzbune pentru ofensele aduse ei de către ţăranii lycieni, la îndemnul Junonei, soţia geloasă a lui Jupiter. S-ar părea că zeul suprem a auzit plânsetele Latonei, întrucât, în jurul acesteia, apar mai mulţi ţărani transformaţi în broaşte.

De cele două părţi ale axului central, se află diverşi boscheţi, adăpostind alte fântâni. Boschetul Colonadei constă într-un ansamblu circular de 32 de coloane în stil ionic, unite între ele prin arcade, înconjurând un monument din marmură albă, realizat de François Girardon, înfăţişând "Răpirea Proserpinei de către Pluton". Mai sunt patru bazine, ale "Anotimpurilor", situate simetric de o parte şi cealalta a axului central. Primăvara este personificată prin Flora, vara prin Ceres, toamna prin Bacchus, iar iarna prin Saturn. Fiecare dintre statuile personajelor centrale, realizate din plumb aurit, este înconjurată de câteva dintre atributele sale. Boschetul "Băilor lui Apollo" este o strălucită îmbinare a sculpturii cu cadrul natural. Într-o grotă se află un grup de şapte statui din marmură albă, reprezentându-l pe zeul Apollo slujit de şase nimfe. Pe cele două laturi ale grupului central se află alte două grupuri, reprezentând caii soarelui. "Bazinul lui Encelade", având unul dintre cele mai dramatice subiecte, îl reprezintă pe gigantul răsculat contra zeilor, pe jumătate îngropat sub stâncile aruncate de Jupiter, lansând spre cer un ultim strigăt de revoltă, sub forma unui puternic jet de apă. Alte fântâni interesante mai sunt cele numite "Obeliscul", "Arcul de Triumf" sau "Girandola".

Conform programului, la ora 17,00, toate fântânile s-au oprit. Mulţi vizitatori s-au îndreptat înspre partea de nord a grădinii, către "Bazinul Dragonului" şi "Bazinul lui Neptun", ale căror fântâni arteziene funcţionează doar 10 minute, de la 17,20 la 17,30. Ajuns acolo, am constatat că vizitatorii se aşezaseră în jurul bazinelor, ca la teatru, aşteptând să înceapă spectacolul. Cele două bazine aruncă în aer o cantitate impresionantă de apă, reprezentând, practic, cireaşa de pe tort a Marilor Ape Muzicale. "Bazinul Dragonului" îl înfăţişează pe maleficul dragon Python, ucis de săgeţile lui Apollo. Lovit de moarte, dragonul aruncă, prin gâtul său, un jet de apă, simbolizând sângele, înalt de 27 de metri. În jurul dragonului se află patru peşti cu o înfăţişare destul de fioroasă, precum şi patru copii cu arcuri, reprezentându-l pe Apollo, călări pe patru lebede. "Bazinul lui Neptun", probabil cel mai impresionant dintre toate, aruncă spre cer jeturi de apă de diferite forme. În mijlocul acestei simfonii vizuale, se poate vedea un grup statuar, reprezentându-l pe zeul mărilor, Neptun, şi pe soţia sa, Amfitrita, înconjuraţi de diferite vietăţi şi monştri marini. Din păcate, acest spectacol acvatic a durat doar 10 minute şi, odată cu el, s-au încheiat şi Marile Ape Muzicale. La sfârşit, rămâi cu regretul că, poate, nu ai valorificat suficient de bine cele mai puţin de două ore şi că nu ai reuşit să vezi întregul spectacol oferit de numeroasele fântâni, unele dintre ele ascunse bine în boscheţi.

Ne-am îndreptat, apoi, spre partea de sud a grădinii, pentru a vizita oranjeria. Aceasta constă într-o galerie lungă de 155 metri, situată sub scările pe care cobori dinspre castel spre grădini. Datorită orientării sale spre sud şi a zidurilor groase, în interiorul său temperatura nu ajunge niciodată la limita îngheţului. Cei peste o mie de arbori, plantaţi în lădiţe mobile, sunt adăpostiţi în interior pe parcursul iernii, apoi, din mai până în octombrie, sunt scoşi afară. Majoritatea micilor arbori, tunşi cu grijă şi având doar un rol decorativ, sunt portocali, dar, alături de aceştia, găsim dafini, palmieri sau diferiţi arbuşti. Dincolo de oranjerie şi în afara gardului împrejmuitor se află un întins bazin, "la pièce d'eau des Suisses", numit aşa deoarece, la amenajarea sa, au lucrat ostaşii din gărzile elveţiene ale lui Ludovic al XIV-lea.

Înainte de a pleca, am mai petrecut vreo jumătate de oră aşezaţi pe scări şi admirând florile, sculpturile, bazinele, fără să putem să ne despărţim brusc de acest adevărat paradis. Deşi seară, numeroşi turişti din toate colţurile pământului continuau să se plimbe prin grădini. În cele din urmă am plecat, întorcându-ne la Paris cu acelaşi RER. Cu toate că am petrecut la Versailles o zi întreagă, timpul mi s-a părut tot insuficient. Cred că, dacă beneficiezi de mai mult timp, merită să împarţi vizita la Versailles în două zile. Astfel, în una dintre zilele obişnuite ale săptămânii, când e şi mai puţină aglomeraţie, merită să vizitezi interioarele celor trei castele, Versailles, Marele şi Micul Trianon, precum şi grădinile celor două din urmă şi cătunul reginei Marie-Antoinette. Cea de a doua zi, care ar trebui să fie în week-end, ar putea fi dedicată doar întinselor grădini de la Versailles şi Marilor Ape Muzicale.

Continuare: vezi impresii

---

VIZUALIZĂRI: 7904 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI