O zi la Luvru (VII)

TIPĂREȘTE

Continaure de aici

- -

Ne-am trezit destul de dimineaţă, deoarece această zi era dedicată Luvrului, unde se deschidea la ora 9,00, şi, ţinând cont de imensitatea muzeului, voiam să petrecem acolo întreaga zi, de la deschidere până ce ne dau afară. Ne-am pornit pe jos, pe Rue de Turbigo, numită astfel de la o localitate în Italia, unde, în 1859, francezii au câştigat o bătălie contra austriecilor. La capătul acestei străzi, am găsit Biserica Saint-Eustache, a cărei construcţie a început în 1532 şi s-a prelungit peste un secol. Stilul dominant este goticul, având, însă, şi influenţe renascentiste, în special la nivelul turnurilor şi a coloanelor. La acea oră matinală, biserica era, din păcate, închisă, aşa că nu i-am putut vizita interiorul, în care se află şi mormântul lui Jean-Baptiste Colbert, cel mai capabil ministru al lui Ludovic al XIV-lea.

În faţa bisericii se află o sculptură modernă, realizată de Henri de Miller, numită "Écoute" ("Ascultarea"), constând într-un cap imens de piatră, cântărind 70 de tone, având urechea aplecată deasupra unei mâini.

În apropiere, pot fi văzute clădirile Bursei de Comerţ şi ale întinsului centru comercial numit Forum des Halles. Bursa de Comerţ este o construcţie de formă circulară, acoperită de o cupolă din sticlă şi oţel. Aici a existat, cândva, o clădire ce a aparţinut maleficei regine Catherine de Médicis, din care s-a păstrat doar un turn, numit Coloana Médicis, în care se afla observatorul astrologului reginei, Cosimo Ruggieri.

Forumul Halelor, inaugurat în 1979 de Jacques Chirac, pe atunci primar al Parisului, este, practic, un mic oraş cu patru nivele subterane, plin de tot felul de magazine, care îşi arată la suprafaţă doar acoperişul, realizat din sticlă şi aluminiu. Aici se aflau înainte halele în care se vindeau produsele alimentare, loc pe care Émile Zola l-a numit, atât de plastic, "Pântecele Parisului" ("Le Ventre de Paris"), după cum sună titlul unuia dintre romanele sale. Inutil să mai spun că timpul nu ne-a permis să intrăm nici aici. Am trecut pe lângă un luxos restaurant, purtând frumosul nume "Au Pied de Cochon" ("La Piciorul de Porc"), apoi am mers pe Rue du Louvre şi, în câteva minute am ajuns la muzeul cu acelaşi nume, care era şi ţinta noastră pentru acea zi.

Palatul Luvru (Louvre), veche reşedinţă regală, situată pe malul drept al Senei, este considerat a doua construcţie din Europa, ca suprafaţă, după Casa Poporului. În jurul anului 1200, Filip al II-lea August a construit aici o primă fortăreaţă, care ocupa cam un sfert din actuala Curte pătrată. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în timpul lui Carol al V-lea cel Înţelept, Luvrul a devenit, pentru prima dată, reşedinţă regală, adăpostind, totodată, şi biblioteca regelui. Abandonat o perioadă, Luvrul cunoaşte o nouă perioadă fastă în prima jumătate a secolului al XVI-lea, în timpul lui Francisc I. Sunt demolate ruinele vechii fortăreţe, iar arhitectul Pierre Lescot întocmeşte proiectul castelului, respectând canoanele stilului renascentist. Pe locul vechii fortăreţe, urma să fie construită o curte pătrată, având, în prelungirea sa, două aripi, aflate în paralel cu Sena. Lucrările au continuat în timpul lui Henric al II-lea şi al fiilor săi, ultimii regi din dinastia de Valois, Luvrul fiind reşedinţa acestora atunci când se aflau la Paris. Regii din dinastia de Bourbon, Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea, au întreprins şi ei diferite lucrări, Luvrul apropiindu-se de aspectul său actual.

După 1682, când Ludovic al XIV-lea şi-a mutat curtea la Versailles, Luvrul este abandonat, intrând în paragină şi punându-se chiar problema demolării sale. În acelaşi timp, apar şi unele propuneri privind transformarea sa în muzeu, nucleul său fiind operele din colecţia regală. Totuşi, actul de naştere al muzeului este semnat în timpul Revoluţiei, de către Convenţia Naţională. Denumirea sa iniţială era de Muzeul Central al Artelor Republicii, iar colecţia s-a îmbogăţit prin confiscarea colecţiilor regale, nobiliare sau ale mănăstirilor. Războaiele victorioase din timpul Revoluţiei şi al lui Napoleon I au dus la sporirea capodoperelor muzeului, francezii având grijă să rechiziţioneze tot ce era valoros din teritoriile ocupate. Colecţiile au continuat să se înmulţească şi în epocile următoare, datorită donatorilor generoşi sau arheologilor norocoşi. Al Doilea Război Mondial a reprezentat un moment critic şi pentru Luvru, existând riscul unor bombardamente sau al unor confiscări întreprinse de ocupanţii nazişti. Cu toate acestea, marea majoritate a operelor au fost salvate, chiar dacă unele au fost mutate în diferite locuri secrete în anii războiului.

Începând cu 1984, din iniţiativa preşedintelui François Mitterrand, încep lucrările unui consistent proiect de reamenajare a muzeului, numit "Le Grand Louvre". Simbolul renovării îl constituie piramida de sticlă, construită, în 1989, de către arhitectul american de origine chineză Ieoh Ming Pei. Înaltă de 21 de metri, această piramidă modernă, ce contrastează cu vechea clădire a palatului, serveşte drept intrare principală a muzeului. Piramida duce la subsolul muzeului, de unde vizitatorii au acces spre cele trei aripi ce găzduiesc colecţiile. Aripa Sully se întinde în jurul Curţii Pătrate, aripa sudică, Denon, e situată în vecinătatea Senei, iar aripa de nord, Richelieu, se află în apropierea străzii Rivoli. Expoziţiile sunt găzduite de patru nivele: subsol, parter şi cele două etaje. Luvrul găzduieşte aproximativ 445.000 de piese, dintre care sunt expuse doar aproximativ 35.000. Suprafaţa ocupată de expoziţii cuprinde 60.600 metri pătraţi, dintr-un total de 210.000. În ceea ce priveşte conţinutul colecţiilor, acesta este foarte divers, cuprinzând diferite piese, începând din Antichitate şi până la 1848: picturi, sculpturi, artă grafică, bijuterii, antichităţi etc.

Odată trecuţi prin filtrele de la intrare şi ajunşi la subsol, am luat un plan al muzeului, gratuit, care este obligatoriu dacă vrei să te poţi orienta cu uşurinţă şi să vizitezi sistematic colecţiile. Altfel, rişti să revii de mai multe ori în acelaşi loc sau să constaţi că ai omis să vizitezi ce era mai important. Oricum, eu doream să vizitez întreg muzeul, aşa că aveam grijă să bifez pe plan toate sălile prin care treceam.

Am început cu subsolul aripii Sully, unde o primă secţiune se numeşte Luvrul medieval. Aici poţi vedea o parte dintre zidurile vechii fortăreţe, construite de Filip al II-lea August, descoperite în urma săpăturilor efectuate cu ocazia lucrărilor întreprinse în anii ’80.

De aici am pătruns direct în misterioasa lume a Antichităţilor egiptene. De la intrare am fost întâmpinaţi de un impunător sfinx din granit roz, având trup de leu şi capul faraonului Amenemhat al II-lea. Expoziţia dedicată Egiptului antic continuă la parter şi la etajul I al aripii Sully, în circa 30 de săli. Departamentul Antichităţilor egiptene a fost înfiinţat în 1826, în timpul lui Carol al X-lea, ultimul Bourbon aflat pe tronul Franţei. Fondatorul departamentului a fost nimeni altul decât Jean-François Champollion, părintele egiptologiei, primul european modern care a descifrat hieroglifele. Colecţia va fi îmbogăţită prin efortul altor egiptologi, cum ar fi Auguste Mariette, cel care a descoperit Serapeumul de la Saqqarah, o bogată necropolă asociată cu taurul sacru, Apis.

În cele aproximativ 30 de săli, sunt expuse mii de antichităţi egiptene, începând cu artefacte vechi de 5.000 de ani, din vremurile de început ale Egiptului faraonic, şi până la diferite piese din epoca romană sau chiar bizantină. O să încerc să enumăr doar câteva dintre exponatele văzute aici, unele dintre ele fiindu-mi familiare din imaginile diferitelor cărţi de istorie: fragmente de frescă, înfăţişând scene din viaţa cotidiană a egiptenilor (arat, seceriş, vânătoare), statui ale unor zei, unii dintre ei fiind reprezentaţi cu capete de animal sau pasăre (Horus cu cap de şoim, Anubis cu cap de şacal), diverse statui ale faraonilor, în special ale lui Ramses al II-lea, dintre care una celebră, din marmură neagră, înfăţişându-l pe faraon aşezat pe un tron, cu nelipsita barbă falsă, diferite stele gravate cu hieroglife ce descriu faptele de arme ale faraonilor, sarcofage frumos pictate şi sculptate, mumii de oameni, dar şi de animale (câini, pisici), sculpturi pictate, reprezentând diferite personaje redate cu mult umanism, alături de soţie şi de copii, taurul alb Apis, simbol al fertilităţii, fragmente dintr-o statuie de dimensiuni mari a lui Amenophis al IV-lea (Akhenaton), faraonul care a încercat să impună o religie monoteistă, având un cap cu o nefirească formă alungită şi, mai presus de toate celelalte capodopere, celebra statuie din calcar pictat, reprezentând un scrib aşezat, care, deşi veche de patru milenii şi jumătate, ne mai uimeşte încă prin expresivitatea figurii sale atente şi, mai ales, prin ochii săi vii, realizaţi din pietre încrustate. Deşi obiectele din expoziţii sunt cu adevărat captivante, merită să mai aruncăm câte o privire şi spre pereţi sau tavan, unde vom descoperi picturi sau decoraţiuni minunate, din vremea în care Luvrul era palat regal.

Din Egipt am trecut în Europa, vizitând departamentul de Antichităţi greceşti, etrusce şi romane. Această secţie cuprinde diferite obiecte din bazinul Mării Mediterane, realizate într-o perioadă cuprinsă între mileniul al II-lea î. Hr., când a apărut prima civilizaţie din spaţiul european, şi secolul al V-lea d. Hr., când s-a prăbuşit Imperiul Roman de Apus. Colecţia de Antichităţi greceşti, etrusce şi romane se întinde la parterul aripilor Sully şi Denon, precum şi pe o parte a primului etaj al aripii Sully.

De departe, regina secţiei de Antichităţi greceşti, etrusce şi romane este celebra "Venus din Milo", sculptură greacă (deci, mai potrivit ar fi numele de Afrodita decât cel de Venus) din epoca elenistică, de la sfârşitul secolului al II-lea î. Hr. Realizată din marmură de Paros, statuia are aproximativ 2 metri şi pare a fi o copie după o operă a lui Praxiteles, mare sculptor grec din secolul al IV-lea î. Hr. Cu toate că îi lipsesc ambele braţe şi este opera unui artist necunoscut, această statuie întruchipează, în cel mai înalt grad, idealul antic de frumuseţe feminină. Ea continuă să fascineze, prin amestecul de senzualitate şi pudoare pe care îl degajă. Capodopera a fost descoperită în anul 1820, de un ţăran din insula grecească Milo (Milos) din Marea Egee, pe atunci teritoriu otoman, şi a fost cumpărată de ambasadorul francez la Poartă, care a dăruit-o regelui Ludovic al XVIII-lea.

O altă capodoperă, aproape la fel de vestită, este "Victoria (Nike) din Samothrace", realizată, conform specialiştilor, la începutul secolului al II-lea î. Hr., de un artist din Insula Rodos. Înaltă de 2,75 metri, această statuie din marmură o reprezintă pe Nike, cea care, la vechii greci, era zeiţa Victoriei. Ţinând cont de faptul că statuia se află pe un soclu reprezentând prova unei nave, pobabil că a fost construită pentru a celebra o victorie maritimă. Statuii îi lipsesc multe părţi, cum ar fi capul, mâinile şi picioarele. S-au păstrat doar corpul zeiţei, îmbrăcat într-un veşmânt care parcă flutură în bătaia vântului, precum şi aripile sale desfăcute, cu penajul foarte minuţios realizat. Din cauza multelor părţi lipsă, cineva mai glumeţ ar putea întreba cum o fi arătând Înfrângerea, dacă Victoria arată aşa (!). Statuia a fost descoperită pe insula grecească Samothrace, din Marea Egee, în 1863, de către Charles Champoiseau, diplomat francez şi arheolog amator, şi, adusă la Luvru, a fost plasată la capătul superior al unei scări interioare, pentru a beneficia de maximă vizibilitate.

Pe lângă aceste două vedete indiscutabile, Venus şi Nike, expoziţia cuprinde şi alte sculpturi ce pot fi socotite adevărate capodopere: "Diana de Versailles", numită aşa pentru că a împodobit Galeria Oglinzilor în timpul lui Ludovic al XIV-lea, o statuie reprezentându-l pe Hermes legându-şi sandala, copie după o operă a lui Lisip, o alta cu Heracle împreună cu fiul său în braţe, "Supliciul lui Marsyas", reprezentându-l pe nefericitul satir, cântăreţ din flaut, gata să fie jupuit de Apollo pentru că îndrăznise să-l provoace, o variantă a "Celor trei graţii", copie romană după un original elenistic, "Silen beat", înfăţişându-l pe simpaticul satir, tutorele copilului Dionysos, un grup statuar reprezentându-i pe Marte şi Venus, în care zeul războiului are chipul paşnicului împărat Hadrian. Numeroase alte sculpturi înfăţişează diferite Atene, Afrodite, alţi zei şi zeiţe, eroi, satiri, nimfe, numeroşi împăraţi romani şi alte personaje istorice.

În afară de sculpturi, am mai putut admira, în cadrul secţiei de Antichităţi greceşti, etrusce şi romane, amfore greceşti cu forme aproape feminine, diferite alte vase din lumea elenă, pictate cu scene homerice în aceleaşi culori alb, roşu şi negru, fibule, agrafe, obiecte de cult din primele secole creştine sau splendidul "Sarcofag al soţilor", de provenienţă etruscă, înfăţişându-i pe cei doi soţi întinşi pe o parte, ca la un banchet, cuprinşi în braţe şi cu feţele surâzătoare şi tandre.

În apropiere de "Victoria din Samothrace", la etajul I al aripii Denon, se află Galeria lui Apollo, construită între 1661 şi 1663, în timpul Regelui-Soare, de către Louis Le Vau, şi decorată de către Charles Le Brun. Galeria lui Apollo este considerată operă reprezentativă a clasicismului francez, servind drept model pentru Galeria Oglinzilor de la Versailles. Printre picturile din Galeria lui Apollo, patru tablouri îi reprezintă pe Filip al II-lea August, Francisc I, Henric al IV-lea şi Ludovic al XIV-lea, regi care au influenţat în mod substanţial destinul Luvrului. În vitrine pot fi văzute coroana imperială a lui Napoleon I, una dintre coroanele regale, aparţinându-i lui Ludovic al XV-lea, precum şi alte bijuterii şi obiecte ale diferitelor capete încoronate ale Franţei.

Am vizitat, apoi, impresionanta colecţie de picturi italiene, ce cuprinde aproximativ 1100 de opere, aflată la etajul I al aripei Denon. Aceasta e zona cea mai aglomerată a Luvrului, din cauza numeroaselor capodopere renascentiste, în frunte cu "Gioconda". În prima sală, se află două fresce de Sandro Botticelli, aflate iniţial pe pereţii unei vile din Florenţa, una înfăţişând un tânăr în faţa celor şapte arte liberale, iar cealaltă, o tânără alături de Venus şi cele trei graţii. Urmează câteva lucrări din perioada de început a Renaşterii, unele cu caracter religios, cum ar fi "Maiestatea Sa" de Cimabue, reprezentând-o pe Fecioară cu Prucul, înconjuraţi de şase îngeri, "Încoronarea Feciorei" de Fra Angelico, "Sfântul Francisc primeşte stigmatele" de Giotto, altele cu caracter laic, precum "Bătălia de la San Romano" a lui Paolo Ucello. Foarte frumoase sunt lucrările lui Botticelli, "Portretul unui tânăr", precum şi alte trei înfăţişând-o pe Fecioară cu Pruncul în diferite ipostaze.

În alt salon, lucrarea "Buna Vestire", pe care unii critici i-o atribuie lui Leonardo da Vinci, iar alţii, lui Lorenzo di Credi, precum şi pictura lui Pietro Perugino, "Apollo şi Marsyas", reprezentând înfruntarea muzicală dintre zeu şi satir. Foarte înduioşătoare este pictura lui Domenico Ghirlandaio, intitulată "Portret de bătrân cu nepotul său", atenţia fiind atrasă de expresia bătrânului şi negii de pe nasul său. Urmează unele lucrări ale lui Andrea Mantegna, cum ar fi: "Martiriul Sfântului Sebastian", sfântul fiind străpuns de săgeţi, "Parnasul", o alegorie în care Marte şi Venus sunt personajele principale, "Triumful Virtuţii", tot o alegorie în care Venus şi viciile sunt alungate de Minerva, "Madona Victoriei" şi "Crucificarea". Deosebit de sugestive sunt şi două mici tablouri ale lui Antonello da Messina, portretul unui bărbat, numit şi "Condotierul" şi, mai ales, "Hristos pe cruce", în care te impresionează suferinţa Mântuitorului, reflectată mai ales prin picăturile transparente de lacrimi de pe chipul său.

Am ajuns şi la picturile lui Leonardo da Vinci, cu excepţia Giocondei, care se află în altă sală. Prima dintre ele, "Bacchus", a stârnit controverse privind paternitatea sa, unii critici de artă considerând-o drept opera unui alt pictor, discipol al lui Leonardo. Pictura a avut un destin ciudat, ea reprezentându-l iniţial pe Sfântul Ioan Botezătorul. La sfârşitul secolului al XVII-lea, un alt pictor a îndrăznit să intervină peste opera lui da Vinci, transformându-l pe asceticul sfânt în păgânul zeu al vinului şi al exceselor. Capul sfântului a fost împodobit cu o ghirlandă, toiagul a devenit tirs, pielea de cămilă ce îi acoperea mijlocul a devenit piele de leopard. Alt tablou îl reprezintă tot pe "Sfântul Ioan Botezătorul", având expresia chipului, în special surâsul, asemănătoare cu cea a lui Bacchus şi cu cea a Giocondei. Silueta luminoasă a sfântului, de o frumuseţe mai degrabă feminină, iese dintr-un întuneric adânc, arătând cu un deget spre cer. Realizând "Fecioara între stânci", artistul reuşeşte, din nou, să stăpânească în mod desăvârşit tehnica evidenţierii contrastului dintre întuneric şi lumină. În întunericul unei peşteri, ies în evidenţă chipurile a patru personaje, dintre care personajul central este Maria. Alături de ea se află doi prunci, Iisus, binecuvântând cu mâna dreaptă şi Ioan Botezătorul, îngenunchiat, aducându-i omagiu Mântuitorului. Alături de Iisus, susţinându-l, se află un înger cu frumoase trăsături feminine. Un tablou cu temă apropiată este "Sfânta Ana, Fecioara şi Pruncul cu mielul", în care Sfânta Ana este personajul central, stând nemişcată şi având pe chip un surâs asemănător cu al Giocondei sau al Sfântului Ioan Botezătorul. Aşezată pe braţele mamei sale, Fecioara Maria se află aplecată asupra lui Iisus, care ţine în mâinile sale un miel. Acest tablou, pe care eu îl văzusem în timpul scurtei mele vizite din 2010, nu se mai afla acolo, din cauza unor lucrări de restaurare. În fine, ultimul tablou al lui Leonardo aflat aici poartă numele, total inadecvat, de "Frumoasa fierăriţă". Personajul feminin reprezentat aici este o tânără nobilă, probabil una dintre amantele ducelui de Milano, Ludovico Sforza, poreclit Maurul. Deşi foarte frumoasă, tânăra are o privire rece, iar fruntea îi este împodobită de un lănţişor cu o piatră preţioasă. Denumirea nepotrivită sub care e cunoscută pictura vine dintr-o confuzie făcută în secolul al XVII-lea, când personajul feminin a fost identificat, în mod greşit, cu soţia sau fiica unui negustor de fier.

Am trecut, apoi, în sala cea mai aglomerată a Luvrului, în care se află "Gioconda". Probabil acesta e locul de întâlnire al tuturor snobilor care vizitează Luvrul. Ei trec fără să arunce vreo privire la toate celelalte capodopere aflate în muzeu, dintre care unele tot de Leonardo, vin aici şi se calcă în picioare pentru a face o poză cu Gioconda, apoi pleacă liniştiţi, probabil la shopping, cu satisfacţia că au mai bifat un obiectiv. Din cauza înghesuielii, cu greu poţi să te apropii de tablou, care este supravegheat non-stop de un gardian. Un pic enervat de aglomeraţie, mă gândeam că, dacă aş fi directorul muzeului, nu doar că nu aş arăta, prin indicatoare, locul în care se află Gioconda, dar aş plimba-o şi prin alte săli ale muzeului, pentru a-i obliga pe vizitatori să mai vadă şi altceva. La urma urmei, Luvrul e plin şi de alte capodopere la fel de strălucite ca "Gioconda", chiar dacă nu la fel de promovate.

Cu toate astea, nici "Gioconda" şi nici Leonardo da Vinci nu sunt vinovaţi de toată îmbulzeala de acolo, aşa că trebuie să-i dăm tabloului atenţia cuvenită şi să-i evidenţiem meritele. Conform majorităţii specialiştilor, personajul feminin reprezentat de Leonardo este Monna Lisa Gherardini ("Monna" fiind o formă diminutivală de la "Madonna", având sensul de "doamna"), soţia lui Francesco del Giocondo, un bogat negustor florentin. Leonardo a realizat acest tablou la începutul secolului al XVI-lea, şi l-a adus cu el în Franţa, împreună cu alte opere, atunci când a fost invitat de Francisc I să se stabilească aici, la Amboise. Tabloul a fost cumpărat de către regele Franţei, ajungând la Luvru, după ce a stat o perioadă şi la Versailles, în timpul Regelui-Soare, sau chiar în dormitorul lui Napoleon I. În 1911, un italian, Vincenzo Peruggia, a reuşit să fure celebrul tablou, făcându-l şi mai celebru. S-ar părea că el a acţionat din patriotism, considerând că tabloul ar aparţine, de drept, Italiei. După doi ani, tabloul a fost găsit, fiind readus, în 1914, la Luvru. De-a lungul timpului, câţiva descreieraţi au încercat să devină celebri prin actele lor de vandalism, căutând să distrugă tabloul, fapt ce explică şi măsurile de securitate existente acum. Criticii de artă sau simplii amatori continuă să fie fascinaţi de surâsul Giocondei, pe care l-am întrezărit şi în alte picturi ale lui Leonardo, căutând să-i descopere tot felul de înţelesuri ascunse. Alte elemente deosebite sunt mâinile ei, perecum şi fundalul, realizat printr-un procedeu numit "sfumato", specific şi altor tablouri ale lui da Vinci. Acest procedeu constă în suprapunerea mai multor straturi de culoare, care creează impresia de fum, contururile fiind foarte relative. Ca o ironie a sorţii, tabloul a fost realizat la comanda lui Giocondo, soţul Monnei Lisa, însă acesta nu l-a mai achiziţionat, fiind, posibil, nemulţumit de rezultatul muncii lui Leonardo. Cine ar fi bănuit că acest tablou, comandat de un simplu negustor de stofe, va avea un asemenea destin, fiind socotit drept cea mai reprezentativă lucrare din întreaga istorie a picturii?

În aceeaşi sală, pe nedrept nebăgate în seamă de numeroşii vizitatori atraşi doar de "Gioconda", se află şi alte capodopere, realizate de mari pictori renascentişti veneţieni, cum ar fi Tiţian, Veronese sau Tintoretto. Pe peretele opus "Giocondei" se află un tablou monumental, lung de 9,90 metri şi lat de 6,60 metri, "Nunta din Cana", operă a lui Paolo Veronese. Pictorul a transpus celebrul episod biblic în Veneţia vremii sale, fapt vizibil din arhitectura clădirilor sau din vestimentaţia personajelor. Potrivit tradiţiei, cei patru muzicanţi din prim-plan sunt, de fapt, patru mari pictori veneţieni: Tiţian la contrabas, Tintoretto la violă, Jacopo Bassano la corn şi însuşi Veronese la vioară. Alături de ei se află Iisus, dar şi numeroase alte personaje, din toate straturile sociale ale Veneţiei. Pe lângă "Nunta din Cana", Luvrul deţine şi alte opere ale lui Veronese, cum ar fi: portretele unei femei îmbrăcate în albastru, numită şi "Bella Nani" sau al unei femei cu un copil şi un câine, scene de inspiraţie biblică, precum "Suzana şi bătrânii", "Calvarul" sau "Pelerinii din Emaus".

Alt mare pictor veneţian, Tintoretto, este reprezentat la Luvru prin mai puţine opere, în primul rând printr-un autoportret şi prin lucrarea intitulată "Paradisul". La fel şi Jacopo Bassano, în special printr-un tablou reprezentând doi câini. Printre italieni s-a strecurat şi un pictor olandez, Lambert Sustris, care a trăit, însă, mult timp la Veneţia, cu o lucrare intitulată "Venus, Cupidon şi Marte".

L-am lăsat la urmă pe cel mai mare dintre pictorii veneţieni, Tiţian sau, pe numele complet, Tiziano Vecellio, ale cărui lucrări sunt expuse atât în sala "Giocondei", cât şi în cea alăturată. Cel mai provocator dintre tablourile sale aflate aici este "Concertul campestru", care, în mijlocul unui peisaj idilic, ne prezintă doi bărbaţi îmbrăcaţi ca doi muzicanţi din secolul al XVI-lea şi două femei goale. Această alăturare a personajelor nude cu cele îmbrăcate îi va servi drept sursă de inspiraţie, peste trei secole, lui Edouard Manet, pentru lucrarea sa "Dejun pe iarbă". Acest tablou a stârnit dezbateri şi în privinţa autorului, unii socotind că a fost pictat nu de Tiţian, ci de Giorgione, îndrumătorul său.

Alte tablouri ale lui Tiţian au un conţinut religios, cum ar fi "Cina din Emaus", care emană pace şi linişte, sau, din contra, cutremurătorul tablou "Încoronarea cu spini", din care parcă auzi gemetele lui Iisus şi strigătele călăilor săi. În aceeaşi categorie se înscriu scena plină de seninătate numită "Madonna cu iepurele", dar şi sumbrul "Punerea în mormânt", subiect reluat de Tiţian şi în alte variante. Pe lângă acestea, mai există şi câteva portrete, cum ar fi cel al regelui Franţei Francisc I sau al unor personaje mai puţin cunoscute, cum ar fi o femeie în faţa oglinzii, un tânăr cu mănuşă sau cel numit "Alegoria conjugală".

Pentru a economisi timp, am părăsit, temporar, sectorul dedicat pictorilor italieni, pentru a vizita trei săli aflate tot la primul etaj al aripii Denon, în care se aflau tablourile de mari dimensiuni ale pictorilor francezi de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. În una dintre aceste mari săli, dedicată romantismului, am văzut, în primul rând, marile picturi ale lui Eugène Delacroix. Unul dintre primele sale tablouri, numit "Dante şi Virgiliu în Infern", ne oferă o primă dovadă asupra capacităţii lui Delacroix de a ne prezenta scene dramatice. Dante, însoţit de Virgiliu, priveşte îngrozit, din barca sa, la trupurile condamnaţilor care se chinuie să iasă din apă. Tot într-o barcă se află şi personajele deznădăjduite din "Naufragiul lui Don Juan". Probabil cel mai cunoscut dintre tablourile lui Delacroix este "Libertatea conducând poporul", dedicat revoluţiei din 27–29 iulie 1830, soldată cu detronarea lui Carol al X-lea şi înscăunarea lui Ludovic-Filip. În jurul personajului alegoric reprezentat de acea femeie cu pieptul dezvelit şi cu drapelul în mână, se află mai multe personaje, foarte diferite între ele ca provenienţă socială: un tânăr din lumea bună, cu joben, despre care s-a spus că ar fi chiar pictorul, un muncitor cu şapcă, un militar ceva mai în spate şi, în primul rând, un băiat cu pistoale în mână, care, după 30 de ani, i-a servit drept model lui Victor Hugo pentru crearea memorabilului său personaj Gavroche. Ca un demn reprezentant al romantismului, Delacroix a fost atras şi de subiecte exotice, în special de inspiraţie orientală, cum ar fi şi pictura "Tigru tânăr jucându-se cu mama sa". "Intrarea cruciaţilor în Constantinopol", inspirat din cruciada a IV-a, reliefează contrastul dintre deznădejdea populaţiei cucerite şi trufia cavalerilor apuseni cuceritori. Pictura "Moartea lui Sardanapal" reprezintă o adevărată explozie de cruzime şi de erotism. Înainte de a se sinucide, regele asirian asistă calm, întins în patul său, la masacrarea, din ordinul său, a sclavelor din harem şi a cailor săi favoriţi. Cu totul alta e atmosfera din altă capodoperă a lui Delacroix, "Femei din Alger în apartamentul lor", în care opulenţa specifică unui harem oriental găzduieşte o scenă plină de linişte, dar şi de melancolie. În fine, "Măcelul din Chios" surprinde un moment tragic din timpul războiului de independenţă al grecilor, masacrarea populaţiei greceşti din insulă de către armata otomană, în 1822. Un grup de greci, învinşi, aşteaptă resemnaţi moartea sau robia, sub privirea nemiloasă a turcului aflat călare.

Alt pictor romantic francez este Théodore Géricault, a cărui principală lucrare este "Pluta Meduzei", inspirată dintr-un eveniment tragic petrecut în 1816. Fregata franceză "Meduza" a naufragiat în largul coastelor Africii, peste 150 de persoane pierzându-şi viaţa. Au supravieţuit doar 15 oameni, care s-au aflat timp de 13 zile pe o plută, în voia valurilor, fiind suspectaţi că au recurs chiar la canibalism pentru a-şi salva viaţa. Tabloul surprinde momentul când, în mijlocul disperării generale, câţiva supravieţuitori încă lucizi au zărit vasul care îi va salva, încercând să-i semnalizeze prezenţa lor cu ajutorul unei bucăţi de pânză. În alte două picturi, Géricault înfăţişează doi ostaşi din armata napoleoniană, un ofiţer de cavalerie din garda imperială surprins în timpul unei şarje asupra inamicului şi un cuirasier rănit, coborât de pe cal, sprijinit în propria sabie.

Tot în salonul romantismului i-am mai găsit pe Théodore Chassériau, cu lucrări precum "Suzana în baie", "Două surori" şi portretul preotului dominican Lacordaire, pe Ary Scheffer cu un tablou reprezentându-i pe Dante şi Virgiliu privind la umbrele Francescăi da Rimini şi a lui Paolo Malatesta, condamnaţi să ajungă în Infern pentru dragostea lor adulteră şi pe Jean-Auguste-Dominique Ingres, mai degrabă neoclasic decât romantic, cu pictura sa "Ruggero eliberând-o pe Angelica", inspirată din poemul cavaleresc "Orlando Furioso", al lui Ariosto.

Unele tablouri îi sunt dedicate lui Napoleon Bonaparte. Antoine-Jean Gros îl prezintă pe acesta în timpul bătăliei de la Eylau, purtată în 1807 împotriva ruşilor, sau, înainte de a deveni împărat, vizitând un spital de ciumaţi din Jaffa, în 1799. În schimb, Paul Delaroche îl surprinde pe prim-consulul Bonaparte în 1800, traversând Alpii călare pe un catâr, înainte de a-i surprinde pe austrieci în Italia, în lupta de la Marengo.

Al doilea mare salon, dedicat neoclasicismului, îl are drept stăpân absolut pe Jacques-Louis David, prezent aici cu câteva lucrări de-a dreptul monumentale. Cea mai cunoscută dintre acestea e "Încoronarea lui Napoleon", a cărei copie am văzut-o şi la Versailles. Aflat în picioare, cu coroana proaspăt aşezată pe cap, Napoleon se pregăteşte să o încoroneze drept împărăteasă pe soţia sa, Joséphine, în timp ce papa Pius al VII-lea, aşezat în spatele împăratului, asistă la ceremonie ca un simplu spectator. Pictorul are grijă să îi reprezinte pe toţi înalţii demnitari şi membri ai familiei Bonaparte participanţi la ceremonie, ba chiar şi pe cei care nu au participat în realitate, cum ar fi Maria Letizia Bonaparte, mama lui Napoleon. Pe lângă această lucrare cu tentă propagandistică, David a pictat şi alte tablouri de dimensiuni mari, inspirate mai ales din Antichitatea greco-romană. "Jurământul Horaţiilor", pictat în 1784, în timpul Vechiului Regim, este o lucrare exponenţială a neoclasicismului, David inspirându-se din istoria legendară a Romei. Scena e împărţită în trei părţi, delimitate de arcadele construcţiei din fundal. În mijloc, tatăl ţine în mâinile sale cele trei spade, întinzându-le, cu o atitudine demnă, celor trei fii. În partea stângă, fiii întind mâinile, jurând să lupte până la moarte pentru Roma, împotriva celor trei fraţi Curiaţi, care luptau din partea cetăţii Alba. În dreapta, femeile aşezate plâng, temându-se de deznodământul luptei. Un subiect asemănător e tratat în tabloul "Lictorii aducându-i lui Brutus trupurile fiilor săi". Personajul principal, consulul Lucius Iunius Brutus i-a condamnat la moarte pe cei doi fii ai săi, care conspirau împotriva Republicii. În dreapta scenei, mama îndurerată îşi plânge fiii împreună cu fetele sale. În stânga, Brutus stă aşezat, întunecat, dar conştient că a făcut ce era bine pentru Roma. Tabloul "Sabinele" le prezintă pe aceste femei, interpunându-se între soţii lor romani şi taţii şi fraţii lor sabini, veniţi să le elibereze. David s-a inspirat şi din istoria Greciei antice, realizând un alt tablou ce emană eroism, numit "Leonidas la Termopile", în care regele spartan, gol şi înarmat, se pregăteşte pentru ultima luptă, alături de oamenii săi. Inspirat din Iliada, tabloul "Durerea Andromacăi" o prezintă pe eroină alături de trupul mort al soţului său, Hector. În alte tablouri, David a părăsit registrul eroic, realizând şi o serie de portrete, cum ar fi cel al doamnei Récamier, întinsă pe o sofa ce îi va purta mai târziu numele şi îmbrăcată ca în Antichitate, cel al papei Pius al VII-lea, căruia caută să-i surprindă mai ales umanitatea şi simplitatea sau autoportretul său din 1794, când avea 46 de ani şi era închis din cauza apropierii sale de Robespierre.

Alt pictor bine reprezentat în salonul neoclasicismului este Jean-Auguste-Dominique Ingres. Cel mai cunoscut dintre tablourile sale aflate aici este "Marea Odaliscă", ce ne înfăţişează nudul unei femei din harem, aflată cu spatele la privitor, dar întorcându-şi faţa către acesta. Senzualitatea personajului este dată şi de spatele său mult alungit şi curbat, care ar avea, se spune, trei vertebre în plus faţă de o persoană obişnuită. "Apoteoza lui Homer", inspirat de "Şcoala din Atena" a lui Rafael, ni-l prezintă pe anticul aed încoronat cu lauri, având în jurul său mari oameni ai Antichităţii, cum ar fi Herodot, Platon, Sofocle, Alexandru Macedon, dar şi personaje mult mai apropiate de noi, precum Rafael, Michelangelo, Shakespeare, Boileau, Poussin sau Molière. Alt tablou îl reprezintă pe Oedip dezlegând enigma Sfinxului. Trei alte tablouri sunt portretele a trei membri ai familiei Rivière: doamna, domnişoara şi domnul.

Dintre celelalte lucrări, aş mai aminti portretul împărătesei Joséphine de Pierre-Paul Prud'hon, precum şi "Moartea Atalei" de Girodet-Trioson, inspirat din romanul lui Chateaubriand.

După această întrerupere cauzată de dorinţa de a economisi timpul, am revenit la saloanele dedicate pictorilor italieni. Am admirat capodoperele unui alt titan al Renaşterii italiene, Rafael (Raffaello Sanzio). Pictura care m-a atras cel mai mult este "Frumoasa grădinăreasă", care o reprezintă pe Fecioară într-un mediu câmpenesc, împreună cu pruncii Iisus şi Ioan. Această operă degajă o atmosferă de totală seninătate, rezultat al chipului luminos al Fecioarei, cu păr blond, al cerului de un albastru deschis, precum şi din naturaleţea celor doi prunci, Ioan fiind îngenunchiat în faţa lui Iisus. Acelaşi subiect şi aceleaşi personaje apar în pictura "Fecioara cu diademă albastră". De data asta, însă, în fundal se văd nişte ruine antice, Pruncul Iisus doarme, acoperit cu un văl pe care îl ridică Fecioara, iar Ioan, tot îngenunchiat, este mai mare decât Iisus cu câţiva ani. Un tablou cu conţinut asemănător e "Sfânta Familie", pe care Francisc I l-a primit cadou de la papa Leon al X-lea. Pe lângă Fecioară şi Pruncul Iisus apar aici şi Iosif, precum şi micul Ioan, împreună cu mama sa, Elisabeta. Tabloul e mai puţin luminos decât celelalte, amintind, parcă, de picturile lui Leonardo. "Sfântul Ioan Botezătorul în deşert", tablou realizat în atelierul lui Rafael, fără să se ştie în ce măsură a contribuit şi el la pictură, este prezentat la vârsta adolescenţei, aproape gol, aşezat pe un copac prăbuşit şi arătând spre o cruce. Pentru a rămâne tot în zona religiei, mai trebuie amintite încă două lucrări asemănătoare ca temă şi dimensiuni, numite "Sfântul Mihail şi dragonul", respectiv "Sfântul Gheorghe şi dragonul". Pe lângă lucrările cu caracter religios, Rafael este reprezentat la Luvru şi prin câteva portrete. Cel mai cunoscut dintre ele este cel al lui Baldassare Castiglione, un adevărat om al Renaşterii, diplomat şi scriitor, prieten al lui Rafael, care a ţinut să redea toată frumuseţea spirituală şi morală a personajului. Alt tablou se numeşte "Autoportret cu un prieten" sau "Dublu portret" şi îl înfăţişează pe Rafael alături de un prieten căruia nu i se cunoaşte identitatea. Pictorul se află în plan secund, cu mâna stângă aşezată pe umărul prietenului său, care îl priveşte, cu capul un pic întors. Pe lângă acestea, am mai văzut şi un portret feminin, al soţiei unui vicerege al Neapolelui, tânără, cu veşminte de culoare roşie şi cu o privire destul de inexpresivă.

Mi-am continuat drumul admirând şi câteva lucrări de Correggio, renascentist şi precursor al barocului, în acelaşi timp. Una îi prezintă pe "Venus şi Cupidon dormind", sub privirile indiscrete ale unui satir, iar altele două sunt alegorii ale Virtuţii şi Viciului. Am văzut şi cele patru picturi ale lui Giuseppe Arcimboldo, înfăţişând cele patru anotimpuri personificate prin patru personaje văzute din profil, ale căror trăsături sunt realizate din diferite elemente vegetale specifice. Considerate nişte ciudăţenii în vremea lor, lucrările lui Arcimboldo i-au influenţat pe suprarealiştii secolului al XX-lea.

Am văzut, apoi, cele trei tablouri ale lui Caravaggio care sunt deţinute de Luvru. Pe numele său adevărat Michelangelo Merisi, acesta a produs o adevărată revoluţie în domeniul picturii, renunţând la idealurile de frumuseţe specifice Renaşterii şi reprezentându-şi personajele într-un stil realist crud, naturalist chiar. Viaţa lui Caravaggio a fost mai mult decât zbuciumată, fiind petrecută în mijlocul personajelor de la periferia societăţii, care îi servesc adeseori drept modele. A avut parte de numeroase scandaluri, fiind urmărit pentru crimă, închis, evadat, aflat sub proteţia unor personaje puternice sau zbătându-se în mizerie. Primul dintre tablourile sale, "Ţiganca ghicitoare", este un bun exemplu asupra lumii din care pictorul şi-a ales sursele de inspiraţie. Un tânăr cavaler, cu un aer destul de nevinovat, îşi întinde palma unei tinere ţigănci, care, în timp ce îi ghiceşte viitorul, îi fură inelul din deget. În "Moartea Fecioarei", Caravaggio redă o scenă sacră, în acelaşi stil naturalist specific lucrărilor lui. Fecioara, îmbrăcată într-o rochie roşie, e întinsă, moartă, pe un pat, fiind plânsă de apostolii strânşi în jurul său. Atmosfera e una sumbră, datorită tehnicii clarobscurului, al cărei maestru era Caravaggio. Din cauza manierei neconvenţionale în care Caravaggio a pictat acest subiect sacru, tabloul a provocat un imens scandal, pictorul fiind acuzat că a folosit drept model pentru reprezentarea Fecioarei trupul umflat de apă al unei tinere prostituate care se înecase. Al treilea tablou al lui Caravaggio aflat la Luvru este "Portretul lui Alof de Wignacourt", mare maestru al Ordinului Cavalerilor Ospitalieri, reprezentat în armură neagră, alături de un tânăr paj.

Un contemporan al lui Caravaggio este Guido Reni, reprezentant al barocului, dintre ale cărui picturi am văzut un "David cu capul lui Goliat" şi patru tablouri inspirate din "Muncile lui Hercule". Am văzut şi câteva lucrări ale lui Annibale Carracci, ale fratelui său, Agostino, şi ale vărului lor, Ludovico. Cei trei Carracci s-au întors la modelele oferite de maeştrii renascentişti, detaşându-se de inovaţiile lui Caravaggio.

Odată cu secolul al XVIII-lea, pictura italiană este reprezentată de artişti mai puţin cunoscuţi, ale căror lucrări sun expuse în sălile următoare. I-aş aminti doar pe Giovanni Paolo Panini, autor al unor vedute (peisaje urbane foarte detaliate, în care sunt redate cu migală diferite elemente arhitecturale, sculpturi, picturi) şi capricii (peisaje imaginare, cuprinzând, mai ales, construcţii antice) şi pe Canaletto, cu peisajele sale veneţiene.

Odată terminate expoziţiile dedicate pictorilor italieni, ne-am continuat vizita la acelaşi etaj I al aripii Denon, pentru a admira operele pictorilor spanioli. Deşi mult mai puţine decât cele italiene, picturile spaniole sunt şi ele deosebit de valoroase. Unul dintre primii reprezentanţi de marcă ai picturii spaniole este El Greco, originar din Insula Creta, pe numele său real Domenikos Theotokopoulos, care s-a afirmat, însă, în Spania. La Luvru sunt doar trei picturi ale lui El Greco. Prima dintre ele, un portret al lui Antonio de Covarrubias y Leiva, umanist şi teolog, prieten al pictorului, ne arată un personaj destul de în vârstă, al cărui chip emană multă demnitate. Un alt portret, de data asta al unui personaj istoric, este "Sfântul Ludovic, regele Franţei şi un paj", în care monarhul este puternic idealizat, prin statura sa imensă, în comparaţie cu pajul, şi prin expresia feţei sale, sobră şi pioasă totodată. În fine, a treia pictură a lui El Greco este "Hristos pe cruce adorat de doi donatori", în care tragismul scenei e amplificat de forma alungită a trupului lui Hristos, formă alungită întâlnită în majoritatea picturilor artistului.

Am văzut şi o singură operă a lui Diego Velázquez, "Infanta Margarita de Austria", portretul fiicei regelui Spaniei Filip al IV-lea, o fetiţă de patru ani, cu păr lung şi blond şi cu o înfăţişare destul de sobră pentru vârsta ei. Aceeaşi mică prinţesă a fost pictată de Velázquez şi în alte tablouri, ea fiind personajul central şi al capodoperei sale, "Las Meninas".

Contemporan şi prieten cu Velázquez, Francisco de Zurbarán este reprezentat la Luvru prin trei din operele sale, toate cu subiect religios. Prima dintre ele este "Sfânta Apolonia", o tânără martiră din Alexandria, în timpul împăratului Decius, având pe cap o cununiţă, iar în mână un cleşte cu un dinte în el, semn al supliciului său. Celelalte două tablouri îl au drept personaj central pe Sfântul Bonaventura, teolog franciscan şi cardinal de origine italiană. Unul dintre ele, "Sfântul Bonaventura la Conciliul de la Lyon", îl prezintă pe acesta în ţinută de cardinal, ascultat cu mare respect de ceilalţi participanţi. În al doilea, "Funeraliile Sfântului Bonaventura", trupul acestuia, înveşmântat în alb, este expus după moartea survenită în timpul conciliului, fiind deplâns de numeroase personaje, printre care şi papa.

Bartolomé Esteban Murillo, important reprezentant al barocului, este pictorul spaniol cu cele mai multe tablouri expuse la Luvru. Majoritatea au tematică religioasă, precum "Bucătăria îngerilor", "Naşterea Fecioarei", "Imaculata Concepţie", unul e un portret al unui nobil spaniol, dar cel mai impresionant este "Micul cerşetor", un copil al străzii, cu hainele peticite, aşezat în praf alături de câteva mere şi resturi de mâncare.

Al patrulea mare pictor spaniol al secolului al XVII-lea, aşa-numitul "secol de aur" al picturii spaniole, este José de Ribera, care şi-a petrecut, însă, cea mai mare parte a vieţii la Napoli, fiind puternic influenţat de Caravaggio, de la care a preluat mai ales tehnica clarobscurului. Două dintre operele sale au tot subiect religios, "Adoraţia păstorilor" şi "Depunerea lui Hristos în mormânt". Şi în cazul său, însă, cel mai emoţionant tablou este "Le Pied-bot", înfăţişând un mic cerşetor, cu un picior strâmb şi cârja pe umăr, având în mână o hârtie prin care cerea pomană, iar pe chip un zâmbet destul de forţat.

În fine, ultimul mare pictor spaniol prezent la Luvru este Francisco de Goya. Majoritatea lucrărilor sale de aici sunt portrete, cum ar fi cel al lui Ferdinand Guillemardet, ambasador al Franţei în Spania, al cochetei marchize de Santa Cruz, al unei femei cu evantai sau al unui băieţel de câţiva ani. Pe lângă aceste portrete, un tablou numit "Natură moartă cu cap de oaie", în care, alături de capul animalului se află şi coastele sale la fel de însângerate.

Într-o mică sală dedicată picturilor cu caracter religios din spaţiul ortodox, se aflau câteva icoane greceşti şi ruseşti, provenite din diferite secole. Dintre acestea, cea mai complexă mi s-a părut o icoană rusească, înfăţişând clasica scenă a "Judecăţii de Apoi", atât de des întâlnită în lumea ortodoxă. Oricum, mi s-a părut o expoziţie mult prea săracă pentru un muzeu de talia Luvrului.

Într-o altă sală, o expoziţie la fel de subţire ca dimensiuni este cea dedicată pictorilor englezi. Am remarcat întâi două tablouri ale lui Thomas Gainsborough, "Conversaţie în parc", în care un tânăr îi face curte unei domnişoare destul de indiferente, precum şi un portret al lui Lady Alston, o femeie frumoasă ieşind în evidenţă pe un fond întunecat. Urmează un portret al tânărului rege Edward al VI-lea al Angliei de William Scrots, un tablou de grup, reprezentând patru copii al lui Thomas Lawrence, precum şi două peisaje marine, realizate de John Constable şi, respectiv, de Joseph Mallord William Turner.

Câteva mici săli sunt dedicate artelor grafice. Acestea sunt singurele săli din Luvru în care nu este permisă fotografierea, din cauza vulnerabilităţii exponatelor la lumină. Tot din acest motiv, din câte ştiu, operele de artă grafică sunt expuse pentru o perioadă de cel mult trei luni. În una dintre aceste săli, am avut ocazia să văd un astrolab, instrument astronomic folosit de navigatori pentru a calcula latitudinea la care se aflau.

Odată cu aceste mici expoziţii, am încheiat vizitarea primului etaj al aripii Denon. Am coborât pe nişte scări la parter, la extremitatea aripii Denon, pentru a vedea expoziţia dedicată artei Africii, Asiei, Oceaniei şi Americilor. Obiectele expuse aici, în special statui, provin de la Musée du quai Branly, specializat în artă non-occidentală. Realizate din diferite materiale, precum lut, piatră, lemn sau chiar metal, statuile de aici reprezintă, mai ales, divinităţi de pe diferite continente. Mi-au atras atenţia anumite statuete ale unor zeităţi africane ale fertilităţii şi ale unor zeităţi precolumbiene cu alură războinică. Potrivit pliantului de la intrare, vedeta expoziţiei era o sculptură de culoare roşie, având decoraţiuni de culoare albă în zigzag, descoperită la Chupicuaro, în Mexic, reprezentând, probabil, un idol aproape rotund. De aici, a trebuit să ieşim în curtea Luvrului şi să intrăm din nou pe la piramida de sticlă.

Următorul departament pe care l-am vizitat au fost Antichităţile orientale, situate în aripa Richelieu, la parter. Departamentul e împărţit în trei expoziţii: Mesopotamia, Iranul şi Levantul. Expoziţia cea mai bogată este cea dedicată Mesopotamiei, care cuprinde realizări artistice şi culturale ale diferitelor popoare ce au trăit în Antichitate pe teritoriul dintre Tigru şi Eufrat, începând cu sumerienii, creatorii primei civilizaţii din istoria omenirii, în mileniul al IV-lea î. Hr., şi continuând cu popoarele semitice akkadieni, amoriţi, asirieni, chaldeeni. Dintre miile de obiecte expuse aici, unele dintre ele având o vechime de circa cinci milenii, le voi aminti doar pe cele mai cunoscute şi care mi-au atras atenţia în mod deosebit. Probabil cea mai cunoscută piesă aflată aici este stela din piatră neagră, înaltă de 2,25 metri, pe care este gravat Codul lui Hammurabi, primele legi scrise din istorie. În partea superioară, un basorelief îl înfăţişează pe regele amorit al Vechiului Babilon primind legile din mâna zeului Shamash, apoi urmează textul scris cu mărunte cuneiforme aşezate una lângă alta. Altă stelă, mai veche, este cea realizată din piatră de culoare roz care prezintă, tot printr-un basorelief, victoria regelui akkadian Naram-Sin asupra unei populaţii din Iran. Tot foarte vechi sunt şi numeroasele statuete, înfăţişând diferite personaje istorice, cum sunt şi cele ce îl reprezintă pe Gudea, conducătorul oraşului-stat sumerian Lagash. Totuşi, probabil, piesele cele mai spectaculoase sunt taurii înaripaţi, cu capete de bărbaţi, descoperiţi la Khorsabad, vechea capitală a regelui asirian Sargon al II-lea, de către diplomatul şi arheologul amator Paul-Émile Botta, consul al Franţei la Mossul în timpul lui Ludovic-Filip. Aceşti tauri înalţi de circa patru metri, cu aripi de vultur şi capete cu bărbi frumos ondulate, străjuiesc Curtea Khorsabad, în care se mai află şi alte basoreliefuri cum ar fi cel reprezentându-l pe Sargon al II-lea alături de un demnitar asirian. Dintre lucrările de artă de provenienţă iraniană, mi-a atras atenţia, mai întâi, capitelul unei coloane din palatul regelui persan Darius I din Susa, având forma a două capete de taur împărţind acelaşi trup. Tot din Susa provin şi splendida "Friză a arcaşilor", care înfăţişează corpul de elită al ostaşilor suveranilor ahemenizi, o altă friză, a grifonilor, fiinţe supranaturale prezente şi în mitologia persană, precum şi "Friza leilor". Expoziţia dedicată Levantului cuprinde diferite artefacte, mai puţin cunoscute, provenite din Fenicia, Siria, Palestina, Cipru.

Următorul departament pe care l-am vizitat a fost cel al sculpturilor. Am început cu sculpturile franceze, aflate la subsolul şi parterul aripii Richelieu. Există două curţi interioare, Puget şi Marly, care se întind la ambele nivele, precum şi mai multe săli sirtuate la parter, în jurul celor două curţi.

Curtea Puget îşi are numele de la Pierre Puget, important sculptor francez din secolul al XVII-lea, reprezentant al clasicismului, supranumit "Michelangelo al Franţei". Având un acoperiş piramidal din sticlă, Curtea Puget adăposteşte sculpturi de exterior, amplasate iniţial prin Paris sau la Versailles, dar care, între timp, au fost aduse la Luvru pentru o mai bună conservare, fiind înlocuite în oraş prin nişte copii. Dintre operele văzute aici, aş aminti, în primul rând, cele realizate de către Pierre Puget: "Milon din Crotona", reprezentându-l pe marele atlet al Antichităţii la bătrâneţe, cu mâna prinsă în crăpătura unui copac, în timp ce era devorat de un leu, "Perseu şi Andromeda", eliberată din ghiarele unui monstru marin, şi "Hercule gaulois", în care eroul e surprins într-un moment de repaus, aşezat pe pielea leului din Nemeea. O operă impresionantă, inclusiv prin dimensiunile sale, e grupul celor patru captivi, realizaţi de sculptorul de origine olandeză Martin Desjardins, care se aflau, iniţial, în jurul unei statui a lui Ludovic al XIV-lea, pentru a celebra victoria sa încheiată prin pacea de la Nijmegen din 1679. Fiecare captiv reprezintă câte un stat învins de către Regele-Soare: Imperiul Romano-German, Spania, Olanda şi Brandenburgul, acesta din urmă fiind reprezentat printr-un personaj care, prin căciula sa, seamănă cu un nobil ("pileat") geto-dac. Alte statui de aici care mi-au mai reţinut atenţia au fost: un uriaş leu din bronz luptându-se cu un şarpe, un vânător înjunghiind un cerb, un "Orlando furioso" nebun şi legat de prietenii săi, mai multe personaje mitologice, printre care şi un Mercur din bronz realizat de Pigalle, câteva personaje istorice, precum Iulius Caesar, Spartacus, Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XV-lea şi soţia sa, Marie Leszczyńska.

Curtea Marly se numeşte aşa deoarece adăposteşte mai multe statui ce s-au aflat iniţial în parcul castelului din Marly, astăzi dispărut. Cele mai renumite grupuri statuare aflate aici sunt "Caii din Marly" ("Chevaux de Marly"), realizaţi de Guillaume Coustou la cererea lui Ludovic al XV-lea. Cei doi cai cabraţi, din marmură albă de Carrara, par că se înalţă spre cer, fiind cu greu ţinuţi în frâu de către îngrijitorii lor. Alte două grupuri statuare cu temă ecvestră sunt "Mercur" şi "La Renommée du Roi" ("Gloria Regelui" - Ludovic al XIV-lea) călare pe calul Pegas, realizate de Antoine Coysevox. Se mai află aici şi grupuri statuare reprezentând râurile Franţei, ale căror copii pot fi văzute şi în Grădinile Tuilleries, precum şi alte statui pe teme mitologice, cum ar fi cele ale lui Neptun, a Amfitritei, a Dianei sau a lui Enea cu tatăl său, Anchise, în spate.

În sălile aflate în jurul celor două curţi sunt prezentate sculpturi franceze, ordonate în funcţie de epocile în care au fost create. Primele săli prezintă creaţiile Evului Mediu timpuriu, începând cu secolul al V-lea d. Hr. Urmează operele specifice stilului romanic, dintre care am remarcat o Fecioară cu Pruncul viu colorată, numită şi "Notre-Dame-de-Baroilles", apoi cele aparţinând stilului gotic, reprezentat atât prin sculpturi cu temă religioasă, cât şi prin statuile unor regi, cum ar fi cele ale lui Carol al V-lea şi ale soţiei sale, Jeanne de Bourbon. Un loc aparte îl ocupă arta cu caracter funerar, un bun exemplu fiind monumental de pe mormântul lui Philippe Pot, seneşal de Bourgogne, decedatul fiind purtat pe umeri de opt personaje îmbrăcate în negru, cu capetele acoperite de glugi. Tot din această categorie mai fac parte şi o statuie ce reprezintă Moartea, provenită din Cimitirul Inocenţilor, precum şi alte câteva monumente funerare, în care persoanele decedate sunt reprezentate aţipind, rezemate într-un cot sau cu capul aşezat în palmă. Din perioada Renaşterii, apar şi lucrările cu caracter mitologic, cum ar fi statuia Dianei îmbrăţişând un cerb, care împodobea o fântână aparţinând Dianei de Poitiers, favorita lui Henric al II-lea sau statuia lui Orfeu, fermecând animalele cu cântecul său. În secolul al XVIII-lea, aşa-numitul "secol al luminilor", unii sculptori au realizat şi portrete ale unor personalităţi culturale. Astfel, Jean-Baptiste Pigalle a realizat o statuie, "Voltaire nud", în care trupul slăbit al bătrânului iluminist contrastează cu zâmbetul ironic de pe chipul său. În Galeria Marilor Oameni, găsim statuile lui Racine, Corneille, Molière, La Fontaine, Poussin, Pascal, Montesquieu şi, din nou, Voltaire. Una dintre săli cuprinde operele din timpul Revoluţiei, cum ar fi o statuie reprezentând Republica drept o femeie cu bonetă frigiană, sau din timpul Imperiului, multe reprezentându-l pe Napoleon I în diferite ipostaze, de împărat, de războinic victorios, de legislator. În fine, ultimele săli cuprind opere realizate în prima parte a secolului al XIX-lea, când romantismul era curentul artistic dominant, subiectele redate având drept sursă de inspiraţie mitologia, precum şi unele scene exotice.

Am trecut, apoi, în aripa Denon, unde, la subsol şi parter, se află sculpturile din Europa de Nord, din Italia şi Spania. Am început cu expoziţia sculpturilor din nordul Europei, care cuprinde opere realizate în Anglia, Ţările de Jos, Germania, Austria şi Elveţia. Aproape toate operele prezentate aici au un caracter religios, fiind realizate din diverse materiale, adeseori policrome, cum ar fi piatra, marmura, lemnul. Cea mai cunoscută dintre piesele expuse aici este "Sfânta Maria Magdalena", realizată de un sculptor german, Gregor Erhart, reprezentată nud, acoperită doar de lungul său păr. Tema cea mai des abordată în sculpturile expuse aici este "Fecioara cu Pruncul", reprezentată în manieră diferită, de la sculptor la sculptor.

Mai numeroase, sculpturile italiene sunt grupate în funcţie de epocă şi de regiunea de provenienţă. În sălile de la subsol găsim sculpturi realizate până în secolul al XV-lea. Cel mai cunoscut dintre sculptorii prezenţi aici prin operele lor este Donato di Niccolò Bardi, cunoscut mai mult sub numele de Donatello. În galeria care îi poartă numele, se află câteva basoreliefuri, reprezentând aceeaşi temă, "Fecioara cu Pruncul", unele realizate de Donatello, iar altele de ucenicii săi. La parter se află sculpturile realizate începând cu secolul al XVI-lea. Benvenuto Cellini este reprezentat aici tot printr-un basorelief din bronz, "Nimfa de la Fontainebleau". Cel mai mare sculptor al tuturor timpurilor, aşa cum este considerat de majoritatea specialiştilor, Michelangelo Buonarotti, este autorul celor mai valoroase două sculpturi italiene din Luvru, reprezentând doi sclavi. Cele două statui, "Sclav murind" şi "Sclav rebel", au fost executate pentru a împodobi mormântul papei Iuliu al II-lea de la Roma, dar au rămas neterminate. Primul dintre ei pare a-şi da sufletul, cu pieptul strâns într-un lanţ, iar al doilea este surprins cu toţi muşchii încordaţi, încercând să se elibereze din legăturile sale. Potrivit unor critici de artă, Michelangelo şi-a lăsat intenţionat statuile neterminate, pentru a crea impresia că trupurile sclavilor se desprind atunci din piatră, aşa cum arta se luptă să învingă materia. Gian Lorenzo Bernini, ilustru reprezentant al barocului, are aici două busturi, al cardinalului de Richelieu şi al papei Urban al VIII-lea. Una dintre cele mai uimitoare capodopere aflate aici este sculptura din marmură albă "Psyche înviată prin sărutul lui Amor", realizată de Antonio Canova. Această statuie este impresionantă în primul rand prin delicateţea formelor celor doi îndrăgostiţi, ale căror trupuri înlănţuite cu greu au putut fi scoase din marmură de către artist.

După ce am terminat de vizitat expoziţia dedicată sculptorilor italieni, am vizitat şi Galeria Daru, în care se aflau sculpturi romane şi greceşti, pe care nu o parcursesem în prima parte a zilei. Cea mai mare parte dintre operele expuse aici fac parte din Colecţia Borghese, pe care Napoleon I a cumpărat-o de la cumnatul său, Camillo Borghese. Piesa de rezistenţă a colecţiei este o statuie cunoscută sub numele de "Gladiatorul Borghese", operă a lui Agasias din Efes, care înfăţişează, de fapt, un războinic luptând împotriva unui adversar călare. Altă capodoperă este "Vasul Borghese", înalt aproape cât un om, decorat cu siluetele unor personaje participante la o ceremonie dionisiacă. Pe lângă acestea, alte statui înfăţişează diferite personalităţi din istoria Romei, cum ar fi Caesar, Octavianus Augustus, Tiberius, Claudius sau Traian. Interesante sunt şi unele sarcofage, împodobite cu basoreliefuri înfăţişând diferite scene.

Am încercat să vizităm şi Sala Manejului, care cuprinde atât sculpturi antice, cât şi moderne, dar nu am mai reuşit, deoarece se apropia ora 18,00 şi am fost dirijaţi spre ieşire de către supraveghetori. Am ieşit din Luvru tulburaţi de mulţimea capodoperelor văzute în cele peste opt ore petrecute aici, în care nu ne mai trebuise nici mâncare, nici apă. Cu toate acestea, privind pe pliantul muzeului, am constatat că văzusem doar o parte din colecţiile muzeului şi era nevoie să mai revin, dacă voiam să văd toate expoziţiile. Am aşteptat câteva minute pe marginile bazinului de lângă piramida de sticlă, aşteptând să ne adunăm întreaga echipă. După aceea, ne-am mai odihnit vreo jumătate de oră pe iarba din Grădina Tuileries, acest lucru fiind permis, după cum ne anunţa inscripţia de pe o plăcuţă. Timpul nu ne permitea, însă, prea multă odihnă, aşa că ne-am umplut sticlele cu apă de la o pompă din grădină şi am pornit din nou la drum.

Continuare: vezi impresii

---

VIZUALIZĂRI: 14626 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI