Prin Cheile Dâmbovicioarei şi ale Brusturetului

TIPĂREȘTE

Încep prin a spune că nu aveam în plan să scriu acest articol însă până la urmă m-am răzgândit, la baza acestei decizii stând două, chiar trei motive. Unul dintre ele (mai puţin important) ar fi acela că nu am mai scris de ceva timp despre o drumeţie, un altul, că fiind vorba despre o zonă uşor accesibilă şi o excursie la îndemâna aproape oricui, merită să fac o scurtă descriere a acestor locuri, iar cel mai important poate, pentru că mi-am dorit ca acest review să fie considerat drept o avertizare referitoare la „surprizele” pe care le poate oferi o drumeţie montană (nu doar pe creste ci şi la poalele muntelui), în acest caz fiind vorba despre schimbările bruşte ale condiţiilor meteo – veţi vedea la timpul potrivit despre ce este vorba.

Drumeţia noastră a început din satul Podu Dâmboviţei – mai exact chiar de lângă podul unde drumul naţional 73 (Rucăr - Bran) traversează râul Dâmboviţa (iată şi explicaţia pentru denumirea satului), de unde ghidaţi de indicatoare am urmat traseul către satul Dâmbovicioara. De menţionat că în acea intersecţie există şi un (hai să-i spunem) monument de piatră, pe care stă scris „ŞOSEAUA SPRE DÂMBOVICIOARA; LUNG. 5 ½ Km. ; CONSTRUITĂ DIN INIŢIATIVA D-lui GRĂDIŞTEANU, MINISTRUL LUCR. PUBLICE; 1905”.

În prima parte drumul şerpuieşte printre case, cele mai multe fiind vile noi însă au mai rămas şi case bătrâneşti. După aproximativ un sfert de oră de mers, am ajuns la limita satului şi imediat ce am lăsat în urmă ultimele gospodării întâlnite, în faţă ne-au apărut primii pereţi de stâncă. Ne aflam la intrarea în cheile Dâmbovicioarei. E bine de ştiut că pentru accesul în aceste chei, cei ce erau cu maşina trebuiau să plătească o taxă de 2 lei / persoană. Marea majoritate cred, ba unii chiar acuză, că acest cost este perceput pentru a intra în Parcul Naţional Piatra Craiului. Nu ştiu câtă importanţă are însă din cele cunoscute de mine, taxa este defapt una „de drum”, ea nefiind impusă şi încasată de administraţia parcului ci de primăria comunei Dâmbovicioara. Aşa cum ne aşteptam, noi nu am plătit nimic la postul de control (sincer să fiu, nu cunosc vreun caz în care cuiva care a trecut fără maşină să i se fi cerut bani) şi după ce casierul ne-a urat drum-bun, ne-am continuat drumeţia, de această dată străjuiţi de uriaşe blocuri de piatră.

CHEILE DÂMBOVICIOAREI

Despre acest defileu tot auzisem laude, impresii la superlativ, aşa că de abia aşteptam să văd despre ce este vorba. Ei bine, pentru mine unul nu s-a ridicat chiar la nivelul aşteptărilor. E drept, este o lucrare desăvârşită, frumoasă a naturii şi o apreciez ca atare însă nu aş putea spune că m-a lăsat „cu gura căscată”. Mi-a plăcut mai mult porţiunea de început a cheilor, unde valea este destul de îngustă (ce frumos ar fi fost ca tot defileul să arate astfel). În rest, zonă frumoasă şi... cam atât! Ca să fiu sincer, cred că aş prefera mai degrabă o plimbare printre Prăpăstiile Zărneştilor (vezi impresii).

Cheile Dâmbovicioarei se întind pe aproximativ doi kilometri şi sunt străbătute pe toată lungimea lor de drumul judeţean 730 – complet asfaltat şi aflat la acea vreme într-o stare foarte bună, respectiv cursul de apă al pârâului Dâmbovicioara, afluent al râului Dâmboviţa. Din câte ştiu, o informaţie rareori menţionată, acest defileu este format defapt din două sectoare de chei: Cheia Mare (constituie prima şi cea mai mare parte a defileului) şi Cheia Mică a Dâmbovicioarei, aceasta din urmă, distinctă şi mult mai scurtă găsindu-se în amonte de prima.

Cheia Mare a Dâmbovicioarei debutează cu un pasaj mai îngust, în care doar drumul de acces şi albia pârâului îşi fac loc printre impresionanţii pereţi de piatră. Treptat însă, valea se lărgeşte lăsând loc la foarte multe zone cu verdeaţă, poieniţe numai potrivite pentru o zi la iarbă verde. Din păcate, la fel ca în multe alte locuri, şi aici sunt destui cei care vin, se bucură de natură, mănâncă mititeii, îşi beau berea, se urcă în maşină şi îşi văd de drum, lăsând însă CEVA în urmă, ca semn al „civilizaţiei” de care dau dovadă. Nu aş vrea să zic prea multe dar oricât de frumoasă ar fi zona, farmecul muntelui, măreţia pereţilor de piatră, susurul apei cristaline, toate păleau, fiind eclipsate de GUNOAIE, multe gunoaie!!! Cred că nici nu are rost să continui cu această temă, vreau doar să mai spun că îmi aduc aminte că am auzit la un moment dat o remarcă foarte inspirată: „Suntem ceea ce lăsăm în urmă”. Am încheiat subiectul.

După aproximativ trei sferturi de oră de mers (socotite de la intrarea în chei) am lăsat în urmă Cheia Mare, ajungând într-o zonă unde s-au construit câteva case şi o păstrăvărie – locul este cunoscut şi sub denumirea de „La Păstrăvărie”. După alte 30 de mers lejer, timp în care nu am mai avut parte de a vedea vreo gospodărie, în schimb am traversat Cheia Mică, am întrat oficial în satul Dâmbovicioara. Cum principalul nostru obiectiv era vizitarea peşterii cu acelaşi nume, ghidaţi de indicatoare, am traversat o parte a satului ajungând într-un final la destinaţia stabilită (vezi impresiile despre peştera Dâmbovicioara). Astfel, s-a încheiat şi prima zi a excursiei noastre. În total, de la Podu Dâmboviţei până în Dâmbovicioara am mers timp de aproximativ o oră şi jumătate.

Noaptea ne-am petrecut-o la una din unităţile de cazare din sat (vezi impresiile despre pensiunea La Ionică), urmând ca a doua zi să ne continuăm drumul. Dacă în prima zi am avut de-a face doar cu şosea, de această dată urma să abordăm un traseu turistic montan, traseu marcat ce avea să ne conducă, paralel cu creasta Pietrei Craiului, până în Zărneşti.

A doua zi dimineaţă eram gata de drum. Vremea era frumoasă – temperatură ridicată, soare puţin, nici un pic de vânt –, numai bună pentru o drumeţie. De la peşteră am urmat mai departe drumul forestier de pe valea Dâmbovicioarei, prin Cheile Peşterii iar la ieşirea din aceste chei am dat de ultimul sector de case ale satului, în zona numită “Valea Rea”. Continuând pe acelaşi drum, am trecut pe lângă izvoarele din locul numit “La Gâlgoaie” – loc de confluenţă de unde în aval, firul văii (principale) îşi capătă denumirea de Valea Dâmbovicioarei, şi după doar un sfert de oră socotit din momentul în care plecaserăm de la peşteră, am ajuns la intrarea într-un alt defileu inclus în traseul nostru. De menţionat că în amonte de locul “La Gâlgoaie”, firul apei poartă denumirea de valea Brusturetului.

CHEILE BRUSTURETULUI

Acestea nu sunt la fel de lungi şi de măreţe (mă refer la înălţimea pereţilor) precum cele ale Dâmbovicioarei, în schimb sunt mult mai sălbatice, mult mai înguste şi din punctul nostru de vedere, mult mai atractive. După o jumătate de oră de mers, timp în care am străbătut cele trei părţi ale acestui defileu: Cheia Lungă, Cheia Strâmtă şi Cheiţa Brusturetului, am ieşit în luminiş, lângă Poiana Brusturetului (955 metri altitudine). În această zonă firul văii primeşte ca afluent izvorul de pe Valea cu Apă, formând astfel Valea Brusturetului. În amonte de acest punct de confluenţă, valea prin care am fost călăuziţi în continuare de drumul forestier, poartă numele de Valea Seacă a Pietrelor. La mică distanţă de poiană se găseşte cabana Brusturet, un alt punct de reper al călătoriei noastre. Ca să ajungem de la Dâmbovicioara şi până la cabană, am mers timp de apoape o oră.

De la cabană, zonă din care încep oficial traselele turistice marcate, drumul (care de aici încolo este blocat circulaţiei auto publice) începe să urce uşor prin pădure, având în stânga albia largă a văii şi din loc în loc digurile de protecţie împotriva viiturilor. Călăuziţi de cruce galbenă (CG) am început să luam altitudine. În acelaşi timp, treptat condiţiile meteo au căpătat alt aspect, cerul acoperindu-se complet, pe creste începând să se lase ceaţa iar temperatura scăzând simţitor. După aproximativ o jumătate de oră de la cabană, am intrat din nou printre stânci, urcând prin scurtul canion din Valea Seacă a Pietrelor. În acest pasaj cu porţiuni destul de înguste şi cu pantă puţin mai accentuată, drumul forestier era pe alocuri distrus (mai mult ca sigur, de către viituri) şi greu accesibil mijloacelor auto – celor pentru exploatare forestieră. Vizibilitatea se reducea datorită ceţii din ce în ce mai dense iar temperatura scăzută deja ne obligase să apelăm la haine mai groase. Şi era doar începutul... !!!

Nu ne-a trebuit decât un sfert de oră să traversăm acest scurt defileu, la finalul căruia valea se lărgeşte. De asemenea, drumul îşi recapătă “conturul”, redevenind practicabil. Vremea însă... !!! Deja pe crengile copacilor începuse să apară chiciura, noi nu mai vedeam aproape nimic, marcajele păreau rare, habar nu aveam ce urmează în faţa noastră, ştiam doar că trebuie să nu ne abatem din drumul forestier, cunoscând faptul că acesta ne va conduce acolo unde vroiam să ajungem. Am uitat să menţionez că tocmai de accea am şi ales acel traseu, căci am fi avut şi o altă variantă (potecă prin pădure) care cu siguranţă în condiţii meteo favorabile, ar fi fost prima opţiune. Dar în acele condiţii şi necunoscând locurile, ar fi existat riscul de a ne rătăci, drept urmare am ales varianta sigură. La un moment dat ne-am intersectat cu un alt traseu – din dreapta, marcat cu triunghi roşu (TR) şi cruce albastră (CA), ce face legătura cu satele Şirnea respectiv Ciocanu – după care, ceva mai sus, drumul se ramifică. Aşa cum ne aşteptam (văzuserăm pe hartă), săgeata informativă existentă aici ne-a orientat pe varianta din stânga şi după un urcuş uşor, în scurt timp am ajuns în Poiana Grind (1370 metri altitudine). Trecuseră trei sferturi de oră din momentul în care părăsiserăm cheile Văii Seci.

Ghidaţi de aici înainte de patru marcaje (bandă, triunghi şi CA, plus TR) am urmat cărarea ce nu traversează poiana ci o ocoleşte pe partea estică (pe dreapta) prin pădure. Doar zece minute ne-a luat să ajungem în cealaltă extremitate a poienii, unde am ieşit din nou în “câmp deschis”. Din aprecierile noastre ne aflam la cea mai mare altitudine pe care am atins-o în această drumeţie. De condiţii meteo nu am mai zis nimic însă acestea au continuat pe parcursul drumului să se înrăutăţească, în acea zonă atingând apogeul. Sincer, nu ştiu cum ne-am fi descurcat în cazul în care nu am fi fost obişnuiţi să umblăm cu haine mai groase la noi. Plecaserăm pe vreme frumoasă iar aici ne aflam în condiţii de iarnă. Temperatura scăzuse sub zero grade, vântul bătea năpraznic şi chiar dacă eram bine îmbrăcaţi, simţeam că parcă ne “taie” la faţă. Ba mai mult, eram înconjuraţi de un mare... alb: pe de o parte era ceaţa iar pe de alta, gheaţa depusă pe copaci şi pe alocuri, pe păşune. Din cauza vântului puternic, nici măcar gravitaţia nu-şi mai făcea treaba, acele de gheaţă de pe ramurile copacilor formându-se... paralel cu solul. Interesant şi frumos în acelaşi timp! Din păcate, nu am putut face prea multe fotografii, în acele condiţii performanţele acumulatorului de la camera foto reducându-se destul de mult. Însă cred că sunt suficiente pentru a vă da seama cam despre ce era vorba.

De aici înainte se poate spune că au apărut schimbările: eram deja trecuţi într-un alt judeţ, terminaserăm cu urcuşul (care de altfel, aşa cum am mai spus, fusese lejer) şi începea partea de coborâre – la fel de lejeră, urma să avem parte şi de schimbarea condiţiilor meteo şi nu în ultimul rând, intram pe cărări familiare, pe care le cunoşteam destul de bine. Coborând uşor, timp de aproape un sfert de oră, printre ce a rămas din pădurea rărită de om sau pe alocuri răzleţită de vânturi, după ce ne-am intersectat cu traseul ce face legătura cu vârful La Om (pe la refugiul Grind) şi am trecut pe lângă izvorul numit Şipotul Vlăduşca, am ajuns “La Table”, în Şaua Vlăduşca (1415 metri altitudine), punct de intersecţie al mai multor trasee turistice din Piatra Craiului. Ca timp de mers, de la cabana Brusturet şi până “La Table” am făcut aproape două ore.

Din şaua Vlăduşca am ales cel mai scurt drum către Zărneşti, respectiv prin Valea Vlăduşca şi Prăpăstiile Zărneştilor. Nu am să reiau descrierea traseului deoarece deja am povestit câte ceva în acest articol. Interesant este următorul aspect: cu cât ne apropiam mai mult de oraş, condiţiile meteo deveneau mai blânde. Ceaţa a început să se împrăştie, vântul să se liniştească, temperatura să crească, astfel că treptat, până am coborât la Prăpăstii, am trecut de la condiţii de iarnă la cele (aproape) de vară. Fiind sfârşit de săptămână, pe drumul printre Prăpăstii, multă lume la plimbare, persoane îmbrăcate cu ţinute lejere, la mânecă scurtă. În schimb noi, apăruţi parcă de nicăieri de printre stânci, ... mari “vedete”. Adevărul e că la cum arătam – cu bocanci, parazăpezi, înfofoliţi cu geci de iarnă, cu căciuli, mănuşi groase, nici nu aveam cum să scăpăm neobservaţi. Înainte de a ne dezechipa, probabil stârnindu-i curiozitatea, un domn chiar ne-a întrebat de unde venim. Povestindu-i traseul nostru, mirarea nu a întârziat să apară: “Pe jos? ”. Ce să mai spun că despre condiţiile meteo nu ne-a crezut până când nu i-am arătat fotografiile ce le făcuserăm. Ulterior, mergând împreună mai departe am mai stat de vorbă şi astfel am aflat că acolo toată ziua vremea fusese foarte frumoasă, fără pic de norişor pe cer şi cu un soare plin de căldură. Plimbarea pe jos s-a sfârşit mai devreme decât ar fi trebuit căci am rămas parteneri de drum până în Zărneşti, doar că de la ieşirea din Prăpăstii am mers cu maşina.

Şi uite aşa s-a încheiat drumeţia noastră “printre anotimpuri”. Concluziile sunt cât se poate de simple. Prima şi cea mai importantă: vremea la munte poate fi înşelătoare aşa că ar fi bine să fim întotdeauna pregătiţi să o înfruntăm (măcar atât cât se poate). O haină mai groasă, o căciulă, o pelerină de ploaie, toate sunt utile. E drept că acestea cresc volumul bagajelor dar mai bine cu ele decât să ajungem în momente în care să regretăm că nu le avem. Aşa cum am spus de câte ori am avut ocazia, muntele este frumos şi ne primeşte cu braţele deschise însă poate fi neprevăzător, ne poate oferi oricând “surprize” şi nu tot timpul din cele plăcute. Aşa că... ar fi mai bine să fim cât de cât pregătiţi.

În ceea ce priveşte traseul străbătut, deşi cam lung, este destul de uşor de abordat, nu necesită un efort fizic deosebit iar gradul de risc este unul foarte scăzut. Eu vă recomand să-l încercaţi, mai ales că astfel veţi avea prilejul de a descoperi şi străbate cea mai mare parte a defileelor din zona Pietrei Craiului: Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Peşterii, Cheile Brusturetului, Valea Seacă a Pietrelor, Cheile Pisicii, Valea Vlăduşca şi nu în ultimul rând, Prăpăstiile Zărneştilor. Iar ca bonus, veţi avea ocazia de a vă delecta privirea cu peisaje minunate şi posibilitatea de a vă relaxa în mijlocul naturii, la aer curat.

Cărări însorite şi toate cele bune!

---

VIZUALIZĂRI: 12392 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI