Ocna de Fier - de la minereul de fier la apa cu aur

TIPĂREȘTE

La „Întâlnirea AFA de la Băile Herculane” de acum 10 zile, am adus pentru seara gastronomică și apă cu aur de la Ocna de Fier din județul Caraș-Severin. Nu am putut atunci să vă povestesc prea multe despre locul unde își are izvorul această apă, așa că am fost acum două zile până acolo am strâns informații și fotografii noi și am zis că ar fi frumos să scriu un articol despre această localitate și ce a însemnat ea de-a lungul timpului.

Vreau să încep prin a vă spune un secret. Comuna Ocna de Fier este locul unde m-am născut, am copilărit și mi-am petrecut primii ani ai tinereții. O să revin la sfărșit cu câteva detalii despre asta.

Despre această comună nu veți găsi pe Wikipedia decât câteva rânduri, așa că eu o să încerc să v-o prezint așa cum am știut-o eu în copilăria mea și cum este acum.

Comuna Ocna de Fier este compusă doar din satul cu același nume, se află într-o zonă deluroasă a Banatului, la 7 km de orașul Bocșa și la aprox. 23 km de municipiul Reșița. Se învecinează cu orașul Bocșa și localitatea Dognecea. Zona este foarte frumoasă și foarte căutată de către amatorii de drumeții. Din anul 1723 și până după „Revoluție”, aici s-a extras minereu de fier.

Sâmbătă dimineața am plecat din Reșița, orașul unde locuim acum, spre Ocna de Fier, locul copilăriei mele. Am pornit spre Timișoara pe DN 58 B până în orașul Bocșa, unde după ce se am străbătut cam jumătate din acest oraș, am făcut stânga pe strada Dognecei și am continuat pe DJ 586, care ajunge după 7 km în Ocna de Fier și după alți 11 km în Dognecea. Ca să ajungem la Ocna trebuie să trecem un deal, apoi drumul continuă ascendent, dar în pantă ușoară aproape insesizabilă. Partea de urcare a dealului de către Bocșa, este drum foarte bun, dar odată ce te apropii de culmea dealului și de aici până la intrarea în comună, drumul este groaznic. A fost așa rău vreo câțiva ani buni și s-a reparat prin peticire vara trecută. Iarna grea de anul acesta și faptul că doar s-au peticit gropile existente atunci, a făcut ca acum să fie din nou plin de gropi. Noi mergem mai des pe aici și știam lucrul acesta, dar cei care vin pentru prima dată se îngrozesc de starea drumului. Sunt sigur că nu e un caz izolat în țara asta și pot să spun că am mers și prin Ungaria pe drumuri secundare care arătau aproape la fel de rău, dar asta nu e o scuză pentru nimeni ca să nu poți întreține un drum.

Am ajuns încet și cu grijă în comună, am trecut pe lângă casa singurelor rude apropiate pe care le mai am acolo, urmând să îi vizităm la întoarcere și am continuat drumul spre primul dintre locurile pe care vroiam să le revedem în acea zi, Lacul Dănila.

Înainte de a merge mai departe cu povestirea, o să enumăr obiectivele care nu trebuie ratate de cineva care ajunge aici.

Cel mai renumit obiectiv al aceste comune este Muzeul de Mineralogie Estetică „Constantin Gruescu”, despre care am să scriu un articol separat pentru că merită cu prisosință acest lucru.

Localitatea are și două lacuri aflate într-un cadru natural mirific, lacul Vărtoape, căruia noi localnicii îi spunem Ferendia și lacul Dănila.

Biserica din comună are hramul Adormirii Maici Domnului și în 2017 s-au sărbătorit aici 200 ani de existență a ei și a parohiei ortodoxe din această comună. Turnul bisericii are ceasuri pe fiecare latură și îmi amintesc că acestea mergeau foarte bine și aveau un clopot care bătea o dată la și un sfert, de două ori la și jumate, de trei ori la fără un sfert, iar la fix bătea de patru ori pe un ton și un alt clopt pe alt ton, indica prin numărul bătăilor ora. Noi jucându-ne toată ziua pe dealurile din jurul comunei știam întotdeauna cât este ceasul. Acum, din câte am observat, ceasurile nu mai funcționează.

De trei ani a luat ființă în comună fabrica unde se îmbuteliază renumita apă cu aur „Aur'a”. De aici oricine poate să își ia pentru acasă oricâtă apă vrea, pentru că în afara fabricii este amplasată o țeavă cu robinet pentru cei care vor să ia apă de aici. Și să nu credeți că sunt puțini cei care vin aici după apă. Chiar dacă drumul este așa cum este. Noi bem de trei ani doar apă de aici.

Un alt lucru care îi face pe foarte mulți oameni din orașele din zonă să își cumpere case aici este cadrul natural în care este așezată comuna. Toate casele sunt așezate în văile pe care le formează dealurile stâncoase de aici, care coboară în unele locuri până la câțiva metri de curțile oamenilor. Pădurea este prezentă peste tot, iar vara sunt dealuri pline de frăguțe.

Punctul central al comunei a fost mineritul, care a dus la dezvoltarea sa și numeroasele mine din care se extrăgea minereu de fier. Acum acestea sunt toate închise și intrările în ele au fost zidite. Bineînțeles că închiderea acestora a dus la declinul comunei.

Comuna are trei străzi foarte lungi, strada Vale, Ilovăț și Moravița. Străzile formează un Y și au locul de întâlnire la biserică. Pârâul care trece prin sat izvorăște din dealurile aflate mai sus de Lacul Dănila, străbate toată localitatea pe străzile Moravița și Vale și curge la vale până în Orașul Bocșa, unde se varsă în râul Bârzava. Pârâul poartă numele de Moravița.

Mergând la deal spre lacul Dănila am făcut prima oprire la un izvor unde ne-am umplut două sticluțe cu apă pentru a avea la noi, am fotografiat casa neobișnuită care se află vis-a-vis de izvor și pe care și-o amenajează un verișor de-al meu. O să vă pun o fotografie cu ce nebunie de statuie din lemn și-a proptit prin curte. Am continuat drumul mai departe trecând pe lângă casa unde am copilărit și am oprit pentru o clipă la muzeul lui nea Costică Gruescu. Am vrut să intrăm atunci dar femeia care are grijă de el, o fostă vecină de a mea, ne-a spus că acesta doarme, așa că am trecut pe aici când ne-am întors de la lac.

Intrarea în comună de către Bocșa se face pe strada Vale, așa că pe această stradă ne aflam și noi acum. Imediat după muzeu, la câteva case mai încolo, pe partea dreaptă se află clădirea Primăriei și a Consiliului Local. Peste drum de aceasta este clădirea Poliției. Mai sus cu câteva case era lume strânsă la un localnic de 51 de ani care murise în acea zi. Îl cunoșteam de mic. Dumnezeu să-l odihnească.

Imediat am ajuns la biserică. Aici, cum spuneam, strada Vale se termină și spre stânga începe strada Ilovăț, iar spre dreapta strada Moravița. Pe strada Ilovăț se ajunge la Dognecea iar strada Moravița continuă până la lacul Dănila. Noi am făcut dreapta și am continuat spre lac. Drumul este bun, dar cam îngust. Cu greu încap două mașini una pe lângă alta. Am mers cu mașina până în locul unde se termină asfaltul, am lăsat-o aici și am continuat drumul spre lac pe jos. Se poate merge foarte bine și cu mașina până la lac dar atunci unde mai e plimbarea prin natură. De unde am lăsat mașina mai sunt cam 2 km până la lac, casele aproape dispar și drumul merge printr-o superbă pădure de fag și carpen.

Mergând pe acest drum am ajuns intr-un loc care mi-a amintit de gloria de altă dată a localității. Aici într-o poiană se sărbătorea în fiecare an, în prima duminică din luna august, ”Ziua Minierului”. Era mare sărbătoare, cu mici, bere, formații de muzică populară, tarabe cu lubeniță, cu jucării, etc. Pe atunci cam toți lucrau la minele de aici, așa că era plin de oameni la această sărbătoare. Pe când eram eu copil, în comună veneau câte 6-7 autobuze pline cu muncitori din toate localitățile din zonă. Și asta de trei ori pe zi pentru că în mină se lucra non-stop.

După o plimbare, cam scurtă, prin natură am ajuns la lac. Lacul Dănila este un lac artificial care a apărut prin construirea unui baraj pe cursul pârâului Moravița. Era un loc unde vara venea multă lume, pescuiam, ne scăldam, făceam picnicuri. Iar de Ziua Minierului era aproape obligatoriu să facem o plimbare și până aici. În „coada” lacului era o cabană a Inteprinderii Miniere. Din păcate acum nimic nu mai amintește de acele vremuri. Din cabană nu mai există nimic și doar noi care am prins-o în „picioare” mai știm de existența ei. Poiana care era în apropierea cabanei este acum împădurită, barajul este și el în paragină și multe alte lucruri sunt la fel, care parcă îmi spuneau că am plecat la timp dintr-o comună care a avut momentele ei de glorie și nu am fost martor la decăderea acesteia. Măcar așa pot să păstrez în amintire locurile frumoase unde cutreieram în copilărie.

Am stat câteva ore pe malul lacului, eu cu două bețe de pescuit m-am jucat cu niște peștișori iar soția a terminat de citit cartea lui @adri-nico. Niște clipe de liniște după care tânjim tot mai des.

Am plecat înapoi pe drumul prin pădure pe unde am venit, am luat mașina și ne-am întors spre centrul comunei. Aici am parcat mașina în fața școlii și am avut norocul să întâlnesc un fost coleg de grădiniță, școală și liceu care se afla prin curtea școlii și care avea cheile de la școală. Împreună am intrat în școală și am povestit cu el, spre amuzamentul soției, diverse întâmplări pe care ni le aminteam din anii de școală pe care i-am făcut acolo. Pe vremea noastră eram 32 copii într-o clasă, iar acum am văzut că, clasele erau comasate pentru că în clasa a V-a erau 2 copii iar în a VII-a erau 5 copii. Rezultatul exodului spre Italia al majorității locuitorilor de aici.

Am mers apoi să facem o plimbare prin zona de centru unde i-am arătat soției clădirea unde am făcut grădinița, Căminul Cultural unde se țineau balurile de Fășang sau Ruga atunci când ploua și nu se putea ține în curtea bisericii. Am trecut pe lângă Oficiul Poștal al comunei unde, pe vremea copilăriei mele aici lucrau trei femei, una care era Diriginta oficiului, una care împărțea ziarele, corespondența și aducea pensiile și una care făcea legăturile telefonice. Acum nu știu sigur dacă mai lucrează cineva aici. Imediat am ajuns la clădirea în care funcționează un cabinet medical. Aici era Dispensarul Comunal. Aveam medic care locuia acolo. Aveam cabinet stomatologic și medic stomatolog. Îmi amintesc cum plângeam în cor pe holurile de aici când ne aducea de la școală să facem vaccinurile acelea obligatorii. Nu apucam să intrăm înăuntru și plângeam doar când îl auzeam pe cel aflat înăuntru că se vaită. Plimbarea s-a terminat la fosta Alimentara. Aici aveam magazin alimentar împărțit pe zone: pâine, dulciuri, mezeluri, băuturi alcoolice. Lângă acesta era un magazin unde din când în când aduceau carne. În continuare era unul cu textile și alte chestii, un aprozar și complexul se încheia cu un birt. Aveam noroc că eram o zonă cu minieri și se aproviziona cu multe lucruri care nu se găseau în alte părți. Îmi amintesc că veneau oamenii din satele de la pustă cu porumb și grâu și făceau troc cu ai noștri pentru ulei și zahăr.

Am mers la mașină și am plecat spre Muzeul de Mineralogie Estetică. Aici nu am avut parte nici acum de prezența lui nea Costică pentru că se odihnea din nou. Are 95 ani. Am vizitat muzeul singuri și o să scriu despre acesta foarte curând.

De aici am mers la fabrica unde se îmbuteliază apa „Aur'a” și am luat 3 bidoane de 5 litri cu apă pentru a avea mai mult timp. Despre apa de aici am mai povestit la Herculane cu cei care au fost interesați. Nu pot să scriu aici despre apă, pentru a nu se considera că fac reclamă, așa că dacă vreți să aflați mai multe căutați pe net că este pe Youtube un clip cu patronul de acolo care explică mai multe.

Am mai oprit la rudele de la intrare în sat și ne-am întors apoi acasă.

Din păcate am avut o copilărie cu multe lipsuri materiale pentru că am fost un copil fără părinți, crescut de o bunică, dar faptul că am crescut în locuri așa de frumoase m-a făcut să uit de toate neajunsurile și să învăț să mă bucur de frumos. Dovada că acum știu să apreciez lucrurile și locurile după cum sunt de frumoase și nu după cât costă, este și premiul „Maria 55 ” pe care l-am primit la Herculane.

Îmi cer scuze dacă v-am plictisit cu poveștile mele dar am simțit că e de datoria mea să vă prezint acest loc minunat unde m-am format ca om și pe care o să vi-l arăt cu plăcere atunci când o să ajungeți prin zonă.

Călătorii frumoase vă doresc!

---

VIZUALIZĂRI: 3727 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI