Traseul Cozluk - în căutarea bujorilor sălbatici (și nu numai)

TIPĂREȘTE

Cred că puțini sunt oamenii cărora pandemia COVID-19 să nu le fi schimbat radical existența! A trebuit să ne adaptăm peste noapte, din mers, mai mult șchiopătând, unui mediu dintr-o dată ostil, unei lumi mult diferite de cea pe care o cunoșteam. A trebuit să învățăm rapid lucruri noi, să ne fixăm deprinderi a căror importanță n-o conștientizaserăm cu 2-3 luni în urmă, precum modul corect de a ne spăla mâinile sau de a purta o mască facială. Rezultatele bune încep să se întrezărească, deși o imagine de ansamblu mai aproape de realitate vom putea avea de-abia după multă vreme...

Probabil că unul dintre lucrurile care ne-au afectat cel mai tare a fost izolarea impusă. Și încă la noi lucrurile n-au fost atât de stricte ca în alte locuri, oamenii au avut o sumedenie de portițe prin care să poată evada, în cazul în care chiar au vrut s-o facă. Am întâlnit fel de fel de comportamente (aparent) paradoxale: oameni extrem de activi anterior care n-au ieșit, efectiv, din casă pe toată perioada Stării de Urgență (plus câteva zile înainte de decretarea acesteia), iar alții, care înainte înțepeneau în fotoliu cu zilele, folosind acum pretexte copilărești pentru a-și căuta zilnic de drum... E complicat de explicat și nu mă pricep eu la asta, oricum, psihologii vor avea o pâine babană de mâncat din subiectul cu pricina multă vreme de-acum încolo...

Din punctul acesta de vedere, pentru mine n-a fost o perioadă mult diferită de cea anterioară. Prin natura meseriei, n-am putut sta acasă, așa că am beneficiat de 35-40 de minute de mișcare în aer liber zilnic, la fel ca de obicei. Tati a fost mai vitregit, el chiar a lucrat de acasă, dar s-a scos cumva cu cumpărăturile. În tot cazul, amândoi am suferit pe motiv de traseu (auto) impus și, după ce am trecut peste teroarea primelor zile, rugându-ne să rămânem sănătoși în continuare noi și cei din jurul nostru, am început treptat-treptat să îndrăznim a ne întreba: unde ne repezim când s-or mai relaxa lucrurile?!...

Pandemia ne-a ruinat deja 2-3 planuri de călătorie, nici cu cele din viitorul apropiat nu știu ce va fi;într-un fel, e ca și cum ai învăța din nou să mergi după ce ai suferit un accident ce te-a imobilizat luni de zile. Trebuie s-o iei încet. Să pui un pas, apoi pe celălalt, lărgind baza de susținere, luându-ți măsuri suplimentare de precauție. Ne vom repezi pe undeva, pe-aproape...

Mult-așteptata relaxare a venit într-o vineri, pe 15 mai și m-a prins la serviciu. Sâmbătă n-a fost să fie, de data asta Tati a fost cel țintuit la datorie. Duminică însă, după ce ne-am băut cafeluța, am completat declarațiile și am aruncat oarece într-un rucsăcel, ne-am urcat în mașină și-am pornit către punctul de trecere cu bacul. Obiectivul? Nu foarte ambițios... Să găsim maci și cuiburi de berze pe margini de drumuri și poate –cu ceva noroc –bujori sălbatici prin pădurile din Munții Măcinului. Asta cu bujorii o am de câțiva ani în cap, nu s-a concretizat până acum pentru că e greu să prinzi înfloriți bujorii sălbatici, se ofilesc numaidecât.

Știam că sunt câteva locuri în Dobrogea unde pot fi întâlnite superbele flori sângerii și cel mai aproape de noi este Parcul Național Munții Măcinului. Cred că știe toată lumea care-i treaba cu ei –cei mai vechi munți din România, munți hercinici (au luat naștere prin pliarea scoarței terestre), iar dacă în momentul de față cel mai înalt vârf (Țuțuiatu) nu măsoară mai mult de 467m, asta se datorează celor 200 și ceva de milioane de ani de eroziune!

În ciuda dimensiunilor modeste, Munții Măcinului sunt tare fotogenici, dețin hectare întregi de păduri, dar și zone stâncoase greu accesibile și sunt casă pentru numeroase specii de animale și plante. Zona a fost declarată Parc Național în 1998, devenind arie protejată de interes național. Cu o suprafață de peste 11000 ha, parte integrantă a Rețelei Natura 2000, este „singurul parc național din Europa construit pentru protecția și promovarea biodiversității din regiunea stepică”. Azi reprezintă un uriaș câmp de cercetare pentru specialiști din diverse domenii, însă bună parte din el este pus la dispoziția publicului larg;nu mai puțin de 15 trasee de drumeție, cicloturism și turism ecvestru sunt delimitate și perfect întreținute de rangeri. Mai multe informații găsiți pe site-ul parcului: www.parcmacin.ro.

În perioada asta toate lucrurile sunt date peste cap, nu mai ești sigur de nimic. Citisem totuși pe undeva că bacul circulă din oră în oră (fără să aflu orele exacte) și ne-am îndreptat într-acolo să ne încercăm norocul. Am fost inspirați, am prins îmbarcarea în plină desfășurare, peste 10 minute aveam să ne desprindem de țărm. În plus, am remarcat că intervalul dintre curse nu era de o oră, ci de jumătate de oră, la „fix”și la „și jumate”. Mi s-a părut de data asta traversarea a durat chiar mai puțin decât de obicei –10-15 minute și am ajuns.

Localitatea de pe malul opus al Dunării se cheamă I. C. Brătianu, drumul e cam peticit pe câțiva kilometri, dar nu de speriat. Imediat au început să apară cuiburile de berze cocoțate pe stâlpii de telegraf și nici pâlcurile de maci sângerii nu s-au lăsat prea mult așteptate!... Eram așa de bucuroși, că eram în stare să ne oprim la fiecare, să ne entuziasmăm, să le pozăm!...

Nu departe urmează pe dreapta o salbă de lacuri (cu zone amenajate pentru pescuit), iar pe stânga ruinele legendarei Cetăți Dinogeția. Am avut o tentativă să ne repezim până acolo, eu n-am vizitat-o niciodată, iar Tati de pe vremea când era elev. Ne-a întâmpinat o poartă legată cu lanț, ruinele sunt împrejmuite cu gard de sârmă, prin care am putut totuși vedea câteva rămășițe de ziduri de piatră. În apropiere se ridică o mânăstire, e aproape gata, tot Dinogeția se cheamă.

La ieșirea din Garvăn aveam să facem dreapta, spre Măcin. Traversând satul Jijila, am remarcat preotul care slujea în curtea bisericii și enoriașii ce păreau să respecte întrucâtva măsurile de distanțare socială. Imediat ce ieși din Jijila, încep să apară în stânga micile culmi muntoase, parțial împădurite. Aproape de intrarea în Măcin, era cât pe ce să călcăm o țestoasă! Tati a oprit și ne-am întors, am luat-o din mijlocul șoselei și am pus-o departe de drum, în iarbă. Era un exemplar mărișor, speriată-toată, sărăcuța!

În centrul orașului Măcin am cotit-o stânga, pe drumul binecunoscut, drumul nostru „de mers la mare”, care în zona asta este paralel cu lanțul muntos. După 5-6 km se face șosea în stânga, spre Greci. Iubitorii Munțiolor Măcin știu că satul Greci rerezintă baza de plecare pe majoritatea traseelor, aici se găsesc și vreo 2-3 pensiuni, renumita cofetărie-pizzerie Angelo și, undeva în capătul drept al localității, de vreo câțiva ani ființează un modern Centru de Vizitare. Se pare că dacă ai norocul să-l găsești deschis, poți să te delectezi cu câteva exponate etnografice de excepție, iar despre lucrători n-am auzit decât lucruri frumoase. Pentru noi era a doua oară când am ajuns aici și n-am avut parte nici acum să-l găsim deschis... Am pozat cele câteva panouri informative presărate ici-colo și am plecat mai departe.

Drumul asfaltat mai continuă câteva sute de metri, după care se bifurcă în mai multe drumuri de pământ, ce șerpuiesc printre zonele cultivate. Unul duce chiar sub munte, într-o poieniță transformată în parcare, aici ne-am oprit și noi, ținând minte că de aici ne începuserăm ascensiunea data trecută. La intrarea pe potecă sunt instalate 2 panouri informative, era și o tanti care tăia bilete (am uitat să vă spun că pentru intrarea în parc se percep 6 ron de persoană).

Îmi fixasem în cap traseul Cozluk, marcat cu bulină roșie, aici am văzut alte marcaje, așa că am bănuit că nu nimeriserăm bine, iar doamna ne-a confirmat. Trebuia să ne întoarcem puțin, s-o apucăm pe drumul din mijloc, să trecem de vreo 2 stâne, să străbatem o pădurice cu zone de picnic, apoi s-o apucăm pe prima la stânga, care ne va duce în Poiana lui Cozluk, unde putem lăsa mașina. „Bujori sunt? ”„S-ar putea să aveți noroc, săptămâna trecută am mai văzut câțiva boboci care trebuie să fi înflorit între timp. ”Am plătit 2 bilete și am pornit după recomandările primite, cam 2-3 km estimez să mai fi parcurs. Ca și în prima parcare, și aici am găsit câteva zeci de autoturisme, semn că mai erau și alți doritori de mișcare în aer liber.

Am descoperit cu ușurință bariera dincolo de care se intră pe traseu, păzită și ea de un nene și de un panou informativ, din care am aflat că traseul Cozluk are o lungime de 16 km (măsurată de la Centrul de Vizitare, eu așa am înțeles din hartă). Din punctul în care ne aflam, traseul este circular;nu ne-am propus neapărat să-l străbatem pe tot, scopul nostru erau bujorii și, în general, să ne bucurăm de natură și aer curat.

Am pornit cu elan, în primă fază poteca merge în plan orizontal, străbătând o pădurice bogată în măceși înfloriți. Am recunoscut semnul distinctiv al traseului, cercul roșu, aveam să-l urmăm din aproape în aproape. După câteva sute de metri, cărarea începe să urce ușor, până când ajunge într-o poiană frumoasă, în capătul ei se află o construcție dezafectată;trebuie să fie Cantonul Cozluk, după cum ne zice harta, aici se poate campa (6 ron/persoană/noapte) . Am lăsat în urmă vreo 2-3 grupuri de oameni ce veniseră la picnic, am ocolit cantonul, urmărind tot mereu bulina roșie.

Cărarea continuă să urce, nimic de speriat, traseul e ușor și frumos, în permanență străbate pădurea umbroasă, plină de flori și gâze. Vremea era perfectă pentru o primă ieșire după atâta stat în casă, nici frig-nici cald, soarele se juca printre norii inofensivi, eram extrem de bucuroși, ne opream mereu să pozăm tot felul de imagini simple și frumoase –un gândăcel într-o floare, un gușter ieșind dintr-o scorbură, un fluture cu aripile desfăcute, o broască țestoasă foșnăind prin iarba deasă... Parcă niciodată n-am fost mai emoționată și mai recunoscătoare! Cât de puțin îți trebuie de fapt ca să fii fericit!

În curând au apărut și bujorii, pâlcuri-pâlcuri. Precum fuseserăm avertizați, majoritatea erau deja scuturați, unora le mai atârnau câteva petale palide, veștejite. La un moment dat am zărit un bobocel nedesfăcut și am zis: gata, e ok, sunt mulțumită. Dar am mai mers puțin și... Minune! Nu erau mulți, dar i-am prins într-o splendoare desăvârșită! În poienițele din inima pădurii, mai umede și mai umbroase, acolo trebuie căutați superbii bujori sălbatici!

Ne-a furat peisajul, picioarele ne purtau singure tot înainte. Cărarea coboară la un moment dat câteva zeci de metri, apoi o cotește dreapta și merge paralel cu valea unui torent, plină de ramuri de copaci și pietre. N-am reușit să recunoaștem reperele de pe traseu, precum Teiul strâmb sau Baia de aramă, cu siguranță un ghid avizat ar putea s-o facă;nu ăsta era scopul „vizitei”noastre... Totuși, Pietrele Lacului cred că le-am putut identifica, măcar că altă aglomerare de bolvani uriași n-am mai văzut pe traseu! :) Nu știu la ce lac or face referire;poate zona se inundă când plouă, e plauzibil...

Cărarea mai urcă puțin din acest punct, apoi o cotește iar la dreapta, amenajată pe fundul unei văioage, care coboară muntele în pantă extrem de lină. Am mers o bucată bună, până am dat într-o poiană frumoasă, la marginea pădurii. După bariera așezată de-a curmezișul drumului, ne-am dat seama că am ajuns în locul numit Tăbăcele, cel de-al doilea punct de intrare pe traseu. De aici, am continuat câțiva kilometri (vreo 3-4, după timpul în care i-am parcurs) pe drumul de căruțe, având în dreapta liziera pădurii, iar în stânga culturi agricole și, ceva mai departe, alt lanț de munticei.

Am ajuns la locul unde ne-am lăsat mașina plini de praf, picioarele de-abia ne mai ascultau, dar inimile erau ușoare, mințile luminate și oxigenate. M-am uitat pe aplicația de pe telefon și nu mi-a venit să cred: aproape 21000 de pași, puțin peste 14 km! Cine s-o mai putea ridica mâine din pat?! (În mod surprinzător, febra musculară nu ne-a necăjit chiar așa cum ne așteptam...) Nouă ne-a luat cam 4 ore, în care nu ne-am oprit decât pentru poze (am fi poposit pe ici, pe colo, însă doamna cu biletele ne avertizase de pericolul căpușelor, pe care nu-l estimasem).

În concluzie, pot spune că toate obiectivele zilei au fost atinse cu vârf și îndesat! Ne-am bucurat privirile cu flori și gâze, am respirat cu nesaț aer curat, nu ne-am intersectat cu prea mulți oameni pe traseu. Vă recomand cu drag această plimbare sau oricare alta prin Munții Măcinului, zona este sălbatică și extrem de frumoasă, iar traseele sunt prea puțin solicitante, pretabile oricărei categorii de vârstă. În fond, nu vă aleargă nimeni prin pădure, fiecare își poate imprima ritmul propriu. Pentru a vă încuraja, am să atașez câteva fotografii. Păcat însă că aroma pădurii nu poate fi redată în niciun fel...

Trasee ușoare, foarte frumoase. Cu puțin noroc, vă veți întâlni cu țestoasa dobrogeană sau cu gușterii cei verzi-albaștri sau - o perioadă scurtă din an, la începutul lui mai - cu faimoșii bujori sălbatici. De preferat ar fi să nu vă întâlniți cu vipera cu corn...

Trasee perfecte pentru începători. Poienițe perfecte pentru iubitorii de picnic în natură.

---

VIZUALIZĂRI: 7396 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI