Bardos - Neamt: relaxare si aer curat in creierul muntilor

TIPĂREȘTE

Fusesem de nenumarate ori la munte, in locatia despre care am sa scriu, si cum de fiecare data povesteam celor din jur cum e acolo, intr-o toamna, am hotarat impreuna cu 6 colegi de servici, care se rugau de noi de nu stiu cand sa mergem acolo.

Am plecat vineri seara, imediat dup ace am terminat munca, la ora 5. Eram doua masini, un Citroen xara si o Dacie papuc. Drumul de la Constanta la Piatra Neamt a fost usor, dat fiind faptul ca eram si 2 masini. Opream din cand in cand pentur fumatori, pentru ca nici la noi in masina, nici in Dacie, nu se fuma. Asa ca eram nevoiti sa mai oprim, cu ocazia asta ne mai si dezmorteam.

La Piatra Neamt stau socrii mei. Sotul este din Piatra. Acestia urcasera deja la Bardos.

Trebuie neaparat sa lamuresc situatia in ceea ce priveste aceasta locatie, pentru ca nu este cunoscuta publicului larg. Drumul care duce spre Cheile Bicazului, trece prin comuna Bicaz Chei. Dupa ce iesi din comuna, mai mergi cativa kilometri, si imediat inainte sa intri in serpentine se face un drum forestier la dreapta. Exista si o fantana acolo, si este prima casuta care vinde souveniruri specifice. Stiti ca sunt multe casute de tipul asta in Chei. Pe acel drum, urci aproximativ 7 kilometri, tot pe drum forestier, asta insemnand ca nu poti urca cu orice masina. E nevoie ori de un papuc, ori de un jeep, ori de o masina mai rea, de care sa nu iti pese daca o atingi pe dedesupt (poate dacii vechi...)

Mare parte din drum este doar padure pe o parte, si prapastie pe cealalta. Un peisaj unic, deosebit. Pentru cei mai fricosi, prapastia este destul de speriat, insa nu exista riscuri. Dupa ce treci de partea de prapastie, incep casute, insa nu in adevaratul sens al cuvantului, ci casute construite simplu, unde stau oamenii din satele din jur, pe perioada verii, cand vin la cosit fanul. Acelasi lucru aveau si socrii mei, pe un platou superb, in varf de munte, cu padurea pe o parte, si cu o priveliste de ti se taie respiratia, pe alta parte. De la ei incolo, padurea nu mai creste, din cauza inaltimii.

S-au dus o data, s-au dus de doua ori. Au dormit in cabanuta construita de bunica soacrei mele, care era cat se poate de simpla, si cu doua paturi. Acolo nu ai lumina curenta, nu ai apa curenta – o cari de la izvor, incalzirea se face cu sobe... ce sa mai, zona de-a dreptul virgina. Le-a placut acolo, faptul ca era departe de oras, fara poluare, fara galagie, era o cura de sanatate, asa ca au inceput sa mearga tot mai des si sa povesteasca despre loc, prietenilor. Care prieteni, tot auzind de Bardos, au vrut sa vada despre ce este vorba. Ei, la randul lor, au inceput sa vina tot mai des, asa ca, socrul meu, a inceput sa imbunatateasca conditiile. Sa faca o masa in fata cabanutei, sa repare paturile, ferestrele, podelele, si alte lucruri care erau cat de cat necesare. Au fost perioade in care, fiind foarte multi acolo, inclusiv noi (eu si sotul meu), am fost nevoiti sa dormim in fan. Aia e una din experientele cele mai frumoase la Bardos, pentru ca o data cu imbunatatirile aduse acolo, nu s-a mai dormit in fan. Pusesem o folie foarte mare de plastic pe peretii fanarului, ca sa nu intre frigul, intinsesem fanul ca sa fie uniform, pusesem de asemenea o folie de plastic, apoi foarte multe cergi (paturi tesute la tara), deasupra paturi mai moi (cerga inteapa, e destul de aspra), si ne acopeream bine cu alte paturi. Dormeam acolo si cate 6 oameni, dupa ce in prealabil faceam un show pe cinste, de ne apuca ora 4-5 dimineata hlizindu-ne. Si ne trezeam apoi la 9, ca sa nu pierdem nimic din ziua respectiva.

In timp, socrul meu s-a hotarat si a ridicat acolo o cabana mai mare, lipita de cabanuta veche, cu 2 camere jos, si o camera mare sus, unde a dus foarte multe paturi – vreo 5. Dci acolo puteau dormi fara grija, cel putin 10 persoane. Plus 4 la parter, plus 4 in cabana veche, iata erau 18 persoane ce puteau sa se simta bine acolo.

A acoperit si masa pe care o pusese afara, pentru ca, in timp de ploaie, sa nu trebuiasca sa iti strici cheful. A dus acolo un capac de fonta urias, pe care l-a ars bine pentru a=l dezinfecta, l-a curatat de i-a luat 2 straturi )), pe care il foloseste pe post de gratar. Atunci cand il incingi, poti frige 2 porci pe el, fara probleme. A facut fantana, gasind apa la doar 3.5 m adancime. Asa ca, prin cadere, a facut si „apa curenta”, atat pentru locul unde dimineata ne spalam pe fata si pe dinti, dar si pentru toaleta pe care a facut-o la parter, pentru fete. Fetelor ne era teama sa iesim noaptea pana la toaleta de langa padure. Toaleta clasica din lemn, ca la tara unde nu exista apa curenta sau canalizare.

Ei, in aceasta locatie, urma noi sa mergem in noaptea respectiva. La ora 12 noaptea, eram in Bicaz Chei, comuna unde bunicii sotului au casa, lasam Citroenul, cu care va spuneam ca nu se putea urca, ne mutam toate bagajele in Dacia papuc, puneam 3 baieti sa stea in spate, in partea descoperita a papucului, cu glugile in cap si... porneam spre munte. A fost distractie mare pentru ca, pe drumul forestier masina se cam clatina, iar baietii din spate, dupa ce ca inghetau de frig, li se mai si zdranganeau creierii in cap. Noi, afurisitele de fete care stateam in spate, le bateam in geam si ii intrebam daca e vreo problema...

Am ajuns acolo la ora 1.30, aproximativ. Socrii mei mai aveau pe cineva in vizita, si bineinteles toata lumea dormea. Da, dormea la timpul trecut, pentru ca din momentul in care noi am ajuns acolo, am avut grija sa nu mai doarma nimeni. In mod neintionat, dar vorbeam cu totii atat de tare... Unii povesteau cum a fost drumul in spatele papucului, altii spuneau ca nu se vedea nimic prin padure si ca le era frica, altii se pupau si faceau cunostinta... era un haos total. Insa, cu toate astea, musafirii socrilor mei au spus ca nu i-a deranjat cu nimic, pentru ca acea galagie era atat de tinereasca, incat efectiv nu s-au putut supara, ba mai mult, 2 din ei au iesit sa ne salute!!!

Afara era destul de frig, cerul era instelat. Acolo, la Bardos, in serile senine, mii, milioane de stele sunt pe cer. Ai senzatia ca stau sa cada peste tine, ai senzatia ca te apasa. Nu o singura data m-am asezat pe spate, pe o banca, acoperindu-ma cu ceva sa nu imi fie frig, si am asteptat sa „cada o stea”. Si de fiecare data am vazut una. Si, mi-am pus o dorinta. Poti vedea Calea Lactee atat de bine, incat parca ai putea-o atinge cu mana. Carul Mare, Carul Mic, toate sunt atat de clare, atat de mari... Am baut cate ceva ca sa ne incalzim si am mancat ceva rapid.

Ne-am culcat cu totii sus, in camera cea mare cu mai multe paturi, nedespartita de pereti. Cate doi, pe cupluri. Bineinteles ca, la gramada fiind, nici acolo nu ne-am putut abtine sa nu facem galagie (se aude jos destul de bine, dat fiind faptul ca aceasta cabana este construita din lemn, si nu este izolata). Am spus bancuri, ne-am amintit de servici (intotdeauna se aduce vorba de servici, nu?), am ras de „sforaielile” unuia care deja adormise... toate astea pana cand am obosit si noi, si ora fiind deja inaintata (probabil ca era deja ora 4), si ne-am lasat prada somnului cel dulce.

Ne-am trezit destul de dimineata, pe la 8-9, cu pofta de viata. Aveam si de ce. Soarele stralucea pe cer, afara era cald si bine, iar noi aveam in fata 2 zile de relaxare completa. Ne-am pus la masa si am savurat cu o pofta inedita tot ce era pe acolo.

Dupa ce ne-am asigurat ca suntem satui, am facut planurile pentru ziua respectiva. Intai si intai urma sa mergem la cules de ciuperci. Este activitatea principala la Bardos, atunci cand este perioada propice ciupercilor. Am luat papucul cu care venisem, plus papucul carosat al socrului meu si am pornit spre locurile pe care eu si sotul meu le stiam foarte bine. Bineinteles ca am gasit ciuperci, si daca noi, eu si sotul meu, eram obisnuiti cu asta, ceilalti 6, care doar auzisera de ciuperci in cantitati atat de mari, ca le cari cu sacul, erau in delir! Eu si sotul meu le spuneam care sunt ciupercile ce trebuiesc culese, si marimea lor. Adica, nu era cazul sa culeaga ciupercile batrane, pentru ca nu aveau acelasi gust... Credeti ca ne-am inteles cu ei? Culegeau absolut orice ciuperca comestibila le indicam, indiferent daca era batrana sau nu. Important era ca gasisera ciuperci, si erau uluiti de cantitatile in care le gaseau. Plus ca, era si farmecul de a culege tu o ciuperca!!!

Pe langa cules, ne mai si distram. Tipam unii dupa altii prin padure, ne prosteam in toate felurile pentru poze, ne ascundeam, ne speriam ca vine ursul... ca niste copii mici. De fapt, asta si eram: niste copii scapati de grijile cotidiene, care se bucurau de fiecare clipa de libertate.

Pe langa ciuperci, am cules si fragute delicioase, ce ne-au incantat papilele gustative.

Dupa ce am umplut saci intregi de ciuperci, am mancat fragute, am cutreierat muntii in lung si in lat pana nu ne mai tineau picioarele, multumiti de „prada” culeasa, am pornit inapoi spre cabana.

Acolo, ne astepta soacra mea cu masa pusa, ciorbita cu galuste de branza si jintuit (ciorba mea preferata), ciuperci cu smantana, ciuperci cu usturoi si alte mancaruri delicioase.

Ne-am apucat apoi sa strangem vreascuri pentru un foc de tabara, avand si locul pregatit pentru asa ceva. De fapt, este un loc special amenajat unde se fac focurile de tabara. Dupa ce am pregatit ceea ce urma sa fie un foc de tabara mai spre seara, ne-am apucat sa pregatim masa pentru gratarul de seara. Unii faceau usturoiul, altii pregateau carnea, ceilalti o salata, sotul meu taia lemne pentru foc, altii beau o bere, ca cineva trebuia sa o faca si pe asta, nu?

Dupa ce s-a facut gratarul, colegii nostri au pus cate o ciuperca pe gratar, cu sare deasupra, pentru a o servi coapta. Nu stiu daca ati incercat sa mancati asa o ciuperca, insa este super super super buna. Apropos de ciuperci, inafara de faptul ca le cunoastem, si ca socrii mei culeg de peste 15 ani ciuperci si le stiu pe de rost (soacra mea a crescut acolo si le stie fara greseala), le mai verificam si punand usturoi si ceapa in ceaunul in care fierbem ciupercile. Pentru ca, dupa ce sunt culese, trebuiesc curatate de pamant, si puse la fiert cu sare, altfel nu tin. Daca usturoiul sau ceapa se invinetesc, inseamna ca acolo exista si ciuperci otravitoare. Nu s-a intamplat insa niciodata.

A venit seara. Am mancat fripturi, mici, carnaciori si ciuperci, pana nu am mai putut, am baut ceva tuica, vin, ca sa ne tina de frig si apoi, ne-am pus pe focul de tabara, dansand in jurul lui ca un trib ce eram.

A doua zi, duminica, dupa ce am mancat, am hotarat sa mergem la stana de pe dealul celalalt. Asta insemna un efort destul de mare, mai ales pentru burtile noastre pline, insa asta nu ne-a impiedicat. Ii cunosteam pe cei de la stana, si vroiam sa cumparam cas si urda, asa ca am pornit la drum. Nu pot sa ma abtin sa nu povestesc despre urda pe care am mancat-o acolo. Fiind facuta din lapte de vaca amestecat cu lapte de oaie, aceasta este atat de grasa, incat ai senzatia ca este unt. O mananci goala, nemaisaturandu-te de ea. Casul, bagat in furculita si introdus in jar, se topeste si, pus apoi pe o felie de paine pe vatra... constituie o gustare de neuitat.

Ajunsi la stana, ne-am minunat de metodele folosite de ciobani pentru a scoate urda, am invartit si noi acolo, ca sa ne simtim utili, si facut comanda pentru urda, cas si lapte (urmau sa ni le aduca ei a doua zi dimineata), si am pornit incetinel catre cabana.

Am stat de vorba cu vacile, am fugit de cainii de la stana, noroc ca eram la vale, ne-am bagat cu picioarele prin raul care trece prin vale. Ajunsi la cabana, ne-am pus pe facut bagaje, pentru ca vacanta noastra, scurta noastra escapada se apropia de sfarsit. Trebuia sa ajungem la constanta in aceeasi seara, a doua zi urmand sa mergem la servici.

Cu tristete in suflet dar fericiti pentru cele doua zile petrecute impreuna in munti, ne-am facut bagajele, am strans pe acolo, fiecare ajutand cate putin, si am coborat spre civilizatie. Pe drum, ne-am hotarat sa facem o vizita si la Lacul Rosu, fiind atat de aproape, era chiar pacat sa ratam. Cel putin colegii mei, nu ar mai fi ajuns atat de curand acolo.

In aceeasi seara am ajuns si acasa. Bineinteles destul de tarziu, insa nu a contat. Am ramas cu amintiri atat de frumoase, incat ori de cate ori ne intalnim, ne aducem aminte de minivacanta la Bardos. Colegii mei ne intreaba mereu: cand mai mergem la Bardos? Doi din ei au plecat in Canada definitiv, insa ne intreaba permanent: cand venim in Romania, mergem la Bardos?

Soacra mea imi spune mereu: am fost la Bardos de zeci de ori, poate ca am depasit suta de vizite. Insa excursia voastra cu colegii de servici, a fost cea mai vie dintre toate. V-ai jucat, ati ras, ati alergat, ati fost atat de tineri, incat am pus-o pe locul I in sufletul meu.

Mergem la Bardos in fiecare an. Cel putin o data, daca nu de cateva ori bune. Mergem ori cu parintii si fratele meu (care este innebunit dupa acel loc), mergem cu ori prietenii, ori cu nasii si socrii mei. Oricum ar fi, acolo este mereu un loc unde sa te retragi. Insa amintirea vacantei cu colegii, ramane si in sufletul meu, ca cea mai cea dintre toate vizitele la Bardos. Batranul Bardos.

---

VIZUALIZĂRI: 3530 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI