Cascada Cailor, dar nu numai...

TIPĂREȘTE

Ne continuăm drumul spre Borșa, având ca obiectiv principal celebra Cascadă a Cailor. Dar până acolo suntem hotărâți a ne opri oriunde ni s-ar părea că merită.

Și ni se pare rapid, imediat ce depășim indicatorul de ieșire din Dragomirești. În stânga ne întâmpină o superbă poartă maramureșeană, deasupra căreia scrie „Mânăstirea Sf. Ilie”. Urcăm vreo 2 km printre fânețe verzi și parfumate și parcăm chiar în fața micii biserici de lemn. Suntem singurii vizitatori, iar pacea locului e deplină, punctată pe ici pe colo cu flori galbene și zumzet de gâze. Înăuntru, interiorul e simplu și cald, decorat în culorile vii maramureșene care ne sunt deja atât de familiare și de dragi.

Mai departe, după alți câțiva km, descoperim pe partea stângă un târg local. Decidem repede: oprim! Doar așa, să vedem și noi cum e! La târg - ca la târg: lume multă, mărfuri diverse, de la costume tradiționale „adevărate” sau „contrafăcute” la saci de ceapă și cartofi; grătare încinse, calupuri uriașe de brânză, muzică populară! Facem doar o preumblare printre tarabe, apoi ne întoarcem și mergem mai departe. Drum județean cu asfaltul destul de cariat, tot sejurul nostru aveam să ne întrebăm de ce oare au maramureșenii drumurile atât de proaste?! Bine, nu toate, dar majoritatea celor județene cu siguranță...

În Săcele facem stânga spre Moisei, pe care îl accesăm după ce ne cocoțăm pe câteva serpentine. La ieșire, oprim din nou, căci descoperim pe partea dreaptă a drumului, dincolo de calea ferată, un alt obiectiv pe care îl aveam în minte încă de la plecarea de acasă: Monumentul din Moisei, închinat celor 29 de români uciși de trupele horthyste în 14 octombrie 1944, în timpul retragerii de pe teritoriile recent recâștigate de români. Chiar vis-a-vis de parcare e căsuța-muzeu, una din casele în care au fost împușcați o parte din martiri; cealaltă casă se pare că a fost situată pe deal, acolo unde se ridică azi monumentul. Motivul crimei?! (De parcă ar putea să existe vreun motiv real care să justifice o crimă?!) Niciunul. Pur și simplu oamenii ăia au fost umiliți și înfometați vreme de vreo 2 săptămâni (acuzați fiind de partizanat), apoi înghesuiți în 2 case și împușcați de afară, prin uși și prin ferestre. Sătenilor le-a fost teamă să se apropie de loc multă vreme după aceea; abia după 17 zile morții au fost înmormântați, toți într-o groapă comună.

Ideea monumentului se pare că i-a aparținut lui Geo Bogza, sculptorul Vida Geza fiind cel care a fost responsabil de punerea în scenă. Traversăm și noi calea ferată și urcăm cele 44 de trepte (număr simbolizând anul martiriului), flancate de-o parte și de alta de câte un șirag de flori portocalii. Cei 12 stâlpi dispuși ca într-o horă se văd din ce în ce mai aproape. Fiecare stâlp se termină cu câte un chip bărbătesc; am citit ulterior că ar fi vorba de 2 fețe umane, restul fiind măști maramureșene. Inițial monumentul a fost realizat din lemn, dar după puțină vreme acesta a început să se deterioreze, ulterior fiind reconstruit din piatră. Asemănarea cu altarul dacilor de la Sarmizegetusa Regia este evidentă.

Decidem să nu vizităm casa-muzeu de la șosea, dar dacă am fi dorit s-o facem, ar fi trebuit să apelăm un număr de telefon care era trecut pe ușă, practică pe care o cunoșteam de când vizitaserăm ceva biserici fortificate din zona Sighișoarei.

Borșa o străbatem destul de greu, fiind foarte aglomerată. Ne așteptam să găsim indicatoare spre Cascada Cailor, ceea ce nu se întâmplă și recunosc că de data asta nu mi-am făcut bine temele :( . Așa că oprim să întrebăm și o domnișoară drăguță ne spune să mai mergem vreo 7-8 km, apoi să facem dreapta spre Stațiunea Turistică Borșa. Simplu ca bună ziua!

Stațiunea cuprinde câteva hoteluri și pensiuni și probabil că iubitorii sporturilor de iarnă o cunosc foarte bine. Descoperim rapid casa de bilete pentru telescaunul ce ne va duce la cascadă și cumpărăm bilete dus-întors, 20 de lei de căciulă (10 lei pe sens pentru adulți, 5 lei pentru copii, nu există reduceri pentru alte categorii, circulă între 9 și 18, cel puțin în sezonul cald). Se poate urca și pe jos, chiar pe sub telescaun, dar n-aș recomanda asta decât celor foarte bine antrenați. Se poate coborî măcar; dar noi hotărâm că azi suntem leneși și nu vrem! Basta!

Urcatul cu telescaunul se desfășoară pe parcursul a vreo 20 de minute, pe o distanță de vreo 2 km, pe deasupra pârtiei de schi, flancată în prima parte de câteva pensiuni drăguțe, apoi de păduri de falnici brazi. Pe măsură ce urcăm, peisajul devine din ce în ce mai dramatic, ivindu-se pe alocuri culmi de piatră. Mă uit din când în când în spate și mă topesc de cât de frumos se vede stațiunea jos, în vale; sper din tot sufletul să nu se sucească vremea până ne vom întoarce!

Coborâm pe micul platou unde se află Salvamont-ul. Aflăm astfel că suntem în Parcul Național Munții Rodnei, la altitudinea de 1364 m, în punctul numit Runcul Știol. Cărarea continuă în față, lăsând în stânga câteva văcuțe păscând și - ceva mai departe - o stână de oi și în curând se desparte în două: în dreapta spre Lacul Știol, în stânga spre Cascada Cailor. A din stânga urcă, a din dreapta coboară. Yupii! Deci noi coborâm! Și coborâm... și coborâm... prin pădure, la umbra brazilor, dar și în plin soare (nu prea mult), pe o potecă frumos amenajată chiar și cu coșuri de gunoi, așa cum îi șade bine unui traseu turistic care se respectă. La un moment dat trebuie să traversăm un pârâu, dar nu-i cine știe ce treabă. Începem să auzim vuietul cascadei, deci n-are cum să fie prea departe. Dăm chiar și de o băncuță și de un izvor cu apă rece și bunăăă!...

... Și iată cascada! Prăvălindu-se chiar în fața noastră, încă departe, dintre brazi, printre brazi! O desfășurare vijelioasă de ape ce în partea de sus coboară aproape perpendicular peretele de piatră, pentru ca în jumătatea ei inferioară să se desfacă în șuvoaie care saltă zglobiu pe aglomerarea de bolovani de la bază! Tot la 5-10 metri ne oprim s-o privim, s-o admirăm din alt unghi, s-o fotografiem!

Ultima parte a coborâșului e ceva mai abruptă, dar ne ajută tare niște trepte amenajate și astfel rămânem cu toate picioarele întregi. Ne alăturăm și noi mării de oameni care împânzește aria: la baza cascadei, pe pietre, urcând de-a lungul cascadei (noi ne abținem; dacă era Băiețel aici, sigur o făcea!). Traversăm râul (Cailor, desigur) pe o punte de lemn și ajungem într-o poieniță, unde sunt amenajate locuri de picnic. Noi n-am venit pregătiți pentru așa ceva, dar ne plimbăm puțin prin zonă, apoi stăm o vreme întinși pe iarbă, privind cerul printre frunzele copacilor și mulțumind cu recunoștință Divinității care ne-a plantat în această zi în acest loc!... Despre legenda cascadei n-o să vă povestesc, luați de citiți dacă încă n-o știți: ropedia.ro/obiective/Mara ... /Cascada_Cailor

Hai și-om mere îndărăt... Și ne traversează o umbră de tristețe când realizăm că tot ce-am coborât, acum trebuie să urcăm. Și iar ne iese în cale izvorul binefăcător, taman la vreme! Și urcăm... și urcăm... și urcăm... „Mai lung îmi pare drumul acum la-ntors acasă”...

Telescaunul ne așteaptă la locul lui și ne putem bucura de sute de ilustrate cu munți, brazi, fânețe și Stațiunea Borșa cuibărită între dealuri - din ce în ce mai spectaculoase pe măsură ce ne apropiem. Ne declarăm satisfăcuți de excursie, dar și însetați și chiar puțin flămânzi. Ne îndreptăm în direcția Hotelului Cerbul, mai ales că cineva ne spusese când am luat biletele pentru telescaun că aici am putea găsi o hartă a regiunii. Nu găsim hartă, dar nici loc pe terasa restaurantului. Nu-i nimic, mergem mai departe!

Ne întoarcem spre Borșa și în curând descoperim pe partea stângă Hotelul Victoria. Arată bine, iar pe terasa restaurantului sunt mese câte vrei. Pentru că ora prânzului a cam trecut și ca să „ne păstrăm” pentru delicioasa cină de la „Casa Tradițiilor”, hotărâm să luăm doar câte o ciorbă și ceva de băut. Gustoase ciorbițele, reci băuturile, normale prețurile. Servire promptă și politicoasă. Toalete strălucind de curățenie. Am reveni, recomand.

De la Borșa decidem să ținem drumul înainte, prin Vișeu de Sus, astfel putând să bifăm 2 activități: ne întoarcem pe alt drum decât am venit și vedem care-i treaba cu Mocănița. În centrul localității, facem la un moment dat dreapta, urmând un indicator (dealtfel, peste tot prin Maramureș sunt, din loc în loc, indicatoare „Spre Mocăniță, x km”, dovadă că Mocănița chiar este unul dintre principalele obiective turistice ale zonei). Mergem vreun km și ceva și ajungem la stația de tren forestier. Găsim casa de bilete deschisă și chiar în fața noastră se vând ultimile bilete pentru mâine. Nu regretăm nicio clipă, oricum noi vroiam să mergem poimâine! Jur! Aflăm că sunt 3 trenuri, la 9, la 10 și la 11. Ni se recomandă primele 2, fiind trase de locomotive cu aburi, ultimul fiind cu locomotivă electrică. Ne decidem pentru cel de ora 10, știind că avem 2 somnoroși în grup. Avem, deasemenea, posibilitatea să alegem „cu masă” sau „fără masă”. Există și opțiuni pentru vegetarieni. Ca să scăpăm de o grijă, luăm „all inclusive”, adică bilet plus o băutură răcoritoare, o cafea sau un ceai, o gustare dulce și un meniu de prânz. Plătit (cu cardul, bilă albă) 95 lei de adult, 87 lei de student (dacă am fi avut copil în grup, acesta ne-ar fi „costat” 66 lei). O merita?! N-o merita?! Om trăi și-om vedea!

Ne-am încheiat ziua turistică prin vizitarea vechii biserici de lemn din Ieud, căreia o să-i dedic o abordare separată, ca și celorlalte surate ale ei pe care am reușit să le vizităm. Mărturisesc că bisericile vechi de lemn au fost principalul magnet care m-a atras aici, în Maramureșul istoric... Dar cred că bănuiați asta...

---

VIZUALIZĂRI: 5933 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI