Pe urmele străbunilor în Dobrogea de Nord (II)

TIPĂREȘTE

De la Enisala până la Babadag sunt vreo 10 km, pe care i-am parcurs mintenaş. Am parcat undeva în centru, lângă frumosul parc al oraşului şi ne-am îndreptat către cel dintâi obiectiv trecut pe agendă: Geamia Ali Gazî Paşa, despre care citisem că ar fi primul monument de artă musulmană de pe teritoriul ţării noastre (1610). Ali Gazî Paşa, un general turc, fiind el foarte supărat pe ruşi şi pornind cu oastea sa să le dea acestora o lecţie, a ajuns şi pe meleagurile dobrogene, care l-au fermecat atât de tare, încât la întoarcere, s-a hotărât să rămână la Babadag şi să construiască aici o moschee, chiar lângă izvorul care îi potolise setea şi îi purtase noroc în luptă, deci trebuie neapărat că e miraculos! Şi mândra moschee s-a ridicat cât ai bate din palme, cu un minaret semeţ de peste 20 de metri, iar generalul a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în apropiere, ceea ce s-a şi întâmplat.

N-a fost greu să identificăm geamia, ea se afla în imediata apropiere a locului unde parcasem şi, dealtfel, e bine semnalizată prin indicatoare. Dar… nu mică ne-a fost mirarea (şi pe măsură frustrarea) să constatăm că poarta complexului era încuiată! Măi, să fie! De ce ar fi închis sâmbăta un obiectiv turistic de asemenea anvergură? Dar, în timp ce ne scărpinam în cap, am remarcat o femeie cu un copil străbătând curtea moscheii, descuind poarta din interior, ieşind în stradă şi încuind-o la loc. Pentru că prinsesem şpilu’, am deblocat şi noi poarta, sperând să elucidăm misterul înăuntru. Dar, în afară de o plăcuţă care atesta vechimea edificiului şi încă una care mărturisea despre reabilitarea complexului cu sprijinul poporului turc, n-am găsit nici orar de vizitare, nimic. Aşa că ne-am mulţumit să tragem câteva poze şi să ieşim, încuind la loc poarta.

Am ocolit apoi moscheea prin spate şi am ajuns la al doilea obiectiv babadagian: Casa Panaghia, care ştiam că adăposteşte o frumoasă colecţie de artă orientală. Ghinionul însă se pare că pusese ochii pe noi, căci şi pe aceasta am găsit-o închisă, dar măcar aici exista o inscripţie care atesta acest lucru, fără însă să specifice de ce sau până când.

Am făcut cei câţiva paşi înapoi până la locul de parcare şi ne-am decis să combatem amăreala din suflete cu ceva sărat sau dulce pe cerul gurii, fiecare ce-o pofti, la restaurantul Hotelului La Parmac. Ce mai nume! Dar mâncarea a fost bună, fără să fie sofisticată, iar servirea ireproşabilă. Recomand!

Buuun!... Acuşa încotro? Păi, hai spre Tulcea (vreo 30 km, E 87, drum ca-n palmă), pe care însă am ocolit-o pe centură, spre dreapta, căci pe harta mea improvizată figura câte un set de „pietroaie” în fiecare localitate mai răsărită care însoţea Braţul Sf. Gheorghe. În Malcoci, primul sat după Tulcea, mi-a atras atenţia încă de la depărtare o turlă semeaţă de… biserică săsească! Am crezut că nu văd bine! Ce să caute o biserică săsească în inima Dobrogei, la doi paşi de Deltă? Tati n-a oprit însă, m-a lăsat în nedumerirea mea, şi a gonit mai departe. Mai departe fiind satul Nufărul, unde trebuia să dăm de vestigiile Cetăţii Proslaviţa. Am răsuflat oarecum uşurată când, la intrarea în localitate, am remarcat că ne-a întâmpinat un panou publicitar cât Casa Poporului, care avea într-un colţ controversata siglă „Vizitaţi Grădina Carpaţilor” şi care ne îndemna extrem de explicit să vizităm Cetatea Proslaviţa. Taci, că-i de bine! Iaca, să mai cârcotească cineva că s-au tocat aiurea fondurile Ministerului Turismului! Până mai ieri nici nu auzisem de Proslaviţa, iar acum guvernanţii noştri grijulii ne-au creat toate oportunităţile s-o vizităm!...

Ca să fim siguri că nu orbecăim aiurea după cai verzi pe pereţi, am oprit totuşi lângă un nene care vindea nişte pepeni şi l-am rugat şi pe el să ne îndrume. „A, păi nu prea aveţi ce vedea, e chiar în centru, lângă intersecţie, o chestie acoperită! ” Nimic mai clar! Am ajuns în centru, la intersecţie, unde un indicator din acela maro ne îndruma spre dreapta, anunţându-ne că am avea 1 km până la destinaţie. Nu prea se potrivea cu ce zisese nenea cu pepenii, dar ne-am gândit că poate o fi mai puţin de 1 km, că doar pe indicator nu aveau cum să scrie „300 m”, e totuşi indicator rutier, distanţa minimă o fi 1 km… Problema era însă că mergeam şi tot mergeam (drum neasfaltat, desigur), pe un labirint de uliţe, printre casele oamenilor, şi, în afară de vreo câţiva bolovani (cu aspect cam contemporan) pe marginea drumului, …cetatea – ioc! Şi, ori că din cauza vitezei de croazieră pe care o aveam, dar ni se părea totuşi că se cam dilatase kilometrul cu pricina… Pe cine să întrebi? Sâmbătă după-amiaza, toată lumea stătea cuminte prin case… În sfârşit, un nene care se întorcea acasă! „Nu vă supăraţi, Cetatea Proslaviţa? ” „Înapoi, în centru, e o şandrama acoperită, numa’ cetate nu zici că e! ” „Păi de acolo venim şi am văzut indicatorul care zicea că mai avem 1 km şi…” …Nu pot reproduce aici ce-a fost la gura omului la adresa deştepţilor de-au pus indicatorul cu pricina…

Ne-am întors în centru, Tati a încetinit până la viteza melcului în timp ce depăşea intersecţia şi tot nu ne-am prins. Dar, dacă e un cuvânt care să mă definească, atunci acela e „căpoşenie”. L-am somat pe Tati: „Trage pe dreapta, că eu iau zona la pas şi dacă nu găsesc nici o cetate, atunci construiesc eu una! ” N-a fost însă nevoie, căci, străbătând în urmă vreo 100 m, am zărit-o! Pe ea, şandramaua! Care nu era chiar o şandrama (ce răi mai e unii, dom’le!), din moment ce e dotată cu termopane de-alea fumurii, de nu poţi să vezi nimic înăuntru. Pe mânerul uşii se cam lăfăiau păianjenii, semn că aceasta nu mai fusese de mult deschisă, dar am fost mulţumită să citesc câteva informaţii destul de savant prezentate pe un alt panou informativ. Ca să nu vă plictisesc prea tare, ideea e următoarea: cetatea există, dar… efectiv sub actuala localitate Nufărul. Cele câteva săpături ce s-au putut face, acolo unde nu sunt proprietăţi private, au scos la iveală tot felul de artefacte care atestă vechimea aşezării (sec. XII-XIV). Absolut satisfăcută, am revenit în sânul familiei pentru a le împărtăşi şi celorlalţi preţioasele informaţii.

Următoarea oprire se prevedea a fi la Mahmudia, unde ne aştepta Cetatea Salsovia. Ne-a întâmpinat la intrarea în localitate un alt panou informativ şi publicitar, alcătuit cu multă măiestrie, pe care evident că am apreciat-o, dar cu mult scepticism de data asta. Aţi ghicit! : „Vizitaţi Cetatea Salsovia! ” De asemenea, un indicator maro ne-a recomandat s-o cotim la stânga (nu mai reţin distanţa de parcurs, dar nu de speriat). Drum de pământ, normal, dar practicabil. Ok, hai să ne luăm o variantă de rezervă: căutăm pe GPS-ul de pe telefonul lui Băieţel! Găsit! Trebuie să fie cetate serioasă, Salsovia asta, de o ştie şi GPS-ul telefonului unui băieţel de nici 14 ani!... Satul s-a cam terminat la un moment dat şi drumul a devenit ceva mai desfundat. Direcţia – spre Dunăre. Logic, doar nu construiau băieţii cetăţi în mijlocul câmpului, ci pe malul bălţii, nu-i aşa?! Maşinuţa noastră însă nu prea era de acord cu drumul de căruţe pe care o obligam să meargă, iar noi i-am respectat părerea, mai ales că peisajul înconjurător era mirific: mici ridicături de loes, în care păsările îşi săpaseră mii de cuiburi, ierburi înalte, cai păscând în depărtare, pe malul Dunării… Şi nu aveam a ne teme, căci GPS-ul ne anunţa că mai avem vreo juma’ de kilometru…

Şi-am mers, şi-am mers, cam ca în poveste, şi-am lăsat şi Dunărea în dreapta, şi chiar şi o pădurice… până când am auzit miraculoasa formulă: „Aţi ajuns la destinaţie! ” …Nu, zău? Şi cetatea unde e, maică? …Hai să mai mergem puţin, ştie toată lumea că GPS-urile ăstea au şi ele o marjă de eroare… Şi iar am mers, şi-am mers, şi alte drumuri de căruţă îl intersectau pe al nostru, şi noroc cu Tati, pe care Natura l-a dotat cu un simţ de orientare de excepţie, căci altfel, probabil că zorii zilei de azi tot pe acolo ne-ar fi prins învârtindu-ne… De cetate uitasem de mult, când ne-am regăsit maşinuţa noastră dragă! Reajunşi în civilizaţie, nu ne-am lăsat şi am întrebat un nene care se hidrata cu o berulă (deh, sâmbătă după-masa!): „Cetatea Salsovia? ” Interlocutorul nostru s-a uitat la noi de parcă veneam de pe Marte şi el nu mai văzuse în viaţa lui marţieni. A sărit însă un alt nene, arătând în direcţia din care tocmai venisem: „Păi pe drumul ăsta, mergeţi vreo 2-3 km şi pe stânga e un deal cu câteva pietre… Dar ce treabă aveţi acolo? ” Întrebarea ne-a lăsat pe noi muţi, de data aceasta. „Adică sunteţi de la vreo televiziune, ziar, ceva? Că, în afară de arheologi, doar de-ăştia fuseră p-aci până acum! ” „A, nu, noi vrem doar să vizităm. ” A fost rândul celui de-al doilea nene să se uite la noi ca şi tovarăşul său. Iar noi am dat din mâini a lehamite şi ne-am văzut de drum…

Care drum ne-a adus repejor în Murighiol, pe care l-am străbătut în câteva minute, urmând ca la vreo 2 km după ieşire să dăm de ruinele Cetăţii Halmyris. Spre marea noastră uimire, chiar le-am găsit, undeva în stânga drumului, nu departe de acesta. Şi aici ne-a întâmpinat un panou informativ, dar din cu totul altă epocă, judecând după rugina care făcea destul de greu lizibilă informaţia. Pietroaiele ne aşteptau însă cuminţi, arse de soare, transpirând istorie de mult uitată. Din loc în loc, alte panouri informative, de data asta în cea mai bună stare, ne ofereau informaţii amănunţite despre ceea ce vedeam, în limbile română şi engleză. Cetatea Halmyris a fost ridicată de romani pe locul unei vechi aşezări, pe malul de sud al fostului golf Halmyris (în prezent, lacurile Razelm şi Babadag) al Mării Negre; iniţial sub forma unei fortificaţii romane de pământ (sf. sec. I p. Chr.), apoi castru de piatră cu rol militar, ulterior fortificaţie romană târzie (sec. III-VII p. Chr.). Cetatea avea formă trapezoidală, 15 turnuri, 3 porţi şi 3 valuri de apărare. Am vizitat şi noi ceea ce a mai rămas din Poarta de Vest (pe unde se şi intră în cetate), Poarta de Nord, Termele, Barăcile şi Basilica Episcopală. Aceasta din urmă a avut o importanţă deosebită pentru creştinii dobrogeni, căci în ea s-a descoperit o criptă care conţinea osemintele a doi sfinţi, Epictet şi Astion, martirizaţi în anul 290 p. Chr., în timpul domniei lui Diocletian. În prezent, rămăşiţele sfinte sunt adăpostite la Mănăstirea Halmyris, aflată în vecinătatea sitului arheologic (noi n-am vizitat-o, de data asta pornisem după pietroaie, nu după moaşte).

În planul iniţial, întoarcerea la Enisala ar fi trebuit s-o facem pe lângă ţărmul nordic al Lacului Razelm, trecând prin Sarinasuf, Agighiol, Sarichioi. Dimineaţă însă, înainte de plecare, am întrebat-o pe doamna Paraschiva ce părere are şi ne-a recomandat să evităm acest drum, dacă vrem să venim cu maşina întreagă. Ascultători din fire, am decis să ne întoarcem pe unde am venit, deşi nu-mi plac cărările bătătorite; dar… o luminiţă pâlpâia firavă într-un colţ de creier…

Ne-am oprit câteva minute la Resortul Puflene, în Murighiol, aşa, să vedem şi noi care-i treaba. Treaba părea să fie ok, dar mai mult decât atât nu mă pronunţ. Mi-a plăcut foarte mult parcul complexului, am admirat soarele care se topea în apele Dunării, apoi am plecat mai departe. Când am intrat în Malcoci, am constatat că luminiţa de mai devreme se făcuse ditamai vâlvătaia, care nu-mi dădea pace, aşa că l-am anunţat pe Tati despre aceasta: „Pe mine dacă nu mă opreşti să văd ce-i cu biserica nemţească, să ştii n-o să am linişte toată viaţa mea! ” Şi cum pentru Tati e foarte importantă liniştea membrilor familiei, s-a executat: „Bine, dar te duci singură şi ne povesteşti şi nouă! ” În faţa bisericii, m-a întâmpinat o piatră comemorativă pe care scria ceva în limba germană, dar literele erau aproape şterse (nu că aş fi priceput ceva dacă n-ar fi fost!); erau însă şi câteva vorbe româneşti:”În memoria strămoşilor noştri, 1843-1940” şi „Această piatră a fost aşezată de foştii locuitori din Malcoci în anul 2002”. Apropiindu-mă de biserică, m-a trecut un cutremur, realizând că era de fapt o ruină! Turnul stătea să se prăbuşească, cupola căzuse de mult, iar în interior bălăriile puseseră stăpânire pe locul sfânt. Lumina difuză a înserării accentua senzaţia de decădere şi nepăsare… Doamne, câtă tristeţe mi-a produs locul acesta!

Întoarsă acasă, peste câteva zile, am căutat informaţii suplimentare şi am aflat că Malcoci (iniţial Malkotsch) este o localitate înfiinţată în 1843 de 25 de familii de nemţi originari din Alsacia, Baden şi Valea Rinului, fiind primul sat german catolic din Dobrogea. Locuitorii săi se chemau „germani dobrogeni” şi se ocupau cu creşterea vacilor. În 1940 au fost expulzaţi forţat în Germania Nazistă, sub lozinca: ”Heim ins Reich! (Acasă în Reich) ”. Una din milioanele de tragedii umane decise de capriciile istoriei… Îmi imaginez cu ce emoţie trebuie să se fi întors supravieţuitorii acestui eveniment sau urmaşii acestora peste mai bine de 60 de ani, doar ca să pună o piatră comemorativă întru neuitare… Dar speranţe se pare că sunt, am citit şi că ar fi vorbe făcute pe la Consiliul Local Tulcea în scopul de a reabilita frumoasa biserică…

În Sarichioi am ajuns la ceasul când fete frumoase, îmbrăcate în straie tradiţionale lipoveneşti, se plimbau mândre pe stradă. N-am mai ocolit prin Babadag, am mers direct spre Enisala, şi bine am făcut, căci după ce am străbătut cei 8 km de drum bine asfaltat, am şi ajuns, tocmai când doamna Paraschiva oprea focul la bucatele gătite pentru noi.

***

A doua zi dimineaţă, după ce ne-am luat rămas-bun de la minunata noastră gazdă, sătui de căutat himere, am pornit-o spre o cetate despre care ştiam sigur că e serioasă şi nu pleacă brambura, pe numele ei Capidava. Asta mai mult ca să-i facem o bucurie Isteţicăi, care şi-a petrecut câteva veri pe o insulă din apropiere într-o tabără de poezie, muzică, filosofie şi inimă albastră. Din Enisala, am luat drumul Babadagului, apoi Slava Rusă, dreapta pe 22D până după Ciucurova, apoi stânga pe 22A până la Hârşova (zeci de eoliene!), E60 vreo 15 km şi încă tot pe-atâţia până la Capidava, pe un drum acceptabil pentru şoferul de Tati. Cetatea e chiar pe raza localităţii Capidava şi, evident, cocoţată pe o faleză calcaroasă deasupra Dunării. Există şi aici un panou informativ, destul de obosit, dar totuşi lizibil. Aflarăm aşadar că edificiul a fost construit de romani pe vremea împăratului Traian, pe locul unui vechi castru geto-dac şi făcea parte din salba de cetăţi care se înşira pe malul drept al Dunării, în scop principal de apărare. A fost distrusă de goţi în sec. III şi refăcută ulterior. După retragerea romanilor în sec VI, cetatea a fost reanimată de bizantini în sec. X, dar incendiul provocat de barbarii pecenegi în 1036 a dus la distrugerea sa definitivă. Am luat şi noi la pas vechile alei, ne-am cocoţat pe pietre, am ascultat vântul cântând prin ierburi şi ne-am pierdut privirile în apele domoale ale Dunării.

Am luat calea înapoi, cu gândul să urmăm malul drept al Dunării, în sus, până la Măcin. Bine, în mare, căci citisem că drumurile care conectează localităţile de pe mal sunt de pământ şi, neştiind peste ce-o să dăm, n-am vrut să riscăm prea tare. Aşa că ne-am întors pe unde am venit. La Ciucurova ar fi trebuit să facem stânga, dar ce? A putut Tati să scape de bâzâiala mea (căci nu mă potolisem, iar visam pietroaie seculare la fiecare colţ de cotitură!): „Hai şi la Ibidaaa! ”. Bine, hai şi la Cetatea Ibida. Deci dreapta spre Slava Rusă; în centrul localităţii, cotim la dreapta, îndrumaţi de un indicator maro, apoi alte indicatoare ne fac să ne foim prin sat (frumos sat, milioane de flori pe peluzele din faţa caselor), până ajungem în câmp, lângă un alt panou informativ, ostenit şi el ca şi fraţii lui precedenţi. Am lăsat maşina lângă alte 2-3 (oho, ce bine! mai sunt şi alţi nebuni!), ne îndreptăm în dreapta, aşa cum ne arăta săgeata indicatorului, am urcat apoi puţin în stânga şi… iată, pietrele! Nu există nimic de citit „la botul calului”, vizualizăm câteva ziduri vechi, facem poze şi plecăm. Acasă ne completăm cunoştinţele. Din păcate, nu tot ce aflăm ne place.

Ibida a fost un oraş mare în Scytia Minor, chiar mai mare ca Histria sau Callatis. Aşa că a fost nevoie de o fortăreaţă construită pe dealul din apropiere, care să o apere, lucru unic în Dobrogea. Castrul de pe Dealul Harada (nume turcesc, care înseamnă „Cetatea Fetei”, dar nimeni nu-şi mai aminteşte de ce se cheamă aşa) a fost ulterior dezvoltat de romani, care l-au inclus în sistemul lor de apărare. A decăzut încet-încet, iar ruinele rămase au fost folosite de localnici ca materiale de construcţie. Trist este că mare parte din vestigii au fost vandalizate în ultimii 25 de ani, primăria a acordat autorizaţii de construcţie pe teritoriul sitului arheologic, iar în 2007, un buldozer al unei firme franco-române a intrat în zona în care se aflau ruinele vechiului complex monastic paleocreştin şi „a nivelat” 75% din teren. Precum puteţi să vă imaginaţi, nimeni n-a fost tras la răspundere nici până în ziua de azi şi, probabil, nu va fi niciodată! Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă treaba asta s-ar fi petrecut în Franţa, dar ştiu că întrebarea mea e retorică şi atât! Fără alte comentarii.

Următorul popas l-am făcut cu prozaicul scop de realimentare, la terasa Pensiunii Monte Grego, aflată undeva pe 22D, nu mai reţin exact unde, dar nu departe de Ibida. Un talmeş-balmeş mai mare decât pe terasa asta n-am văzut de când mama m-a făcut! Cred că omul a adunat de pe la rude şi prieteni tot ce aceştia nu mai foloseau şi şi-a decorat grădina! Nu erau 2 mese sau 4 scaune la fel. Cel mai mult mi-au plăcut scaunele de avion, absolut veritabile. Una peste alta, amuzant! Şi mâncarea ok. Şi servirea şi mai şi. Recomand.

…Seara era departe şi pe noi tot nu ne părăsise cheful de pietroaie… Hai şi la Troesmis, lângă Turtucaia. Alt indicator maro la şosea, alt drum de pământ pe care maşinuţa noastră s-a opintit vreo 2 km, după care a început din nou să protesteze. Am lăsat-o să se hodinească şi ne-am pus picioarele la treabă. După vreo 10 minute, am ajuns. O bucată de zid răsărea de sub pământ, era clar că cetatea era de fapt în bună parte acoperită. Ce am făcut noi a fost să ne plimbăm pe deasupra ei, încercând să-i ascultăm şoaptele. N-am recepţionat prea multe (m-aş fi îngrijorat dacă am fi făcut-o), căci ne-a atras ca un magnet priveliştea Dunării şi a Satului Turtucaia de la înălţime…Nu mai dezvolt prea tare istoria cetăţii, că risc să vă pierd şi pe ăi puţini de n-au adormit încă: veche aşezare getică, apoi castru roman, Vasile Pârvan, bla-bla.

Ultima oprire (vă simt răsuflând uşuraţi, cum fac eu la prezentări când apare slide-ul cu „concluzii”) am făcut-o la Arrubium, în Măcin. Cunoaşteţi deja: indicatoare maro, stânga-dreapta, până la panoul informativ pus la baza unui deluşor. Cartierul alăturat nu părea chiar bine famat, sau poate eram eu într-o dispoziţie mai paranoică… Copiii au cedat nervos şi n-au mai vrut să coboare, iar lui Tati cred că i-a fost frică să mă lase singură, nu de alta, dar mai avem rate la bancă… Am cerut confirmarea unui localnic, care ne-a dat-o, cu un rânjet strâmb pe faţă: „Da, aicea e, duceţi-vă să vedeţi ce-o să găsiţi!... ” Nu ne-am lăsat intimidaţi şi am urcat. Am apucat să pozăm Dunărea care se arăta frumos în stânga, în vale şi să vedem ceva ruine profilându-se la orizont în faţă. Căci de nicăieri a apărut o haită de câini care se îndrepta spre noi lătrând ameninţător. N-am vrut să probăm teoria care zice că dacă latră, atunci câinele nu muşcă, mai ales că sunt convinsă că nu e chiar aşa; nu muşcă atunci când latră, ci după…

Epopeea căutării cetăţilor nord-dobrogene s-a cam încheiat aici. Pe unele le-am găsit, pe altele nu, iar pe altele or să le găsească nepoţii noştri după ce vor fi fost scoase la lumină (sunt prea optimistă oare?). pe ici-pe acolo ceva interes, dar în mare parte n-am dat decât de o nepăsare crasă, care tot mai sper să nu ne caracterizeze ca naţie… Vestigiile de pe linia Galaţi-Tulcea le vom căuta altădată, când probabil vom dori să vizităm şi muzeele tulcene. Cert e că Dobrogea are multe comori de oferit, fără să mă refer la cele pe care nu le cunoaşte nimeni sau n-au apucat încă să fie readuse la lumină. N-am pomenit aproape nimic despre superbele locaşuri de cult. De ce putem fi însă siguri în prezent: avem indicatoare!

Rog webmaster-ul să ataşeze un fond sonor care să se asorteze impresiilor: geamparalele de la Babadag, interpretate de Ansamblul Ciocârlia.

https://www.youtube.com/watch?v=LQlNA20MP2U

---

VIZUALIZĂRI: 2918 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI