Trup și Spirit - Mănăstirea Săpânţa-Peri

TIPĂREȘTE

Mănăstirea Săpânţa-Peri sau Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail, denumire luată de la hramul pe care-l poartă, este amplasată în marginea localitatății Săpânţa, unde se ajunge pe drumul care leagă Sighetul Marmaţiei de Negreşti Oaş şi se continuă spre Satu Mare, cam la 15-20 de km de Sighet.

Prima biserică a mănăstirii Săpânţa-Peri a fost construită în anul 1391, cu ziduri din piatră, pe teritoriul Perilor care aparținea dinastiei Drăgoșeștilor, cel mai cunoscut nume de reprezentant al acestei dinastii fiind Dragoș Vodă. De el bănuiesc că a auzit tot poporul care a urmat o școală, de la lecțiile de istorie sau din frumoasa poezie a lui Alecsandri.

Ulterior, biserica a fost ridicată la rang de Episcopie a Maramureșului devenind un important centru spiritul și cultural, aici traducându-se, pentru prima dată în limba română, mai multe cărți religioase, oferind astfel preoților ortodocși posibilitatea de a-și ține slujbele în limba neamului din care-și trag rădăcinile.

Prin anul 1700, după aproape 300 de ani de existență, pe durata revoltei anti-habsburgice a maghiarimii condusă de Racokzi al II-lea, mănăstirea a fost ”rasă” de pe fața pământului de către luptătorii armatei acestuia, preoții alungați iar bunurile și pământurile mănăstirii au fost ”confiscate”.

Zadarnic zidurile mănăstirii au fost distruse, pentru că spiritul acesteia a rămas viu iar o celebră frază rostită, de arhitectul credinței noastre, într-o altă conjunctură, respectiv: ”Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica din nou”, și-a demonstrat veridicitatea și în acest act al vieții, mănăstirea renăscând din spiritul acestui neam, după 300 de ani, mai semeață și mai frumoasă decât a fost vreodată.

Există și o legendă legată de biserica mănăstirii, legendă care vorbește mai mult de un anume meșter pe nume Macarie Ioan. Astfel după anul 1700, ca urmare a faptelor ”de vitejie” ale bravilor revoluționari maghiari, sătenii au hotărât să-şi construiască o nouă biserică, și mai mult, pentru a ”îndulci” oarecum coabitarea între neamuri, au legat abominabilele fapte de o legendă, diluându-le gravitatea.

Legenda spune că, într-o zi, preotul ce slujea în biserica Peri, înainte de a intra la slujbă, ar fi mâncat carne de șarpe. Ca urmare a acestui fapt, șarpele fiind simbolul trădării biblice sau al necuratului, Domnul, mâniat peste măsură de această blasfemie, ar fi stârnit un vânt puternic, nimicitor, care a ras mănăstirea de pe fața pământului iar preotului i-ar fi luat mințile. Sătenii au hotărât să construiască o nouă biserică din lemn şi au organizat o întrecere, câştigător fiind un meşter pe nume Macarie Ioan.

Acesta, om harnic şi priceput, a trudit câţiva ani buni la construcţia bisericii dar bucuria îi fu distrusă de faptul că avea o nevastă care iubea tare mult horinca şi umbla toată ziua ameţită, atât prin sat cât şi la biserică, făcându-l de râsul lumii. Într-o dimineaţă îşi găsi nevasta fără de suflare pe marginea drumului şi pentru ca măcar în casa Domnului bărbaţii, a căror femei au această patimă, să fie feriţi de ruşine, a construit, în biserică, un zid care împărţea casa de rugăciune în două, într-o parte rugându-se bărbaţii iar în cealaltă parte a zidului, femeile. Zidul din biserică a dăinuit cam un veac după care a fost dărâmat, femeile din sat învăţându-şi, probabil, lecţia. Cam atât cu istoria și poveștile.

De cum intri în Săpânţa, dinspre Sighet, pe stânga este amplasată o tablă de informare pe care sunt scrise toate obiectivele turistice, care se află în localitate şi în jurul acesteia, precum şi o hartă care te ajută să te orientezi. Continuând drumul, cam pe la jumătatea localităţii Săpânţa unde la stânga este drumul care duce la Cimitirul Vesel, veţi vedea un indicator care vă îndrumă la dreapta spre mănăstire. Intri pe un drum asfaltat, mult mai bun decât cel principal de pe care ai venit dar foarte îngust, de lăţimea unei maşini, continui până ieşi din localitate şi intri într-o mică pădurice. Drumul şerpuieşte, în continuare, printre copaci iar la un moment dat apare în faţă o poiană, mai departe şoseaua fiind flancată de flori protejate de garduri lungi din nuiele împletite, foarte frumos realizate.

Pe dreapta, cum vii pe drum, înainte de a ajunge la biserica mănăstirii, se află pangarul mănăstirii iar în continuare este un foişor – altarul de vară şi el cu o cruce în vârf - unde se ţin slujbele când vremea este prielnică și numărul enoriașilor este foarte mare, lucru ce se întâmplă în zilele de sărbători. Acoperișul foișorului de vară este foarte frumos realizat, în patru trepte circulare descrescătoare, precum patru acoperișuri plasate în cascadă unul peste altul, semănând cu forma reginei de la jocul de șah și este acoperit, cum de altfel sunt acoperite toate clădirile ce compun ansamblul mănăstirii, cu șindrilă de brad în formă de coadă de rândunică.

Corpurile mănăstirii sunt toate, evident, construite în stil maramureşean, cea mai mare construcţie fiind biserica acesteia, realizată din lemn de stejar înnegrit, amplasată pe un fundal masiv de piatră sprijinit pe lateral de contraforturi de susţinere şi care formează parterul. Turnul ascuţit al bisericii, îndreptat în sus, enorm de înalt, este asemeni unei săbii care parcă vrea să înţepe cerul, având o cruce mare în vârf, de 7 metri înălțime și care este învelită cu 4 kg de aur. În partea stângă a bisericii, pe ambele părţi ale intrării, trec două scări din lemn care permit accesul la primul nivel iar în partea dreaptă se află o scară superbă, din lemn, realizată în formă spiralată în jurul unui trunchi foarte gros de brad, având o balustradă foarte inteligent şi de efect realizată, şi care scară, de asemenea, permite accesul la primul etaj.

Primul etaj are un balcon lung, dispus aproape circular de jur împrejurul întregului etaj, pe stâlpii laterali ai acestuia, frumos sculptaţi, sprijinindu-se prima porţiune de acoperiş sau altfel denumit acoperişul de jos. Între acoperişul de jos şi cel de sus, mai este un nivel care are şi el un balcon, mai scurt şi mai scund cu stâlpi de susţinere în formă de arcade.

Turnul bisericii mănăstirii, prevăzut în partea superioară cu un foişor, este cel mai înalt turn al unei biserici de lemn din lume, măsurând 78 de metri. Impresionant! Dar și practic în același timp, înălțimea la care este amplasată crucea, ”comoara din cer” zădărnicind orice tentativă de furt, amplasarea oricăror dispozitive de protecție fiind astfel inutile.

Mai departe, în spatele mănăstirii este o clădire cu etaj care adăposteşte chiliile, şi care bineînţeles că are şi ea o cruce în vârf, având balcoanele şi ferestrele împodobite cu flori. Venind spre dreapta ajungem la o mică bucătărie de vară în faţa căreia este clopotul mănăstirii amplasat pe un cadru de lemn. Dar cea mai mare clădire a ansamblului mănăstiresc este Casa Monahală, amplasată în imediata vecinătate a bisericii. Aceasta este realizată din lemn, are trei nivele, toate cu balcoane cu arcade în semicerc şi are parterul, fundaţia, construită din piatră. Dar cel mai mult, şi la această construcţie ca şi la celelalte, impresionează forma acoperişului care este o altă mostră de virtuozitate în creaţie, imaginaţie şi realizare, tipic maramureşean, numărul mare de acoperişuri creând senzaţia că mai multe case, de diferite dimensiuni, au fost alipite, acoperişurile acestora îmbinându-se ca într-un joc de puzzle. Monotonia multitudinii de trepte a acoperişului este ruptă de un mic turn cu un foişor, asemenea turnului bisericii, care încearcă parcă timid să se desprindă de restul părţilor de acoperiş, ţâşnind din mijlocul acestora.

Locul mănăstirii este destul de mare, suficient pentru a primi câteva sute de enoriaşi şi este plin de flori de tot felul. Intrarea în biserica mănăstirii este în faţă, pe partea stângă, accesul la etajele superioare fiind interzis. Intrarea se realizează trecând printr-o poartă de lemn, frumos sculptată, fixată de peretele de piatră al fundalului bisericii şi coborând câteva trepte, în final având senzaţia că ajungi la demisol. Vara, temperatura în interiorul bisericii este cu câteva grade mai scăzută, asta datorită pereţilor din piatră din care este construit parterul acesteia.

De cum intri în biserică, vei fi surprins de simplitatea decorării pereţilor, deşi mănăstirea este ortodoxă și după cum este bine știut, pereții bisericilor ortodoxe sunt împodobiți cu o multitudine de picturi lipsând cu desăvârșire vreun petic de perete nepictat. Totuși pentru decorarea acestora, se spune că, s-au utilizat 8 kilograme și jumătate de aur. În interior fotografiatul este interzis, orice tentativă necesitând o cantitate suficientă de ”tupeu„ deoarece orice încercare este observată foarte ușor, datorită spațiului foarte mic.

Încăperea bisericii este foarte joasă, cu tavanul boltit, cu piloni groşi de susţinere construiţi din cărămidă, pereţii sunt lăsaţi netencuiţi, cu cărămizile la vedere interiorul conferind senzația unei lucrări ”în roșu”, termen provenit din construcţii și care definește o clădire a cărei ziduri sunt netencuite, respectiv că lucrarea este neterminată. Pe partea dreaptă, în capăt, este altarul, foarte simplu decorat doar cu două icoane aplicate, una reprezentând pe Domnul Isus şi cealaltă pe Maica Domnului cu Pruncul Isus în braţe. Desigur, sunt nelipsite tablourile care-l prezintă pe Arhanghelul Mihail. Înspre altar, pe dreapta şi pe stânga, lipite de perete sunt bănci sculptate în lemn cu mânere de lemn masiv sculptat şi cu perinuţe de stat. Pe stânga, faţă de intrare, este un mic stand cu o expoziţie cu vânzare de obiecte religioase. Pe alocuri, sunt prinse de perete câteva icoane şi câteva aplice cu sfinţi, locul părând, aşa cum am mai spus, foarte sărăcăcios iar din tavan atârnă un candelabru rotund din metal cu mai multe becuri de tip economice. Pe jos este granit sau gresie lucioasă care înnobilează locul.

„Este în construcţie? ” am întrebat, arătând cu mâna spre peretele netencuit, o măicuţă ce vindea la standul cu obiecte sfinţite şi care se ţinea de o ureche. „Nu! ” îmi răspunde uşor iritată, bănuiesc că de la durerea de ureche. „Biserica este gata, rămâne aşa cum este, poate se mai prind de perete una sau două tablouri. În rest aşa rămâne! ” îmi răspunde. Deşi sesizez în continuare iritarea din vocea ei, îi arunc o privire nedumerită, care o determină să continue: „Este în stil Bizantin iar stilul Bizantin este simplu, fără desene pe pereţi! ”, îmi răspunde ca unui tăntălău. Intru în joc şi iau în serios rolul de tăntălău: „Şi mănăstirea, asta, este în renovare? ” întreb. Se uită la mine de parcă aş fi căzut de pe altă planetă. „Nu, cum să fie? Luaţi o carte şi citiţi! Scrie acolo! Aici a fost construită! ” îmi răspunde derutată şi-mi arată mai multe pliante expuse spre vânzare. „N-a fost adusă de altundeva, sau strămutată? ”, plusez cu nesimţire. „Nu! Mănăstirea a fost prima dată construită, prin anul 1390, iniţial în satul Peri, care acuma este în Ucraina, dar aceea a fost distrusă prin anul 1700. S-a hotărât construirea unei mănăstiri în memoria celei distruse şi am primit teren în această pădurice. Şi aşa s-a construit. Mănăstirea este nou construită, poartă hramul Sfântului Arhanghel Mihail şi este o mănăstire de maici” - îmi ţine o scurtă lecţie de istorie, cu o voce schimbată, uitând parcă de durerea de ureche. Aşa mai merge, îmi zic. Oricum, manevra cu aerul de tăntălău a fost mai subtilă decât să-i fi spus direct că n-o prinde bine tonul iritant cu roba de măicuţă. Mai ales când vorbeşte cu un vizitator. Îi mulţumesc, cumpărăm câteva obiecte şi ieşim.

Partea inreresantă și controversată, în același timp, a localizării mănăstirii este aceea că aceasta se află amplasată în Parcul Dendrologic Livada, bine știut fiind faptul că un asemenea parc este o zonă protejată unde este interzisă orice activitate de exploatare, defrișare sau tăiere a pomilor, pentru construcția mănăstirii fiind necesare defrișarea unei zone destul de mari de pădure. A existat și o mică dispută, pe această temă, între Ocolul Silvic, Primărie și Parohie dar problema, se pare că, a fost rezolvată în mod tacit.

Afară soarele puternic scaldă mănăstirea iar crucile din vârful turnuleţelor, sunt patru numai pe biserica mănăstirii, strălucesc foarte tare. Dinspre bucătăria de vară vine un miros puternic de mâncare. Ne îndreptăm înspre ea cu alte intenţii decât de a servi masa. Vrem să dăm o tură mănăstirii şi să vedem de aproape şi clopotul. Spatele mănăstirii este simplu fără nimic deosebit aşa că ne îndreptăm spre clopot care, neobişnuit lucru, este amplasat în aer liber fără a fi protejat de intemperii. Admirăm construcţia, din bârne de lemn, care-l susţine, și realizăm câteva fotografii.

Pe scara circulară a bisericii, sculptată din lemn, s-au urcat mai mulţi vizitatori şi se fotografiază de zor. Parcă accesul la etajele superioare ale mănăstirii sau pe treptele acesteia, era interzis! Mă rog!

Urcăm în maşină şi plecăm pe-acelaşi drum asfaltat şi îngust pe care am venit. În dreapta se vede, peste râul Tisa, satul ucrainean Teresva pe teritoriul căruia, pământ românesc odată, dăinuia mănăstirea de la Peri. Privesc apatic într-acolo și mă încearcă un sentiment de tristețe. Am senzația că „lecţia de istorie”, ținută fugar de măicuță, a fost incompletă.

---

VIZUALIZĂRI: 3007 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI