Drumeții de toamnă

TIPĂREȘTE

Un tomnatec sfârșit de săptămână, călduț și însorit, se anunța pentru primele zile ale lui octombrie. Clar, nu era de stat în casă, trebuia să ieșim, să ne bucurăm de această vreme.

Încă din vară Adriana descoperise Plaiul Foii și își exprimase dorința de a ajunge cândva pe acolo. Iar acel” cândva” îl transformăm în” acum” .

Ajungem într-un Zărnești care, pur și simplu, mă face să declar că e unul dintre orașele României în care mi-ar place să trăiesc. Prin prisma poziționării geografice, cu munții în jur, a traseelor de drumeții sau biciclete, a calității aerului și a faptului că nu e un oraș mare.

Ieșirea din urbe și parcurgerea drumului spre Cabana Plaiul Foii te transpune, parcă, într-un cadru peisagistic de vis despre care majoritatea ar declara că” parcă ești în Austria” . Nu dragii mei, te afli în România. Priviți, bucurați-vă și ieșiți la plimbare...

De la cabana mai sus pomenită ți se deschide posibilitatea de a pleca în drumeții, pe alese. Ai de achitat – deși nu știu câți o fac – o taxă de 5 lei/săptămână, plătibilă la automatul din parcare sau prin SMS, pentru accesul în Parcul Național Piatra Craiului.

Noi am ales traseul spre Zăplaz, unul ce în descrieri apare ca ușor spre mediu. Nu știu cine le clasifică și ce calități fizice au respectivii, dar un asemenea traseu nu are cum fi catalogat” ușor” , de vreme ce diferența de nivel de peste 1.100 metri nu e de colea...

Ușor este doar începutul traseului, pe malul apei, un drumeag lat și aproape drept. Odată ce intri în pădure, începe urcușul. În pante line la început, pentru a se accentua de cum înaintezi pe cărarea ce devine tot mai pietruită și mai strâmtă.

Cei mai mulți fac o pauză la Refugiul Spirlea, acolo unde te poți așeza pe băncuță și servi ceva. Dacă ai în rucsac, deoarece refugiul e prevăzut doar ca un punct de adăpost, nu și de alimentare.

Întremat oarecum, urmează sî iei în piept cea mai dificilă porțiune a traseului, una ce pur și simplu îți fuge de sub picioare din cauza grohotișului. Asta e porțiunea în care îl cunoaștem pe Robert, un băiețel de 3 ani jumătate care urcă pe propriile picioare și care îmi stârnește admirația. Atât pentru el cât și pentru părinții lui care încurajează asemenea activități.

Alături de el și cristalina-i voce urcușul este mai ușor. Până în vârf este deja îndrăgostit de Adriana, căreia nu se sfiiește să-i și mărturisească, cu o candoare care-mi topește orice fărâmă de presupusă gelozie.

Ajunși în vârful ascensiunii propuse a fi parcurse – după 8,38 km -, ne lăsăm dezmierdați de razele unui soare cald și plăcut, într-o liniște perturbață de vocile lui Robert și ale verișorilor lor, ajunși și ei la această înălțime. E mai plăcut să constați că încă există preocuparea părinților de a-i scoate pe copii în natură decât să te gândești că nu ai liniște pe munte.

Prima porțiune a coborârii - cea pe grohotiș – este mai grea decât urcarea din cauza instabilității pietrelor și ne ia un timp peste așteptări pentru a o parcurge.

Din propriile constatări anterioare – bănuiesc la fel e și în cazul altora – drumul de întoarcere se parcurge mai rapid și ai senzația că e mai ușor decât cel de dus.

Ei bine, în aceste caz, am crezut că nu se mai termină... Cobori o pantă, treci peste încă niște rădăcini, mai iei o curbă, dar tot nu apare capătul pădurii, să ieși la drumul forestier. Ajung să mă enervez, ceva ce nu mi s-a întâmplat niciodată în drumeții. Nu mai rezist, sunt obosit, mă dor picioarele.

Ulterior aveam să aflu că am parcurs tot acest drum în prima fază a infestării cu Covid. Iar acum în izolare, am și timp să scriu...

Îmi propusesem ca după terminarea drumeției să mergem către Fundata pe un traseu care trece prin satul Măgura, numai că datorită drumului neasfaltat, parcurgerea lui ne-ar fi întârziat foarte mult și am fi ajuns destul de târziu la cazare.

Aveam să constatăm a doua zi că tot răul e spre bine și am fi pierdut ocazia să admirăm niște frumuseți de vis dacă am fi trecut pe întuneric pe acolo.

E frumos și la Fundățica, unde am avut cazarea, un sat liniștit răsfirat pe dealurile înalte, singurele zgomote reprezentându-le tălăngile vitelor sau glasul vreunui cocoș țanțoș.

Ai parte de peisaje superbe și la Moeciu, cu vilele ce umplu valea dintre munți și fânețele ce alunecă parcă de pe munte.

Iar acestea sunt doar antecamera Paradisului. Un Paradis pe care nu prea am cuvinte să îl descriu și chiar mă cam feresc a o face. Satele Peștera și Măgura se află într-un decor natural ce te face să îți înghiți cuvintele, să păstrezi tăcerea și doar să admiri.

Am parcurs drumul prin cele două sate în sens invers decât dorisem inițial. Din Moeciu de Jos până în Peștera asfaltul este de calitate foarte bună, iar șoseaua, după un urcuș destul de abrupt, îți dezvăluie frumusețea locului.

Credeți-mă, odată ajuns sus te oprești. E prea frumos să nu faci asta. Trebuie să pozezi, să te învârți de câteva ori pentru a cuprinde cu privirea întreg spațiul. Preponderent verde, cu timpurii nuanțe de galben și maroniu autumnal, peisajul creat de natură – cum doar ea o poate face – te lasă mut de admirație.

De la picioarele tale poți urmări drumul care șerpuiește pe coama dealului în depărtare și ai deja imaginea altor locuri care așteaptă să fie observate. Timpul parcă are mai multe minute aici, trece mai încet, din dorința de a-ți permite clipe de răgaz și bucurie sufletească.

Din Peștera cobori spre Măgura pe un drum de pământ ce se continuă până aproape de intrarea în Zărnești iar acest aspect mă face să recomand parcurgerea lui în sensul făcut și de noi.

Ai astfel prilejul să privești de sus, din față, frumusețea naturii, plus că virajele strânse și în pantă ce iți forțează mașina pe drumul neasfaltat le parcurgi la vale.

Ultimul obiectiv al acestei incursiuni în zonă l-au reprezentat Prăpăstiile Zărneștiului, locație în care am întâlnit extrem de multă lume ieșită să ia aer. Drumul din parcare până la bariera ce marchează intrarea în chei este lung de cam 2 km și are un grad extrem de ușor ca dificultate.

Pentru cei care nu vor să umble atât, există posibilitatea de a avansa cât doresc pe drum și a-l parcurge apoi pe jos în funcție de putințe și capabilități.

Am descoperit pe parcursul acestor două zile o zonă superbă, un areal geografic de care te îndrăgostești iremediabil de te numeri printre iubitorii de natură.

Peisaje superbe cu munți de piatră pe fundal, cărări de umblat la umbra înalților copaci, sate de o frumusețe imposibil de descris, întinse pe dealuri și o liniște care te ține captiv locului.

Atribute care nu fac altceva decât să îți dorești să mai descoperi și altele asemănătoare, existente în țara noastră.

---

VIZUALIZĂRI: 1235 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI