În jurul Lacului Roşu şi pe Vârful Suhardul Mic

TIPĂREȘTE

Salutare în noul an şi (cu ceva întârziere) LA MULŢI ANI tuturor!

După încheierea scurtului periplu prin zona Apusenilor (vezi impresiile despre Cascada Pişoaia şi Roşia Montană), nici nu am ajuns bine acasă şi deja ne gândeam încotro să mai apucăm. Mai aveam câteva zile de concediu iar vremea se anunţa frumoasă aşa că nu ne mai rămânea decât să ne hotărâm ce destinaţie alegem. Cum întâmplarea a făcut ca doar cu vreo trei săptămâni înainte, să scriu pe AFA despre o rapidă trecere prin Cheile Bicazului şi pe la Lacul Roşu (cu ocazia unui drum către Târgu-Neamţ), articol în care chiar spuneam că avem de gând să ne întoarcem şi să stăm câteva zile pentru a străbate la pas Cheile şi alte câteva trasee turistice, decizia a devenit parcă mai uşoară. Şi pentru că partenera de drum ;) a aprobat propunerea fără să stea pe gânduri, era hotărât: „Mergem la Lacul Roşu! ”

Cu transportul nu era o problemă pentru că ştiam mersul autobuzelor iar cu locul de cazare am rezolvat foarte repede şi cu un minim de efort (o să vă povestesc despre cazare într-un articol distinct). Şi uite aşa am avut parte de cea mai rapidă planificare a unei călătorii – nici nu apucaserăm să ne tragem puţin sufletul după drumul din Apuseni căci la mai puţin de un sfert de oră de când lăsaserăm bagajele din mână, deja următoarea escapadă era planificată şi nu trebuia decât să ne apucăm să facem alte bagaje pentru că dis-de-dimineaţă, autobuzul ne aştepta să plecăm la drum.

Câteva detalii despre Lacul Roşu, despre localizare, cum s-a format şi alte informaţii de aspect general v-am prezentat în celălalt articol şi nu cred că are vreun rost să le repet şi aici aşa că de data aceasta textul se va baza doar pe informaţii despre traseele turistice din zonă.

Ajunşi la destinaţie, ne-am cazat, am mâncat, apoi am şi plecat la plimbare căci aveam de gând să profităm la maxim de timpul avut la dispoziţie.

Pentru început, fiind şi puţin obosiţi după drum, am ales un traseu “de încălzire” şi de relaxare, mai exact, am hotărât să dăm o tură împrejurul lacului. De mult tot vroiam să facem asta şi tocmai se ivise momentul potrivit.

Mai întâi de toate, o să vă prezint câteva detalii tehnice despre traseul în cauză. Deşi practic nu prea există posibilitatea de a te rătăci, pentru o bună orientare într-un singur loc fiind nevoie de o săgeată indicatoare, totuşi acest traseu este în întregime marcat – marcajul este CR (cruce roşie) iar cam pe un sfert din distanţă, CR se suprapune cu CA (cruce albastră).

Traseul se prezintă sub forma unui circuit ce totalizează aproximativ 3,5 kilometri şi care înconjoară în întregime lacul Roşu, diferenţa de nivel între altitudinea minimă şi cea maximă fiind destul de mică – doar 40 de metri, iar gradul de dificultate fiind unul extrem de scăzut. Practic, vorbim despre o plimbare uşoară, existând doar o singură porţiune de aproape 300 de metri în care se regăseşte acea diferenţă de nivel menţionată, deci acela ar fi singurul segment în care se urcă/coboară, însă şi aici nu e nimic care să poată pune probleme. Concluzia este că ne referim la un traseu foarte lejer, abordabil de aproape oricine, nu doar de cei obişnuiţi cu drumeţiile montane.

Un alt detaliu este constituit de timpul de parcurgere, care deşi oficial ar fi de o oră, eu nu v-aş recomanda să ţineţi prea mult seama de el şi asta din simplu fapt că e destul de puţin probabil să vă încadraţi exact în acest timp (depinde de fiecare ce-şi doreşte sau cum e obişnuit) – cei care au chef doar de o plimbare şi nu se vor opri pentru a admira pe îndelete peisajele, vor termina turul mult mai repede, iar cei care vor dori să se bucure de fiecare clipă petrecută pe malurile lacului, vor depăşi cu mult acel timp, de altfel unul doar orientativ. Doar aşa ca exemplu, noi ne-am încadrat în cea de-a doua categorie, terminând circuitul în aproape trei ore.

Ca alte menţiuni ar mai fi de adăugat că de-a lungul traseului sunt amplasate câteva băncuţe (cei drept, nu ar fi stricat ca numărul acestora să fie mult mai mare), numai bune pentru mici popasuri în care să vă puteţi delecta privirea cu peisajele din jur, şi nu în ultimul rând, că din loc în loc, există marcate prin panouri informative nişte (aşa-zise) puncte de observaţie. Este vorba despre nouă astfel de locuri (din câte am înţeles ele ar fi fost amenajate de către o fundaţie/asociaţie ecologistă) în care conform textelor scrise pe acele panouri (în limbile română, maghiară şi engleză), se pot „observa” sau „identifica” (în ordinea numerotării/amplasării): (1) familii de raţe sălbatice, (2) specii de licheni şi alge, (3) plante acvatice, (4) plante ocrotite, (5) specii de plante lemnoase, (6) specii de raci, reptile şi insecte, (7) claritatea apei prin prezenţa speciilor de nevertebrate, (8) specii de păsări, şi în final, (9) Balconul de piatră.

După toate aceste informaţii, cred că a venit momentul să fac şi o scurtă descriere a ceea ce înseamnă acest traseu.

Turul a început din faţa debarcaderului, unde am făcut stânga şi am urmat aleea (de pământ) ce se înscrie pe malul estic lacului, paralelă şi la mică distanţă de drumul naţional, în prima parte printr-o poieniţă cu arbori răzleţi apoi printr-o zonă împădurită (de conifere) – nu uitaţi ca în prima porţiune să aruncaţi câte o privire mai atentă la stufărişurile de la limita luciului de apă, căci astfel (în funcţie şi de anotimp) veţi avea mari şanse să vedeţi drăgălaşele răţuşte sălbatico-domestice ;) „cerşind” după ceva păpiţă :).

După aproape 900 de metri de la debarcader, ne-am intersectat cu drumul forestier ce se desprinde în imediata apropiere (în stânga) din şoseaua naţională. În continuare se urmează acest drum ce ocoleşte capătul sudic al lacului – printr-o zonă deja demult colmatată, traversează câteva izvoare ce alimentează acumularea de apă, lasă în urmă o intersecţie în care alte două drumuri forestiere se desprind în stânga (unul către o păstrăvărie iar celălalt către o cabană/vilă), apoi în ocolire spre dreapta, se orientează pe malul vestic al lacului, unde după ce trece de o barieră ce blochează accesul mijloacelor auro, continuă prin pădure, foarte aproape de mal.

Am mers mai departe şi după aproximatv 450 de metri socotiţi de la ultima intersecţie, am ajuns la ”Poarta de Piatră” - e vorba despre o stâncă ce a fost despicată pentru a face loc drumului de acces. Din punctul meu de vedere, aici este unul din cele două cele mai bune puncte de belvedere existente pe acest traseu aşa că nu ezitaţi să vă urcaţi (cu atenţie) pe bucata de piatră rămasă înspre luciu de apă căci cu siguranţă nu veţi fi dezamăgiţi de priveliştea de care veţi avea parte.

Plimbarea continuă în aceeaşi manieră lejeră, pe „Drumul lui Marton Ferenc” (aceasta este denumirea căii de acces) ce treptat se orientează către stânga, spre limita vestică a lacului. Aici am părăsit drumul care se continuă tot înainte şi am făcut dreapta, urmând ca printr-o zonă plină de lăstăriş, să traversăm apa cu ajutorul unui podeţ.

Odată trecuţi pe malul opus, ne-am văzut ajunşi la o bifurcaţie de poteci: în stânga, poteca marcată cu CA, iar în dreapta, traseul nostru, de aici încolo marcat atât cu CR (ca şi până în acest loc) cât şi cu CA. Totodată, intraţi deja pe latura nordică a lacului, nu mai avem de-a face cu drum forestier ci cu o potecă (foarte bine conturată şi vizibilă) ce treptat începe să urce uşor prin pădure, în scurt timp atingând zona în care se află „Balconul de Piatră”, celălalt dintre cele două foarte bune puncte de belvedere de pe traseu.

Acest „Balcon de Piatră” se rezumă la o stâncă ce se înalţă la aproape 25 de metri deasupra lacului. După ce am profitat din plin de imaginea oferită de acest loc, am plecat din nou la drum, de aici încolo urmând o coborâre puţin mai accentuată prin pădure. După ce am trecut prin spatele hotelului Lacu Roşu, am coborât către parcarea acestei unităţi de cazare şi în scurt timp am ieşit la asfalt, de unde fie puteam încheia circuitul întorcându-ne către locul de unde plecaserăm (la debarcader), fie să ieşim la drumul naţional, către aşa-zisul Centru al staţiunii – la intersecţia cu D. N. -ul existau săgeţi indicatoare cu informaţii despre traseele din zonă.

Şi uite aşa se încheia primul traseu al mini-vacanţei noastre. Însă lista era încă destul de lungă aşa că nu era timp de pierdut!

Cred că aproape toţi cei care au trecut măcar o dată prin zona Lacului Roşu, cu siguranţă nu au putut să nu remarce impresionantul perete de piatră al muntelui ce parcă străjuieşte micuţa localitate. De cele mai multe ori, acest vârf apare împreună cu lacul în diverse imagini, fie de prezentare/promovare a zonei, fie simple instantanee surprinse de turişti. Oricum este un „element” ce se identifică cu staţiunea şi care şi nouă ne-a atras de fiecare dată privirea. Şi încă de când l-am văzut prima dată, la acea vreme neştiind măcar că se poate urca până sus, am fost impresionaţi şi ne-am gândit cam ce frumos s-ar vedea împrejurimile de la acea înălţime, din cel mai înalt punct al acestei formaţiuni muntoase, ce poartă denumirea de Suhardul Mic.

Ei bine, atât de mult ne-a plăcut acea stâncă, că aş putea spune că pentru noi ascensiunea pe Vârful Suhardul Mic devenise o prioritate (de fapt, erau vreo trei în total ;) ) şi cum ne aflam în zonă tocmai pentru trasee turistice, bineînţeles că nu aveam cum să ratăm ocazia de a atinge obiectivul propus.

Înainte de a trece la descrierea traseului, aş mai vrea să menţionez că acest vârf Suhardul Mic (1345 metri), alături de vârful Suhardul Mare (1504 metri), face parte din Muntele Suhard, ce la rândul său intră în componenţa Munţilor Hăşmaş – nicidecum a Munţilor Suhard, aşa cum probabil mulţi ar fi tentaţi să creadă.

Aşadar, aşa cum speram, traseul ce face legătura între Lacul Roşu şi vâful Suhardul Mic a constituit o altă drumeţie a mini-vacanţei noastre. Chiar dacă şi acesta este tot un traseu cu un grad de periculozitate minim, din punct de vedere al solicitării fizice, spre deosebire de cel anterior prezentat, lucrurile stau diferit, diferenţa de nivel de aproape 380 de metri făcându-şi simţită prezenţa. Oricum, chiar dacă pe alocuri urcuşul este mai solicitant iar cei slab pregătiţi fizic vor merge mai încet şi poate vor depăşi timpul oficial de o oră şi un sfert (e bine de ştiut că această durată este calculată pentru un mers lejer), vă garantez că odată ajunşi sus, când veţi vedea împrejurimile de la acea înălţime, veţi uita de efortul depus şi nu veţi regreta urcuşul.

Putem spune că acest traseu începe exact din punctul unde s-a încheiat precedentul şi anume în Centru staţiunii, în locul unde din drumul naţional se ramifică calea de acces către hotelul Lacul Roşu - punctul unde erau amplasate şi săgeţile indicatoare cu traseele turistice din zonă. De aici, am mai mers (pe direcţia de deplasare spre Cheile Bicazului) aproximativ două sute de metri pe şoseaua naţională, apoi ghidaţi de săgeata turistică (dar şi de panourile de informare ale hotelului Turist) am cotit la stânga părăsind DN-ul, am trecut pe un mic pod ce traversează apa Bicazului, apoi am început să urcăm uşor urmând drumul ce după aproximativ două sute de metri ne-a dus lângă hotelul Turist.

În stânga hotelului, vopsit pe un zid de lângă marginea drumului, un TA (triunghi albastru) ne-a arătat punctul unde am părăsit drumul şi am început să urcăm, de data asta mai accentuat, pe poteca bine marcată, ce iniţial se strecoară printre copaci apoi urcă pe o (fostă) pârtie de schi (nu ştiu sigur, e posibil ca încă să fie utilizată), până când se intersectează din nou cu drumul forestier din care s-a desprins mai jos – deci până aici se poate urca mai lejer, şi doar pe drum, însă se ocoleşte mai mult, acesta urcând în serpentine până la acea altitudine. Odată reveniţi în drum, am făcut dreapta şi imediat am ajuns pe un mic platou, unde cândva, demult, o cabană îi aştepta cu porţile deschise pe turiştii dornici să-i treacă pragul.

Mi-ar fi plăcut să vă pot povesti câte ceva şi despre cabana Suhard însă din păcate sunt nevoit să mă limitez doar la a vă spune că aceasta arăta ca o veche cabană de munte, modestă dar în acelaşi timp atrăgătoare. Cel puţin, asta e impresia ce mi-am făcut-o după ce am văzut-o - bine înţeles, doar în poze, căci în realitate nu am avut această ocazie, din câte am auzit, cabana fiind demolată în anul 2004, în locul acesteia existând în prezent doar o mare groapă cu moloz :( . Păcat că în acea locaţie nu s-a mai reconstruit nimic căci înclin să cred că o nouă cabană într-un asemenea decor, nu ar fi dus lipsă de clienţi. Dar... în fine, să lăsăm deoparte subiectul şi să trecem mai departe.

Aflaţi pe drumul forestier ce are ca punct final zona amplasamentului fostei cabane, am făcut stânga şi după ce am aruncat o privire pe un panou cu informaţii despre traseu şi împrejurimi, ghidaţi în continuare de TA am început să urcăm pe o fâşie înierbată către peretele stâncos al Suhardului Mic. Pentru început panta este mai accentuată însă treptat se domoleşte, poteca şerpuind prin poieniţele de la baza peretelui sudic al muntelui. Treptat, fâşia de iarbă se lăţeşte şi în urcuş uşor am ieşit într-o păşune mai întinsă, unde din stânga vine un alt traseu (marcat cu bandă galbenă).

Bazându-ne în continuare pe marcajul nostru (doar TA), ce ne-a schimbat uşor direcţia de deplasare către dreapta (practic, am ocolit muntele), curând am intrat în pădure, unde ne aştepta un urcuş aproape continuu, pe o potecă uneori din pământ amestecat cu pietriş, alteori înţesată de rădăcini de copaci – aveai impresia că urci ca pe nişte trepte.

La un moment dat am ieşit într-o şa, pe un mic platou, într-o poiană unde o săgeată vopsită pe un copac ne-a indicat foarte clar faptul că trebuie să schimbăm brusc direcţia către sud (dreapta). După care am continuat urcuşul, pentru început puţin mai lejer, apoi mai accentuat, şi în scurt timp am poposit pe culmea stâncoasă a muntelui Suhard. Acolo sus, pe vârful Suhardul Mic, ne-am primit în sfârşit bine-meritata „rasplată” după efortul depus la urcare.

Nici nu ştiu dacă are rost sau dacă reuşesc să vă explic în cuvinte frumuseţea priveliştii de care am avut parte. Făcând un tur de orizont, am putut descoperi o adevărată îmbinare a elementelor naturii, începând la vest cu Vârful Suhardul Mare, continuând către sud cu dealuri, cu poieni întinse şi cu o mulţime de alte vârfuri şi culmi muntoase împădurite (multe aparţinând masivului Hăşmaş), trecând apoi cu privirea peste Muntele Ghilcoş („vinovatul” formării Lacului Roşu) cu ai săi distinctivi pereţi stâncoşi ce formează Piatra Ghilcoş, de păşuni ce se întind spre est către poalele munţilor brăzdaţi de văi, şi culminând, în prim plan cu peretele de stâncă denumit Grădina Zânelor iar mai departe, cu alte culmi acoperite de păduri şi mărginite de pereţii stâncoşi ce formează Cheile Bicazului.

Aşadar, să recapitulăm: munţi, păduri, stânci, dealuri, păşuni, văi, ... parcă lipşeşte totuşi ceva: apa! Nici o problemă căci peisajul natural e întregit de luciul de apă al Lacului Roşu, ce ni se arată în toată splendoarea sa. Deci... avem de toate şi nu ne rămâne decât să tragem puternic aer în piept, să ne relaxăm şi să ne delectăm privirea cu peisajele din jur. Iar pentru cei care nu se mulţumesc doar cu privitul, acolo sus a fost amplasat un panou informativ din care cei interesaţi pot afla şi ceea ce văd – e vorba despre o imagine panoramică în care sunt punctate localizările şi denumirile munţilor, vârfurilor, etc. Şi încă ceva: foarte aproape de acest panou, mai este amplasată şi o cruce din lemn, a cărei înălţime depăşeşte trei metri.

Deşi la ce frumuseţi sunt în jur şi cu acea senzaţie că eşti deasupra lumii, parcă nu-ţi mai vine să pleci de acolo, inevitabil vine şi acel moment iar atunci va trebui să faci cale întoarsă – aici nu mai e vorba despre un circuit aşa că drumul de întoarcere este acela pe care am şi urcat. De fapt cică ar exista nişte poteci pe care s-ar coborâ către staţiune prin altă parte dar sunt nemarcate şi greu de abordat chiar şi pentru cunoscători, aşa că cel mai sigur rămâne traseul marcat.

Aici se încheie această povestire în care v-am făcut cunoscute două dintre traseele din zona Lacului Roşu, de altfel poate printre cele mai frumoase şi garantat cele mai umblate, despre care aş putea recunoaşte că pentru noi au constituit o „prioritate” (alături de un al treilea, despre care probabil vă voi povesti cândva). Deşi aşa cum am spus, cel de-al doilea este puţin mai solicitant, ambele merită din plin să fie luate la pas, astfel că vă recomand ca atunci când veţi mai ajunge în micuţa staţiune, chiar dacă sunteţi doar în trecere, să sacrificaţi câteva ore pentru o plimbare în mijlocul naturii. Dacă sunteţi iubitori de asemenea experienţe, cu siguranţă nu veţi regreta!

Toate cele bune şi vacanţe frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 6580 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI